Acasă Caplimpede INDIVIDUALIZAREA

INDIVIDUALIZAREA

910
2
Foto: Dan MIHĂESCU
Foto: Dan MIHĂESCU

Diana CÎRJALIU

Ca de obicei, voi începe articolul cu prezentările de caz.

Ana are 18 ani si este în ultimul an la un liceu foarte bun. Vine la cabinet cu mama ei, care este foarte ingrijorată că, din cauza depresiei, nu se poate concentra si nu se pregătește suficient pentru bacalaureat. De fapt nu învață nimic, doar merge la meditații la o groază de materii. Nu se ingrijorează și pentru facultate? Nu, pentru că nu știe ce vrea să urmeze.

Ana spune că este extrem de inhibată psiho-motor, își simte corpul greu, ca o stană de piatră, că mintea ii este la fel de înceată, nu are chef de nimic, adoarme foarte greu și apoi nu se poate trezi dimineața, se simte nefericită, îi vine adeseori să plangă și nu are poftă de mancare. După toate criteriile de diagnostic, are o depresie severă. Ba chiar mă gandesc la depresia bipolară, caracterizată de inhibitia psiho-motorie, fața de cea monopolară, dominată de neliniște, motiv pentru care investighez dacă a avut vreodată episod maniacal sau hipomaniacal, pentru că este la varsta la care această tulburare poate debuta.

Ana vorbește cu voce scăzută, răspunsurile sunt simple și concrete și totul este prezentat la extrem: nu mă pot concentra deloc, nu am nicio inițiativă, nicio plăcere, niciun interes, nu pot lua nicio hotarare, stau cu cartea în față și nu pot să citesc nimic.

Pare depresie monopolară, pentru diagnosticarea căareia este suficient ca simptomele să fie trăite și exprimate de pacient sau observate de o persoană apropiată, cum ar fi mama.

Si totuși, nu pot să nu observ că Ana este foarte cochetă, că și-a rimelat genele, s-a asortat cum trebuie. Și aflu că iese cu prietenele la terasă și se simte foarte bine. Stai, că pică diagnosticul! Păi depresivul nu mai iese si chiar dacă e in cel mai reconfortant anturaj, tot se simte inadecvat și pleacă, pentru că-și resimte și mai pregnant suferința.

O iau de la capăt, cu pierderea interesului pentru activitățile și atracţiile plăcute anterior şi abia acum simt că am atins fondul problemei, pentru că Ana nu a avut niciodată așa ceva.

Pe vremea mea, în clasa a cincea, eram pur și simplu obligați să frecventăm un cerc la Casa pionierilor. Profesoara de muzică a fost atunci teroarea vieții mele.Totuși, dacă behăiai Tricolorul, erai iertat de cor și trimis la dansuri populare. Eram foarte buni și am căștigat Scoica de Aur, apoi am plecat în turnee prin Europa si nordul Africii. In școala generală, la lucru manual, am țesut covoare la război (persane sau oltenești, cum alegea fiecare). In liceu, la Mircea, am făcut practică la atelierul de vulcanizare al RATC-ului. N-o să uit niciodată combinația oribilă de miros de pește fript cu cel de cauciuc încins. Dar m-a fascinat turnarea in matrițe, fabricarea garniturilor din cauciuc și repararea roților.

Ca să revin la Ana, trebuie să spun că nu a fost pusă niciodată la ceva din toate astea, nici zugrăveală, nici vioară, nici bucătăreală, nici spalat de rufe sau pictură. Nu știu, nu am încercat și nu mă pricep sunt laitmotivele ei. Nu am hotarăt la ce facultate să dau pentru că nu știu ce îmi place.

zero-take-unsplash

Mă copleșește mila și neputința pentru acești adolescenți și mă întreb a cui e vina și ce se mai poate face pentru a-i ajuta. Dacă Ana, fată deșteaptă, nu are niciun orizont personal și nu se poate proiecta nici măcar în viitorul apropiat, ce să mai aștepți de la cei mai puțin înzestrați intelectual?

Anii zboară în adolescență și fiecare secundă ar trebui valorizată. Ori, Ana și i-a trăit ca marea majoritate a celor din generația ei- curicula școlară, ieșiri cu fetele si tableta.

Care va să zică, am ajuns la concluzia că nu e nicio depresie și că starea psihică proastă se datorează de fapt conflictului psihologic intern motivat de lipsa unei direcții în momentul în care este obligată să o aleagă.

Ana nu s-a individualizat.

Pe Gigel să-l numim Gigel. Are 34 de ani și n-a muncit o zi în viața lui pentru că părinții lui l-au întreținut muncind din greu în Italia. El a locuit cu bunica (mai rău de atata aproape că nu se poate). Și pentru că tot avea bani, în liceu a început să consume ”legale”. Adică nu droguri, nu substanțe toxice, ca doar a pledat pentru ele fiica presedintelui, de la tribuna parlamentului și se vindeau la magazin. Apoi s-a mai emancipat și a trecut la iarbă și cocaină, că doar n-o să stea ca toți sărăcanii, cu ice si spice. Mama s-a întors din Italia de cinci ani, tatăl acum un an. Îi uraște, îi evită și trăiește pe spinarea lor. Banal și la ordinea zilei. Ar vrea să muncească, dar trebuie să se recupereze psihic. Dacă zbiară și dă cu farfuria de perete, părinții îl roagă să mergă la psihiatru, că are vreo boală. Nu are putere să-și caute serviciu, să se trezească la 6 dimineața și să se înhame la ceva. De supărați ce sunt, părinții nu-i mai dau bani decat pentru țigări, sală și prafurile pentru sală (mama cască mirată ochii la mine cand vede că mă enervez). Se pare că Gigel a devenit sfant, pentru că nu mai consumă droguri de un an și jumătate. Atata merită și el, să meargă zilnic la sală și să-și umfle mușchii cu anabolizante. Ca o concesie pe care mi-o fac, hotărăsc să nu-i mai dea bani de țigari. E greu, că le e cam frică de el și le e teamă să nu ajungă să-i bată. Dar cu ce să-l trateze? Unde să-l interneze?

