Paloma PETRESCU ■
« Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă. George Orwell »
Marți seară a meritat să-mi exersez răbdarea la maximum până la finalul apoteotic al conferinței de presă de Cotroceni, ca să văd cum ultimul venit la microfon ne-a dovedit goliciunea președintelui, precum ștrengarul din basmul lui Hans Christian Andersen, “Hainele cele noi ale împăratului”.
Mărturisesc că întâmplarea de la Palatul Cotroceni, în care președintele Nicușor Dan i-a comunicat jurnalistului Ovidiu Vanghele că nu va mai avea acces la conferințele sale de presă “pe durata mandatului”, ridică pentru mine o serie de întrebări extrem de serioase. Nu, nu este vorba doar despre libertatea presei ci și despre felul în care înțelege președintele Dan să exercite cea mai înaltă funcție în stat.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Un jurnalist care îl susținuse public, a ajuns să îl critice vehement pe Nicușor Dan. A folosit, în unele dintre intervențiile sale publice, un limbaj jignitor, pe care nu-l consider acceptabil, dar în loc să-i răspundă la întrebarea adresată în cadrul conferinței de presă, președintele a ales să îi comunice că a dat ordin să nu mai fie primit la Cotroceni.
Și atunci mă întreb: de când a devenit dreptul unui jurnalist de a pune întrebări dependent de simpatia pe care o are președintele față de el? De când accesul la o conferință de presă a instituției prezidențiale se acordă în funcție de cât de frumos vorbește cineva despre ocupantul funcției?
Să fim bine înțeleși: nu îi cer președintelui să accepte insulte, la fel cum nu cred că un jurnalist are dreptul să folosească orice vocabular doar pentru că se află sub protecția libertății de exprimare. Dimpotrivă, cred că un om care lucrează în presă trebuie să aibă responsabilitatea cuvintelor sale mai mult decât cei din afara acestei profesii. Nu era firesc să îi răspundă la întrebarea despre procurorul general și apoi să îi reproșeze public atacurile personale? Nu putea, dacă se considera calomniat sau insultat, să se adreseze justiției și să lase o instanță să stabilească dacă există o încălcare a legii?
De ce a fost nevoie de un ordin de interzicere? Poate președintele să transforme preferința personală într-o regulă de acces la instituția prezidențială fără un temei legal? Cum se împacă interdicția anunțată de președinte cu prevederile Legii 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public prevede, la articolul 18, obligația autorităților publice de a acorda fără discriminare acreditare jurnaliștilor și reprezentanților mijloacelor de informare în masă. Aceeași lege precizează că refuzul sau retragerea acreditării trebuie să se bazeze pe fapte care împiedică desfășurarea normală a activității instituției publice și nu pe opiniile exprimate în presă de jurnalist.
Mai mult, articolul 19 prevede că autoritățile și instituțiile publice nu pot interzice accesul presei la acțiunile publice organizate de acestea.
Și, mai ales, de ce interzicearea prezenței jurnalistului până la sfârșitul mandatului său de președinte?
Ce gravitate trebuie să aibă o dispută personală pentru ca sancțiunea anunțată să fie excluderea unui jurnalist de la conferințele de presă ale președintelui pentru ani întregi?
Asta pare a sentință pe viață, cu executare!
M-a frapat și explicația oferită de președinte: „Colegii mei miloși au sărit peste ordinul meu”. Miloși? Serios? De când respectarea accesului unui jurnalist la o conferință de presă a devenit un act de milostenie? Oamenii aceia nu aveau de făcut o faptă bună, ci de respectat regulile instituției în care lucrează.
Și aici ajungem la o problemă mult mai profundă decât conflictul dintre doi oameni.
Palatul Cotroceni nu este proprietatea personală a lui Nicușor Dan. Este sediul instituției prezidențiale, iar președintele nu poate confunda umorile personale cu regulile de funcționare ale celei mai înalte instituții publice din stat.
Conferințele de presă nu sunt întâlniri private, organizate pentru confortul emoțional al celui care răspunde întrebărilor. Sunt momente de comunicare publică. Jurnaliștii nu vin acolo pentru a-i face pe plac președintelui, ci pentru a pune întrebări în numele celor care îi urmăresc și vor să știe ce se întâmplă în instituțiile statului. Așa a fost și întrebarea lui Ovidiu Vanghele care nu se referea la viața privată a președintelui, ci la activitatea procurorului general, era despre un vot în cadrul CSM și despre promisiunile privind reforma justiției. Cu alte cuvinte, întrebarea era despre un subiect de interes public.
Nu era aceasta tocmai ocazia potrivită pentru ca președintele să ofere explicații? Nu aceasta este, până la urmă, responsabilitatea celui care a numit un procuror într-o funcție atât de importantă?
În locul unui răspuns, am asistat la o lecție despre cine mai are voie să pună întrebări la Cotroceni.
Dar poate cea mai importantă întrebare a acestui episod este alta: ce facem cu oamenii care au crezut în Nicușor Dan, l-au susținut și au ajuns între timp să îi conteste deciziile? Îi ascultăm? Le răspundem? Sau îi considerăm indezirabili?
Nu știu ce așteptări a avut Ovidiu Vanghele de la președintele pe care l-a susținut cândva. Știu însă că dezamăgirea față de un om în care ai investit încredere poate fi mult mai puternică decât dezacordul față de un adversar politic.
Poate tocmai de aceea critica sa a fost atât de dură. Nu justifică insultele, dar explică de ce este important să nu confundăm dezamăgirea unui fost susținător cu un simplu atac al unui adversar.
Iar aici mă întreb dacă Nicușor Dan a înțeles ce înseamnă, cu adevărat, să fii președintele tuturor românilor. Inclusiv al celor care nu te mai susțin. Inclusiv al celor care te critică. Inclusiv al celor care îți pun întrebări la care nu ai un răspuns confortabil.
Nu poți cere încredere necondiționată și nici nu poți pretinde că dezamăgirea oamenilor trebuie să se manifeste doar în limitele care îți convin.
Când ai o funcție publică, trebuie să accepți că vei fi judecat nu doar după ceea ce promiți, ci și după felul în care reacționezi atunci când ești contrazis.
Iar dacă un președinte ajunge să considere că soluția pentru un jurnalist incomod este să îi interzică accesul la conferințele de presă, nu ar trebui să ne întrebăm cu toții ce fel de raport între putere și presă se conturează?
Nicușor Dan a fost ales președinte, nu proprietar al adevărului, al instituțiilor statului sau al întrebărilor care i se pot adresa.
Poate că Ovidiu Vanghele ar trebui să își revizuiască limbajul. Dar poate că și președintele ar trebui să își revizuiască modul în care înțelege relația cu cei care nu îl mai aplaudă.
Pentru că democrația nu se verifică atunci când toată lumea este de acord cu tine. Se verifică atunci când cineva te critică, te contrazice, îți pune o întrebare incomodă și tu ai obligația să îi răspunzi.
Iar o întrebare incomodă nu devine mai puțin legitimă doar pentru că vine de la un om care nu te mai place.
