Motto: «Țară veche, țară nouă
Parcă-i una, parcă-s două
Ba aparte, ba-mpreună
Parcă-s două, parcă-i una» (Zdob și Zdub)
Luigi FRIGIOIU ■
Revenirea Republicii Moldova la patria română, pare mai actuală ca oricând. Iată ce ne povestește profesoara Maria Mușat din comuna Nicolae Bălcescu, aflată printre participanții la un eveniment emoționant organizat de Fundația culturală Metafora – Constanța, peste Prut.
“Pe parcursul a cinci zile am trait clipe memorabile. Fundaţia Culturală Metafora – Constanţa e la a doua ediție a parteneriatului cultural „Metafora – punte peste conștiințe”, care există pentru că o româncă a știut dintotdeauna sensul vieții sale, răsărită într-un sat, dincolo de Prut. Cu cât distanța era mai mare, cu atât dorul de ai ei era mai mistuitor și dorința reîntoarcerii mai adâncă. Și a făcut lucrul acesta, peste 20 de ani. Oameni care i-au înțeles chemarea și s-au regăsit cu același dor în suflet au pornit alături, cu daruri spre fraţii noştri de peste Prut. Cum altfel să mergi la frații regăsiți ce te așteaptă „ca pe pâinea caldă”, cum spune vorba din bătrâni? A muncit mult Colectivul director al Fundației Metafora iar când totul s-a rezolvat, am fugit să trecem podul salvator. Ca un făcut, drumul părea mai lung, dar am ajuns…
A doua zi, în straie de sărbătoare, am purces spre locul unde gazdele noastre ne așteptau, la cea mai înaltă școală – Universitatea de Stat din Moldova. Oameni de aleasă cultură, istorici și profesori, ne-au primit cu drag, s-au bucurat de darurile noastre cu inima deschisă. Mare ne-a fost bucuria să descoperim în sală două tinere masterande la Istorie, unioniste convinse.
A fost elogiată activitatea doamnei Liliana Vasiliev, vicepreşedinta Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina, fiică a Basarabiei, cu contribuție la legăturile culturale dintre cele două țări în care se vorbește aceeași dulce limbă română. Și care a împlinit visul a peste 1000 de copii moldoveni de a se scălda în Marea Neagră, sub acelaşi soare arzător. Realizările – consemnate într-o antologie, mărturie peste timp a tot ce leagă și nu poate fi desfăcut – au fost rememorate și apreciate de ambele părți. Simțăminte alese și vorbe din inimă au luminat chipurile tuturor. Gazdele noastre au adus prinos de recunoștintă, dăruind Lilianei Vasiliev buchete în care străluceau lacrimile bucuriei colaboratoarei sale minunate. Ca semn de aleasă preţuire, a oferit flori şi Garofița Jianu, preşedintele Fundaţiei, iniţiatoarea proiectului.
Fundația a dăruit cărţi scrise cu dragoste şi dor – cununi de fapte românești, izvorâte din prea-plinul vieții noastre de români. Referindu-se la volumele donate, directorul executiv al Fundaţiei, Cornel Pulbere, a subliniat că „adevărata bogăţie nu se măsoară în ce păstrăm pentru noi, ci în ce dăruim celorlalţi, prin cuvânt”.
Profesoara de matematică Ela Chirilă, nedezlipită de chitară, ne-a picurat în inimi chihlimbar pe portativ: „Bucură-te, scris latin,/Că pe valea dulce-amară/N-ai venit ca un străin,/Ai venit la tine-n țară/Și la frații tăi!”.
La rândul lor, cum e tradiţia la români, gazdele ne-au prezentat comori de suflet păstrate cu cinstire în Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie. Mai apoi, în casa cărţilor, Biblioteca „Onisifor Ghibu” din Chişinău, am dat glas bucuriei de a fi împreună, cu conștiința că ne apropie limba şi cultura nepieritoare; chiar și hora bătrânească, pe ritmuri moderne, scandând „Chișinău și București”!
Fundația „Metafora” mi-a împlinit visul de o viaţă: să calc pe urmele străbunilor, dincolo de apa ce ne desparte şi ne uneşte; să vorbesc cu oameni fără traducător; să le citesc în suflet ce-au păstrat din moşi-strămoşi. Chipuri zugrăvite pe pânze sau forţa vieţii dăltuită în piatră; prispa ce te îmbie la vorbă bună sau cufărul plin cu zestrea neamului, toate sunt, parcă, desprinse din poveste!