În concluzie și ca să termin cu tampeniile, Gigel a trăit și el normativ: submediocru la școală, trei feluri de măncare de la buni, legale extracuriculare la colțul străzii.

People walking towards mysterious tunnels. This is entirely 3D generated image.

Nici el nu s-a individualizat.

Conceptul de individualizare (individuație sau diferențiere) a fost dezvoltat de Carl Jung, tatăl psihologiei analitice. Este obiectivul principal al dezvoltării umane, procesul prin care persoana reușește să devină ceea ce este destinat să fie. Adică o entitate proprie, autentică, integrată, independentă și total autonomă, capabilă să supraviețuiască prin adaptarea la mediul înconjurător.

Chiar dacă diferitele abilități psihice necesare individualizarii se dezvoltă pe tot parcursul vieții, procesul este deosebit de pregnant în copilărie și adolescență, cand începe cu diferențierea față de părinți. Pentru aceasta, este necesar să existe o apartenență, o legătură cu mediul familial și cultural, care să permită un punct de plecare, dar și un mediu care să faciliteze pe parcurs procesul prin îmbogățirea experiențelor personale.

Individualizarea implică învățarea din ce în ce mai mult despre cine suntem cu adevărat, scopul fiind de a genera proiecte viitoare coerente cu sine, dar și posibilitatea de a le lega sau disocia de lume intr-un mod sănătos și sincer.

Nu-mi vine alt exemplu mai bun decat Gauguin, care, la 35 de ani, dupa o viață tipic burgheză și 11 ani de activitate bursieră (agent de schimb) de succes, a părăsit totul, pentru a-și urma vocația de pictor. La fel a făcut și Somerset Maugham, care, după varsta de 30 de ani, a rupt-o cu traiul convențional pe care-l ducea la Londra, pentru a se consacra unei existențe creatoare de scriitor, la Paris. Întelegandu-l și fascinat de Gauguin, a scris apoi, la un an de la moartea pictorului, romanul Luna și doi bani jumate.

Cum s-au individualizat acești oameni?

Jung apreciază ca individualizarea se realizează în ultimă instanță prin compromisul și colaborarea opozițiilor între conștient-inconștient, individualitate-grup, viață-moarte.

Individualizarea apare din copilărie, dar continuă în a doua parte a vieții, prin mecanisme diferite, care servesc scopurilor fiecărei varste.

Jung considera că nu toată lumea ar atinge stadiul de individualizare. Dimpotrivă, ar fi un fenomen relativ rar, care ar veni doar la cei care au făcut un efort conștient de a se cunoaște pe ei insuși.

Incepe cu conștientizarea pulsiunilor interioare și a experiențelor emoționale care au fost inițial reprimate. Pulsiunile interioare nu trebuie reprimate sau judecate, ci valorificate. Continuă cu acceptarea lor si armonizarea nevoilor sinelui cu imperativele exterioare (conflictul colectiv-individual). De exemplu, dacă o persoană se concentrează prea mult asupra rolului său social și iși uită propriile nevoi, va deveni nevrotică. Nici extrema cealaltă nu e bună, și aici revin la Gauguin, care a plătit scump retragerea din viața socială.

Ca să nu psihologizez steril, concluzionez că ideea de bază este autocunoașterea si asta nu se poate obține decat prin confruntarea și îmbogățirea sinelui cu cat mai multe experiențe de viață. Experiențe de muncă, învățare, cunoaștere, relaționare. Așa cum cel orb din naștere nu cunoaște culorile, cel care nu a fost educat să facă, nu are cum să știe dacă și ce îi place. Nu va reuși să-și proiecteze viața și va fi nefericit, ca și cum privește și nu trăiește filmul vieții lui.
Iar n-am spus nimic deosebit, deși începusem cu entuziasm.

Publicitate
Articolul precedentPe cine nu lași să moară de foame, nu te lasă să parchezi
Articolul următorJoaca de-a horrorul

2 COMENTARII

  1. Foarte interesant și util articolul. Majoritatea părinților elevilor care au învățat ,,on line” în pandemie se confrunta cu probleme asemănătoare. Felicitări redacției pentru aceasta abordare utila cititorilor interesați.

  2. Parintii sunt de vina. Parintii imaturi emotional cresc copii care devin adulti imaturi emotional. Supraprotectia parintilor. Lipsa de responsabilizare a copiilor ….creaza acesti dezorientati care asteapta la nesfarsit sa le dea mama si tata…
    Foarte bun articolul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.