Leonard MOCANU ■
Motto: ”Mie nu? Să-ncrunt spriânceana/Eu ori el bătu Vieana?” (G. Coșbuc/Mănăstirea Neamțului)
După o săptămână de așa-zis fotbal, de la așa-numitul Campionat Mondial, trag pentru mine și pentru cei care vor să mă citească câteva concluzii preliminare.
Unele ”naționale” au venit în Qatar prea aureolate de faima lor și mai ales a componenților, al căror salariu zilnic ar ajunge unui român de rând pentru toată viața. De ce zic asta? Pentru că pe când începusem să deslușesc tainele sporturilor adevărate, am asistat la o corecție aplicată naționalei României la rugby de selecționata ”Trandafirului”. Englezii ne-au dat să zăcem (3-58 la București, în mai 1989), nouă aspiranților la ”Turneul celor șase națiuni”. Am aflat atunci că în rugby nu te joci, nu devii milos, pentru că asta se cheamă desconsiderarea adversarului.
Ce văd de o săptămână din partea unor echipe, nu e nimic altceva, decât o ”luare pe sus” a adversarilor, pentru că…”știți voi, măi fraierilor, cam cum se scrie prețul meu sau salariul meu săptămânal?”.
Se pare că primii care au știut au fost saudiții, care le-au dat cu fișicurile de euro în cap lui Messi&Comp (mai ales că salariile alea vin tot de prin zona nisipurilor îmbibate cu petrol). Au urmat germanii, japonezii Europei, care au primit o lecție de la japonezii-japonezi, pentru că, la fel, i-au privit de sus pe micuții gălbiori. Iar aceștia le-au arătat că Bundesliga nu înseamnă doar Bayern și Borussia și că sunt destule ”buturugi mici” care să dea de pământ cu ditai Mercedesurile și BMW-urile Europei. Chiar și Portugalia era să o zbârcească pe final, cum, dealtfel, și Brazilia s-a arătat miloasă cu o națională a Serbiei de toată jena. În aceeași notă, stelele Premier League de la Țara Galilor nu și-au putut imagina că iranienii vor îndrăzni să le pună probleme, dar au părăsit terenul cu capul plecat.
Deși la primul meci din grupă, Țările de Jos au câștigat mai mult din întâmplare cu Senegalul, toată lumea era convinsă că a fost doar o dozare științifică a efortului. Din păcate pentru ei, atitudinea de superioritate pe care o manifestă și la poarta ”Schenghen” nu le-a prea oferit motive de satisfacție în fața ecuadorienilor care, parcă spălați pe creier, și-au văzut de joc și nu mult a lipsit să plece la hotel cu toate cele trei puncte.
Până acum, la ora la care scriu, doar Franța, Spania și Anglia au arătat că știu de ce sunt acolo, păstrându-și intacte blazoanele de foste (sau actuale) campioane mondiale.
Sunt, desigur, multe circumstanțe pe care le știu. Europenii vin din campionate foarte solicitante, din ligi ale campionilor sau altfel de ligi, oarecum uzați, obligați fiind să bifeze și acest Campionat Mondial atipic. Dar foarte mulți dintre fotbaliștii țărilor ”mici” tot aerul Europei îl respiră, așa că argumentul e valabil doar pe jumătate.
Unii par a se ascunde după afirmația ”nu mai există echipe mici”, pentru a-și justifica impotența. Se pare că nu numai la noi mândria de a îmbrăca tricoul ”naționalei” a ajuns o vorbă goală. Și, deși unele mari favorite ale caselor de pariuri au dezamăgit, tare mi-e că tot dintre ele, târâș-grăpiș, se va alege noua campioană mondială. Probabil una a rușinii. Dar ce mai contează rușinea, când federația ta bagă la teșcherea 50 de milioane de dolari?
