Pierre Joseph de HILLERIN ■
Trăim vremuri mai mult decât interesante.
Nu cred că este menirea mea să discut despre politică și nici nu mă îmbie foarte tare subiectele zilei.
Am parcurs, ca o foarte mare parte dintre cetățenii României episodul unui vot perceput ca fiind „împotriva” României. O țară cu ceva mai puțin decât jumătate din populația țării noastre a avut încăpățânarea/tăria de a folosi dreptul ei de veto într-un moment în care se decidea un anume statut pentru două dintre statele membre ale Uniunii Europene.
Surprinzător sau nu, în jocul european, sau nu numai, am ajuns să fim prinși și noi. Poate este primul moment, de foarte multă vreme, în care ni s-a dat atât de mare importanță și în care cerneala jurnalelor fizice și cea sublimată din media virtuală a fost consumată aproape fără limite în jurul unor argumente ce aparent ne priveau pe noi și mai puțin „marile puteri” ale Europei.
Am reușit să convingem 26 de state că ne merităm locul într-o structură cu avantaje mai mari sau mai mici ce a purtat și poartă, ca simbol, numele unui sătuc dintr-un stătuleț numit Luxemburg.
Tevatură, contrarietăți vehemențe, motive de parăzi și lozinci patriotice sau, de multe ori, patriotarde, de amenințări cu represalii economice la nivelul „omului de pe stradă”. O avalanșă de „luări de poziție” pro România cum rar mi-a fost dat să îmi închipui chiar.
După ce m-am săturat să aud invective la adresa conducătorilor Austriei și a propriilor noștri politicieni în funcții din partea unora care au avut timpul și ocazii nenumărate să demonstreze ceea ce astăzi cer de la cei care sunt „la putere”, am încercat să stau și șă privesc fenomenul din altă perspectivă.
Mă întrebam ce i-a „mânat pe ei în luptă”. Argumentele se prăvaleau pe toate canalele de informare imaginabile cu acuze de jocuri ascunse fie pentru a ne mai șantaja cu scopul obținerii unor avantaje evident nemeritate, fie ca exponent al unui joc murdar realizat de ruși la adresa noastră, fie ca reverberație la frustrările unei, atunci, mari puteri care a devenit o mică țărișoară după Trianon și multe, poate prea multe, „motive”, mai mici sau mai mari, mai adevărate sau mai fantasmagorice.
Și, parcă din senin, mi-am adus aminte de un subiect care a circulat în presă în urmă cu ceva timp. Era vorba de schimbarea de regulă în privința luării deciziilor în mersul UE.
Adia pală o idee precum că ar fi bine să nu mai acceptăm dictatul nedemocratic al regulei consensului ci, așa cum ne alegem conducătorii de la consiliile locale până la președinte, să se treacă la regula adoptării prin forța majorității.
Evident, la vremea aceea, nu ne convenea pentru că astfel tările mici sau cu o diplomație măruntă, incapabilă să convingă o majoritate de decindenți, ar fi fost silite să respecte reguli cu care nu ar fi fost de acord.
Iată ca a venit un moment în care dacă am fi chestionaţi am răspunde în cor, afirmativ.
Mă întreb dacă, demonstrația făcută de către Austria zilele acestea și de către Ungaria, una două săptămâni în urmă, nu sunt numai demonstrații ale „cât de rea” este regula unanimității
Recunosc faptul că, poate, mintea mea de fost sportiv și antrenor de scrimă nu este prea sensibilă la practica fentei, dar tare îmi pare o imensă fentă ceea ce s-a petrecut cu votul pentru admiterea României în spațiul Schengen și mai ales unanimitatea unor opozanți vocali cu luni în urmă.
Parcă nu mă simt sigur când, spontan, aproape, o Europă întreagă, nu mereu iubitoare de români și de România s-a aliniat în a ne susține și a lăsat o țară cu opt milioane și ceva de locuitori, cu o istorie măreață, cu o cultură impresionantă, cu o conducere ciudat de vehementă azi, să spună singură NU.
Cred că timpul, și nu foarte îndepărtat, îmi va da dreptate și astistăm numai la o fentă realizată, o data în plus, de sforile din spatele cortinei.
Să fie fentă?! Vom vedea!
