Paloma PETRESCU ■
Cine mai comunică pe înțelesul cetățenilor?
Rețelele sociale pot amplifica minciuna, manipularea și vocile artificiale. Dar democrația este vulnerabilă și pentru că instituțiile nu explică, politicienii nu ascultă, iar comunicarea publică devine un instrument al luptei pentru putere.
În cadrul Forumului privind statul de drept, organizat pe 20 octombrie, la București, președintele României, Nicușor Dan, a readus în atenție, o problemă reală a democrației contemporane: capacitatea rețelelor sociale de a amplifica artificial anumite voci și de a acoperi opiniile legitime. „A devenit extrem de ieftin să plătești 1.000 de voci care acoperă o voce legitimă”, a afirmat acesta.
Pericolul semnalat nu poate fi ignorat. Conturile false, campaniile coordonate, dezinformarea și manipularea pot influența percepțiile publice, pot adânci diviziunile sociale și pot eroda încrederea în instituțiile democratice.
Dar sunt rețelele sociale cea mai puternică provocare cu care se confruntă democrația? Sau ar trebui să privim și spre ceea ce se întâmplă în interiorul instituțiilor și al clasei politice?
Problema pare mai profundă. Rețelele sociale reprezintă o provocare prin natura și mecanismele mesajelor pe care le promovează, însă efectele lor sunt amplificate atunci când instituțiile nu reușesc să comunice clar, convingător și credibil cu cetățenii. Spațiul lăsat liber de explicațiile absente sau neconvingătoare este ocupat rapid de cei care oferă răspunsuri simple, identifică vinovați și exploatează nemulțumirile oamenilor.
Nu putem combate manipularea doar cerând cetățenilor să nu se lase manipulați. Instituțiile au obligația să le ofere informații corecte, inteligibile și relevante pentru viața lor.
Comunicarea instituțională nu înseamnă doar informare
Instituțiile publice comunică frecvent prin declarații oficiale, comunicate de presă, conferințe și postări pe rețelele sociale. Dar transmiterea unui mesaj nu înseamnă automat comunicare. Un mesaj își îndeplinește cu adevărat rolul atunci când ajunge la destinatar, este înțeles și permite acestuia să-și formeze o opinie informată.
Mult prea des autoritățile folosesc un limbaj tehnic, formule administrative și explicații generale, fără să clarifice ce înseamnă deciziile lor pentru cetățeni. Uneori anunță ce intenționează să facă, dar uită să explice ce au realizat, ce nu au reușit, din ce motive și ce urmează.
Ce înseamnă, concret, statul de drept pentru omul care așteaptă luni întregi, uneori chiar ani, o soluție din partea unei instituții? Pentru părintele care nu găsește răspunsuri la problemele școlii copilului său? Pentru cetățeanul care semnalează o neregulă și nu știe dacă sesizarea lui va fi analizată sau va primi doar un răspuns automat, formal?
În astfel de situații, invocarea principiilor democratice nu este suficientă. Oamenii trebuie să vadă cum se traduc acestea în funcționarea instituțiilor, în respectarea drepturilor lor și în rezolvarea problemelor concrete.
Transparența nu înseamnă doar publicarea unor documente, ci și explicarea deciziilor, așa cum responsabilitatea nu înseamnă doar asumarea unei funcții, ci și răspunsul dat pentru rezultatele obținute. Iar comunicarea nu se încheie odată cu transmiterea unui mesaj, comunicarea presupune ascultare, dialog și disponibilitatea de a răspunde întrebărilor legitime.
Democrația – ring de luptă între partide
O altă problemă, poate chiar mai gravă decât dificultatea comunicării instituționale, este felul în care politicienii înțeleg și folosesc comunicarea publică.
În loc să fie un mijloc de explicare a deciziilor, de consultare a cetățenilor și de construire a încrederii, comunicarea este adesea folosită ca instrument de propagandă, de promovare a imaginii personale și de atacare a adversarilor.
Mesajele sunt construite pentru a demonstra că numai propriul partid are dreptate, că adversarii sunt responsabili pentru toate dificultățile și că orice reușită le aparține exclusiv celor aflați la putere. Se cultivă opoziția dintre „noi” și „ei”, se exploatează frica și indignarea, iar problemele reale ale societății ajung să fie folosite ca argumente în confruntarea politică.
Aici apare confuzia fundamentală dintre valoarea comunicării și proliferarea politicianismului și mai mult chiar, utilizarea rețelelor sociale ca mediu de promovare a ideilor manipulatoare.
Comunicarea democratică presupune schimb de idei, argumente, ascultarea opiniilor diferite și căutarea unor soluții în interes public. Politicianismul folosește discursul pentru câștig electoral, conservarea puterii și discreditarea adversarilor. În primul caz, cetățeanul este un partener al democrației; în cel de-al doilea, devine mai ales o victimă, un vot de câștigat sau o emoție de exploatat.
Democrația nu este un ring de box în care partidele se luptă pentru supremație, în timp ce cetățenii sunt spectatori obligați să aleagă o tabără. Ea presupune pluralism, consultare, transparență, respectarea regulilor și cooperare instituțională în beneficiul societății.
Competiția politică este legitimă și necesară. Dar ea nu trebuie să anuleze responsabilitatea comună față de interesul public. Atunci când fiecare decizie este judecată exclusiv prin avantajul pe care îl oferă unui partid, când dialogul este înlocuit de acuzații și orice compromis este prezentat drept o slăbiciune, democrația își pierde capacitatea de a produce soluții.
