Ana Amelia DINCĂ ■
„Simbioze portretistice”, cea de a treia expoziție personală a artistei, membru al UAP, găzduită de Galeria de Artă din Constanța, de pe strada Stefan cel Mare nr.15, până pe data de 22 august 2026 introspectează imaginarul plasticienei Dianei Cîrjaliu Meliu.
Artista își caută obiectul creației în cotidian, prin finețea observației vieții de zi cu zi și a întâmplărilor la care este supusă condiția omului obișnuit, doritor să trăiască frumos, dar care se lovește de tot felul de întâmplări neplăcute, mutilându-i sensibilitatea. Această traiectorie ideatică a persistat în volumele ceramice ale plasticienei, conturându-i o primă perioadă de creație, viziunea sa transformându-se acum într-un alt discurs estetic, menținut tot în zona figurativului, cu precizarea că policromia și portretul de sine stătător domină preferința anterioară pentru grupul de personaje, marcând la nivelul mesajului lipsa liberului arbitru.
De la accentul pe aspectul exterior și social al comunității, Diana Cîrjaliu Meliu trece la idei principiale și la sentimentele trăite de individul care descoperă disonanțele vremurilor actuale, fiind măcinat de ceea ce vede și trăiește prin implicarea directă într-un context existențial unde își caută sensul. Trebuie remarcată tehnica pe care artista o stăpânește, fiind dominată de mai multe paliere discursive precum suprarealismul și constructivismul, abordarea citaționistă și realismul fantastic, toate impresionând prin statutul monumental al lucrărilor, chiar dacă acestea aparțin prin dimensiune plasticii de interior.
Suprafețele lor ample, modul de dispunere a geometriilor, caracterul statuar, atributul de ceramică sculpturală fac din universul artistic al Dianei Cîrjaliu Meliu un repertoriu sintactic ce vizează comunicabilul și determinabilul, evocând acea concretețe a formelor care devin ușor comprehensibile, având deopotrivă vocația plenitudinii în toate sensurile suportate de o compoziție tridimensională. Cu toate referințele actualității, discrete de altfel, această comunitate de chipuri restituind o mică societate, făcând obiectul expoziției „Simbioze portretistice“, prezintă diverse tipologii ale timpului de acum.
Ceea ce atrage atenția este utilizarea oglinzii, ca material neconvențional, pe care îl introduce în contextul unor lucrări în scopul reliefării atributelor feminității, ale prelungirii binelui din om, a cerinței imperative a ființei de a multiplica creația naturii, de a problematiza estetica frumosului, anulând-o pe cea a urâtului. Una dintre cele mai interesante lucrări este portretul unei femei ținând oblic în mână acest obiect în care i se reflectă profilul. Părul vibrează prin modelajul ritmic, iar ochii verzi sunt mari și interogativi, evocând un teritoriu vizual al sensibilității, o definiție a autocunoașterii, un mod de raportare la sine și de exprimare a nuanțelor interiorității. Subtilitatea gestului de a ține oglinda rotundă în dreapta chipului și de a stabili o relație cu perfecțiunea formei unui element autoreflexiv rămâne un semn al privirii dincolo de aparență și al puterii de a visa. Interesul pentru potențarea chipului uman este completat și cu genul de investigare al feței prin segmentări și anumite dislocări anatomice, personajele create făcând trimitere spre cubismul lui Pablo Picasso.
Chiar și tonurile care implică picturalitate pe suprafața lucrărilor, prin relaxarea lor expresivă și alternanța cu materialul ars la cuptor, par a avea un izvor în ceramica maestrului spaniol. Însă plasticiana are felul său de a înțelege accentele cromatice, impactante prin contrastele obținute și sugestia unor texturi sgraffitate. Acestea implică experimente de structurare a planurilor, în intenția de a arhitectura particularitățile figurii și de a-i conferi o fizionomie sugestivă, care să îi păstreze acordul cu realul, dar totodată să îi stabilească repere în arealul supranaturalului. Elementele adăugate (păsări, pești, frunze sau podoabe) în scopul definirii unui context conceptual care transfigurează ființa, dezvăluie cele mai insondabile mecanisme ale interiorității ei. Raportul ideatic cu simboluri și arhetipuri, conturează o perioadă de creație când discursul Dianei Cîrjaliu Meliu propune un cumul vizual între două tendințe.
Cea a figurativului se conectează cu formele ușor de receptat ale imaginarului, implicând interogații și răspunsuri, reflexe ale concretului și închipuiri provocate de dorința de trecere dincolo de lucrurile efemere. Acestea modelează psihicul modelelor, determinând-o să spună direct, prin intermediul compoziției “Memorii“, faptul că timpul erodează și modifică universul lăuntric al omului, formulat plastic prin radiografierea craniului, prin raportul dintre lumină și umbră, dintre plin și gol, alternanțele vorbind despre alteritatea spiritului și despre uitare. Schimbarea frecventă a registrului simbolic este sesizabilă și prin recursul la civilizația africană, adusă mai aproape de noi prin intermediul unui tinere femei de culoare, surprinsă în datele exotismului specific și înțeles de Diana Cârjaliu Meliu printr-o complexitate de remarci plastice: capul acoperit cu frunze luxuriante, chipul inundat de soare și devenit galben de lumină, apoi efectele pielii tatuate și frumusețea gâtului împodobit cu inele, culorile expresioniste și contrastante, care fac din personaj una dintre piesele de rezistență ale creației sale, surprinzând universalitatea sensibilității umane.
Printre abordările portretistice se strecoară o figură mitologică, „Neptun“, vizând primordialitatea și instinctualitatea, profunzimea și energia subconștientului, amplificând dimensiunea simbolică prin puterea mitică de a devoala forțe interioare și a le aduce la suprafață. Însă privirea noastră rătăcește de la o lucrare ceramică la alta, de la o tipologie la o nouă abordare a personajului, de la monocrom la policrom. În acest periplu vizual întâlnim și cartea obiect, pe ale cărei file răsfoite sunt realizate în relief portrete variat tratate din perspectiva particularităților fizionomice.
Acest aspect pare inedit pentru discursul artistei, dar nu surprinzător din punct de vedere tehnic. Introdus în contextul revelației interioare, al dialogului dintre sensurile existenței și ale istoriei personale, lucrarea devine un mediator între memoria afectivă și prezentul care construiește perspective pentru mai târziu. Expoziția “Simbioze portretistice“ radiografiază alteritatea, suferințele și bucuriile semenilor noștri, măștile pe care aceștia le poartă, fericirea de o clipă și iluziile, regenerarea eului profund, dar și dizolvarea sensibilității, memoria și frumusețea feminină, toate acestea reflectând pulsațiile unei existențe în continuă transformare.
[/responsivevoice]