Erau acolo! Cel mai mult m-au impresionat „neștiutele femei” care au născut şi crescut prunci, care au ţinut vatra caldă, au clădit şi apărat viaţa, ocrotind-o la sânul lor. Ele, care și-au învăţat copiii să grăiască cum se cuvine, respectuos, dulce, deşi viaţa le-a fost, de multe ori, amară…
„Ele” nu au chip, nu au primit flori decât de la Dumnezeu: cele de pe câmpuri, dealuri şi văi sau pe cele pe care, în clipe de răgaz, le-au crescut din sudoarea muncii, în faţa casei sau sub tâmpla vreunei ferestre deschise spre lumina. Dar „ele”, marile anonime au ţesut în covoare toată frumuseţea lor, dorul din suflet, durerea și speranţa, care răzbat peste timp, ne trezesc şi ne luminează. Aş fi vrut să stea soarele în loc, să pot simţi fiecare floare, fiecare gând şi să mulţumesc, cu dragoste şi recunoştinţă, pentru ce au păstrat, cu sfinţenie, pentru noi – neştiuţii, “ele” – neştiutele.
Distinsul profesor universitar, Anatol Petrencu, preşedintele Asociaţiei Istoricilor „Al. Moşanu” din Republica Moldova ne-a deschis poarta unui loc de poveste şi ne-a însoţit, ca un frate mai mare. Pornind de la mărul uriaş, din mijlocul drumului, te credeai într-un basm. Dar, nu! Mărul roşu e simbolul mărului de aur ce creşte în sufletul fiecărui locuitor, urmaş al merenilor blagosloviţi de Măria Sa, Ştefan-Voievod, în 1475, pe acestă vale molcomă. Visul mărului de aur i-a ţinut vii pe mereni şi le-a dat puterea să înfrunte „Siberii de gheaţă”, doar pentru vina de a fi fost vrednici în a-şi clădi o viaţă paşnică, frumoasă şi demnă. Au înfruntat greul de neimaginat şi durerea pe care lacrimile nu au putut să o înece, ploile nu au şters-o, iar zăpezile nu au topit-o, ci au limpezit-o, au scos-o la lumina conştiinţei, pentru a înflori şi creşte mai departe viaţa, cu curaj şi demnitate, în vatra strămoşească, din mlădiţe tinere.
Fiică a satului Mereni, Larisa Ciobanu a reconstruit Casa Părintească şi ne-a poftit, cu drag, să-i trecem pragul acolo unde lucrurile „vorbeau” tăcut, pentru oricare vizitator, din oricare colţ al lumii. Această femeie minunată turna în inimile noastre dulceaţa regăsirii în grai şi port. În fiecare odaie îţi bucurau privirea covoare de inegalabilă frumuseţe! Mărturisesc că n-am întâlnit nicăieri asemenea comori! Şi asta nu se învaţă la şcoli înalte, ci, mai degrabă, lângă vatra caldă şi primitoare! Afară… „Drumul fără întoarcere”…vatra de supravieţuire…vagonul groazei…
Dar sunt şi flori…trandafiri! Trandafiri cu spini! Mulţi, câte o tufă pentru fiecare familie deportată. Un prinos de aducere-aminte, de preţuire a fiecărei vieţi trăite cu bucurie şi cu lacrimi, cu culoare şi parfum, dar şi cu „spini”… Şi o cruce înaltă pe deal („una dintre cele mai înalte” – ne încredinţează istoricul A. Petrencu), duce spre cer rugăciunile de mulţumire ale merenilor care îşi spun mai departe povestea mereu vie… Ne îmbie cu ceva de-ale gurii şi vin pecetluit cu seva statornică a acestei viţe vechi a neamului nost.
Mulţumim unii altora şi împreună lui Dumnezeu! Şi ne rugăm să ne mai dăruiască aşa întâlnire cu oameni dragi, în mai multă tihnă! Mulţumesc, Fundația Metafora!
Mulțumesc, profesor Maria Mușat, adaug eu!