Mai mult, cetățenii ajung să confunde dezbaterea democratică cu scandalul permanent, iar comunicarea politică, în loc să clarifice realitatea, contribuie la fragmentarea societății.
De ce mesajele manipulative ajung uneori mai ușor la oameni?
Să comparăm două tipuri de mesaje. Primul prezintă o problemă în toată complexitatea ei, explică nuanțele și limitele unei soluții. Al doilea identifică imediat un vinovat, oferă o explicație simplă și promite o rezolvare rapidă, apelând la emoții puternice.
În mediul online, cel de-al doilea mesaj poate atrage mai repede atenția și poate fi distribuit mai ușor. Repetarea afirmațiilor, selectarea convenabilă a faptelor și exploatarea neîncrederii existente îi pot spori influența.
Aceasta este una dintre provocările reale ale rețelelor sociale. Algoritmii, viteza de circulație a informațiilor și posibilitatea de a coordona artificial reacții publice pot favoriza mesajele emoționale, polarizante sau înșelătoare.
Să confundăm însă simplitatea exprimării cu manipularea și nici complexitatea limbajului cu adevărul. Instituțiile nu trebuie să imite metodele manipulatorilor, să renunțe la nuanțe sau să transforme comunicarea într-o campanie de imagine, ci să învețe să explice mai limpede, mai direct și mai pe înțelesul oamenilor.
A comunica simplu nu înseamnă a gândi simplist. Înseamnă a face inteligibil un lucru complex.
De asemenea, nu orice critică la adresa unei instituții sau a președintelui este rezultatul dezinformării. Nemulțumirea poate fi justificată, dezamăgirea poate exprima diferența dintre așteptări și rezultate, iar întrebările incomode pot semnala probleme reale. Într-o democrație, critica trebuie ascultată și analizată, nu etichetată automat drept manipulare.
Cetățenii nu au nevoie de propagandă, ci de explicații și rezultate
În cazul președintelui Nicușor Dan, comunicarea are o miză suplimentară, având în vedere așteptările mari cu care mulți cetățeni au însoțit alegerea sa. Ei nu așteaptă doar respectarea atribuțiilor constituționale, ci și explicații privind deciziile, argumentele care le fundamentează și modul în care acestea răspund problemelor țării.
Așteptările nu pot fi satisfăcute numai prin declarații oficiale sau prin mesaje publicate pe rețelele sociale. Este nevoie de o relație constantă cu societatea, de clarificarea responsabilităților instituționale și de o legătură vizibilă între ceea ce se spune și ceea ce se face.
Președintele trebuie să explice ce poate face în limitele mandatului său, ce depinde de Guvern, Parlament sau alte instituții și cum își exercită rolul constituțional. Aceeași obligație de claritate, responsabilitate și transparență revine tuturor autorităților publice.
O comunicare eficientă presupune explicarea deciziilor într-un limbaj accesibil, publicarea informațiilor verificabile, recunoașterea greșelilor și a întârzierilor și răspunsuri reale la întrebările cetățenilor; presupune și disponibilitatea de a asculta experiențele oamenilor, inclusiv atunci când acestea contrazic imaginea pe care instituțiile o au despre propria activitate.
Încrederea nu trebuie văzută ca o obligație și nici nu este câștigată prin repetarea, teoretic, vocal, a unor principii corecte. Ea se construiește prin consecvență, transparență, competență și rezultate.
Educația și responsabilitatea democratică
Și ajungem iarăși la educație! Analfabetismul funcțional poate îngreuna interpretarea informațiilor complexe și evaluarea critică a mesajelor. Dar nu este corect să transferăm asupra cetățenilor întreaga responsabilitate pentru efectele dezinformării să-i culpabilizăm sau să ajurncăm vinovăția pe educație. Prea ușor îi “amedăm” pe cetățeni în situații în care lipsa efectivă a mecanismelor de comunicare și transparentizare a instituțiilor publice este vizibilă.
Școala are responsabilitatea de a dezvolta competențele de lectură, gândirea critică și alfabetizarea media. Instituțiile au obligația de a oferi informații clare și verificabile, iar presa și societatea civilă pot contribui la explicarea problemelor publice și la verificarea afirmațiilor politice, dar nu doar prin declarații publice, communicate de presă.
Apărarea democrației presupune, așadar, responsabilități împărțite, dar nu identice. Cetățenii trebuie să poată evalua critic informațiile, în timp ce autoritățile trebuie să ofere condițiile necesare pentru ca aceștia să ia decizii în cunoștință de cauză.
Desigur, nu trebuie să ignorăm rețelele sociale și nici pericolele campaniilor de manipulare, dar ar fi o greșeală să atribuim exclusiv mediului online slăbirea încrederii populației în democrație.
Atunci când instituțiile comunică insuficient, când explicațiile sunt greu de înțeles, când promisiunile nu sunt urmate de rezultate și când partidele transformă orice problemă într-un prilej de confruntare, se creează terenul favorabil pentru neîncredere și manipulare.
Poate că întrebarea esențială nu este doar cum împiedicăm o mie de voci artificiale să acopere o voce legitimă, ci și cum facem ca vocea legitimă a instituțiilor să fie auzită, înțeleasă și credibilă.
Iar pentru aceasta nu este suficient să combatem dezinformarea. Trebuie să combatem și dezinteresul față de comunicarea autentică, opacitatea instituțională și politicianismul care transformă democrația într-o luptă permanentă pentru putere.
Democrația nu se apără doar demascând minciuna. Se apără spunând adevărul pe înțelesul oamenilor, ascultându-i și demonstrând, prin fapte, că instituțiile funcționează în serviciul lor.[/responsivevoice]
