Manuel VLĂDUȚ■
Un vechi dicton latin spune că „Dacă vrei pace, pregătește-te pentru război!” (Si vis pacem para bellum!). Dar adevărul rostit de romanul Marcus Tulius Cicero, rămâne la fel de înțelept: „Aș prefera o pace nedreaptă decât un război drept!”
Privim de aproape un an cum războiul pornit de Rusia împotriva națiunii ucrainene soră, a făcut ravagii ucigând zeci de mii de oameni – militari și civili deopotrivă, distrugând localități întregi, împingând spre migrație și restriște milioane de refugiați, afectând economiile statelor și nivelul de trai al națiunilor europene, aducând îngrijorări, provocând spaime, dezbinând oamenii între pro-ucraineni și pro-ruși, aducând ură, sete de răzbunare, moarte…
Războiul! Această plagă veșnică a omenirii, distrugătoare de vieți și țări, creatoare de imperii, poli de putere, istorie scrisă cu sânge!… Nicicând în istoria civilizației noastre, războiul nu a amenințat mai mult ca acum, cu însăși distrugerea civilizației umane; amenințarea nucleară, rostită prea des și cu prea mare ușurință, planează asupra umanității asemenea miticei Săbii a lui Damocles… Zgomotul armelor se aude din ce în ce mai aproape! Politicienii, cei ce conduc destinele popoarelor, lansează o cursă a înarmării fără precedent, în speranța că Rusia agresoare va fi în sfârșit oprită și că sprijinul oferit Ucrainei în justul său război de apărare va aduce pacea! Dar, aceasta să fie oare cu adevărat, soluția?
Europa nu a mai cunoscut ororile războiului după Al Doilea Război Mondial; doar Balcanii – butoiul cu pulbere al Europei – i-au simțit gustul de sânge în războaiele fratricide din anii 90, ale fostei Iugoslavii. Și atunci, ca și acum, o lume întreagă privea îngrozită spre locul unde oamenii altă dată vecini și prieteni, se măcelăreau între ei cu o sete de sânge de necrezut, demnă doar de vremurile medievale sau cele ale lui Hitler și Stalin! Memoria colectivă se pare însă că este de scurtă durată. Astăzi asistăm la un război pe poziții purtat în tranșee, cu orașe și sate rase de pe suprafața pământului, după regulile cele mai clasice ale apusului secol XX! Cine ar mai fi crezut astăzi, în era ciberneticii și a super-tehnologiilor computerizate, în pragul nașterii inteligenței artificiale, că vom mai trăi astfel de vremuri?
Și totuși, vedem politicieni – ruși și europeni sau americani deopotrivă – care se întrec în declarații belicoase, amenințând pacea Lumii, clamându-și fățarnicele îngrijorări legate de escaladarea conflictului din Ucraina, în timp ce unii bombardează orașele cu valuri de rachete, iar alții pompează miliarde de dolari în armamentul trimis în sprijinul “nobilei cauze”… Scopul? Banii, puterea – eternele motive! Vedem inclusiv oameni de rând care susțin cauza unei părți sau alteia din acest război nimicitor, fără a-și imagina o clipă ce înseamnă în realitate războiul! Căci impresiile create de imaginile derulate pe ecranele televizorului sau telefonului mobil nu se pot compara nicicând cu trăirile adevărate ale războiului…
Am trăit experiența luptei de la o vârstă destul de fragedă: la 20 de ani, soldat fiind, am primit botezul focului alături de camarazii mei de atunci, în încleștarea cu un inamic fără de chip, pe timpul evenimentelor din decembrie 1989. Mai târziu, în Kosovo, aveam să văd cu ochii mei ce înseamnă ororile războiului: case distruse, biserici detonate, familii împrăștiate, vieți pierdute, copii necăjiți, suflete îndurerate… Am văzut un Afganistan devastat, sărăcia cruntă provocată de distrugerile sale, oameni, copii mutilați fizic și sufletește… Am pierdut camarazi, în timp ce alți camarazi au fost răniți în luptă… Când am revenit pe pământul României, am realizat că bunul nostru cel mai de preț, bogăția noastră, nu este decât sănătatea și… pacea!
Refugiații ucraineni care au reușit să fugă din cauza tăvălugului nimicitor, au fost cei norocoși, poate… Dar cine știe cu adevărat ce este în sufletul lor? Au lăsat în urmă case, rude, tați sau frați care au plecat la luptă, unii și-au pierdut părinții sau frații sau chiar totul! Dar restul, cei rămași acolo? Oameni care de un an de zile trăiesc patimile războiului, zi de zi, ceas de ceas, cu speranța de pace și de libertate în suflet?…
Că războiul în sine este doar o afacere, se cunoaște de mult timp; dar este de departe cea mai mizerabilă și sinistră afacere, clădită pe mormane de cadavre și sânge. Asistăm acum, după aproape un an, cum suntem pregătiți încetul cu încetul să acceptăm războiul ce va să vină, prin intermediul mass-media în special, dar cu vocea unor autorități absolute în ale politicii sau artei militare. Cum s-ar defini altfel, ineditul interviu al șefului Comitetului Militar al Alianței (NATO) în care onor-amiralul olandez Rob Bauer declară degajat și cinic: “NATO este pregătit de o confruntare cu Rusia”? Sau declarațiile belicoasei ministrese de externe a Germaniei, Analenna Baerbrock, care afirmă în fața Consiliului Europei: „Luptăm într-un război împotriva Rusiei, nu între noi!”. Căci de la ajutoare umanitare și căști militare trimise la începutul conflictului, la autotunuri, tancuri și probabil-sigur, avioane de luptă occidentale – în viitor, e distanță mare! Dar și vremea declarațiilor de război s-a dus demult… Astăzi războiul este denumit de unii „Operațiune Militară Specială” iar de alții, „sprijin al efortului colectiv de apărare”. Însă nici declarațiile unora ca președintele croat, Zoran Milanovic – care s-a opus în mod deschis intrării Suedei și Finlandei în alianța nord-atlantică – nu pot fi acceptabile, venind totuși din partea șefului unui stat recent admis în NATO și UE! Cum la fel de inacceptabile pot fi și declarațiile ministerului de externe chinez, care a încercat să dea vina pe Statele Unite pentru invazia Rusiei asupra Ucrainei, afirmând că Washingtonul a creat condiţiile care au condus la această invazie. De parcă SUA și nu Rusia au atacat și invadat Ucraina, stat suveran și independent, recunoscut internațional prin tratate la care inclusiv Rusia este parte…
Pe de altă parte, indiferent cât de mult ar costa ajutorul militar expediat de Occident Ucrainei, acesta ar fi până la urmă îndreptățit, căci prețul extinderii războiului în Europa ar fi incomparabil mai mare! În fața colosului rus care se pare că nici măcar „zgâriat” nu s-a simțit de sancțiunile Occidentului (cel puțin la nivel declarativ…), ar axista altă soluție decât înarmarea? Tăvălugul rusesc odată pornit, nu se știe cu ce preț ar mai putea fi oprit, iar experiența ultimului război mondial cu o Rusie învingătoare, ar trebui să ne dea de gândit, cel puțin nouă – cei aflați în estul Europei, care am simțit cu vârf și îndesat jugul rusesc atât amar de vreme!
Însă, soluția înarmării absolute este și ea o armă cu două tăișuri. Căci dacă nu putem sta neînarmați în fața unei Rusii dezlănțuite, o singură mișcare greșit planificată de mai-marii oameni de stat ai Americii și Europei, ar duce inevitabil la internaționalizarea conflictului din Ucraina. Iar de aici până la izbucnirea unui nou război mondial, nu este decât un pas… Culmea este că un război mondial nu ar mai fi în folosul nimănui; dezastrul nuclear care l-ar preceda ar aduce „Pacea de o mie de ani”, doar în folosul pietrelor, spiritelor ființelor ucise și ruinelor Pământului!
Cât despre România, astăzi țară membră NATO și a Uniunii Europene, ce soartă ar avea în fața tăvălugului războiului? Suntem noi pregătiți pentru asta? Cum vom face față unei astfel de provocări?
Mai actual ca oricând, dictonul latin „SI VIS PACEM PARA BELLUM”, ar trebui să ne îndemne la reflecție, iar pe cei care ne conduc, la decizii înțelepte…
Dumnezeu să apere România și pe noi toți, de grozăviile războiului!
Foto: www.intellinews.com , www.stirileprotv.com , https://thestrategybridge.org , http://www.borgenmagazine.com , https://media.cnn.com .
