Manuel VLĂDUŢ ■
26 iunie, Ziua Drapelului României.
La 26 iunie 1998 se instituia prin Legea nr. 96 – Ziua Drapelului Național fiind marcată în fiecare an la această dată, prin manifestări consacrate istoriei naționale și prin ceremonii militare organizate în unități ale Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne. Totodată, în Capitală și în toate municipiile se organizează ceremonii publice de înălțare a Drapelului Național.
Pentru prima dată, Drapelul Național a fost declarat simbol național, în timpul Revoluției de la 1848 – la 14/26 iunie, de către guvernul revoluționar provizoriu, având înscrisă pe el deviza revoluționară „Dreptate – Frăţie„, conform cărții „Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, 2003). Există documente care atestă și dispunerea celor trei culori – albastru, galben, roșu – în unele perioade istorice, pe orizontală. Începând cu anul 1866, odată cu venirea domnitorului Carol I, culorile aveau să fie dispuse vertical, începând cu albastru de la lance.
Steagul tricolor avea să fie consfințit ca drapel naţional, prin Decretul nr. 252 din 1848 al guvernului provizoriu de la Bucureşti, potrivit siteului www.presidency.ro și a fost sfințit a doua zi, cu ocazia Marii Adunări Naționale de pe Câmpul Filaretului, numit de atunci Câmpia Libertății.
Cele trei culori au fost identificate și pe steaguri din vremea lui Mihai Viteazul și chiar din vremea lui Ștefan cel Mare.
Ce este drapelul?
El reprezintă și cuprinde în culorile lui, tot ce înseamnă Țara, Națiunea. Este pământul în care ne naștem și ne întoarcem la sfârșit; este casa copilăriei, privirea caldă a bunicilor, zâmbetul încurajator al părinților, glasul de argint al copiilor noștri… Este cerul și marea, muntele și câmpia verde, este tot Universul în care trăim!
Culorile albastru, galben, roșu, sunt simboluri ale libertății, bogăției și jertfei neamului românesc. Valori câștigate, moștenite și date spre păstrare, prin sângele vărsat de bunii și străbunii noștri!
Toți cei care servim sub arme, militari activi sau rezerviști, am jurat pe acest Drapel, credință Patriei Noastre, România! Spre a-l păstra curat și neatins de dușmani!
Nimic nu e mai înălțător decât să vezi drapelul de luptă defilând sau înălțându-se pe catarg în sunet de fanfară…
Am avut de-a lungul carierei mele militare multe prilejuri de a vedea și a saluta drapelul de luptă tricolor și de fiecare dată, am simțit aceeași emoție ca și la primul meu ceremonial militar, atunci când am depus jurământul militar față de Patrie. Am văzut drapelul tricolor cu stema socialistă decupată, fluturând deasupra oamenilor eliberați de dictatura comunistă, în decembrie 1989. L-am purtat ca stegar sau ca gardă a drapelului, pe timpul ceremonialelor militare; am însoțit cu durere în suflet drapelul de luptă a unității mele desființate de ”reforma” democratică, iar noi, garda, am lăcrimat în Onor… L-am purtat fluturând semeț între steagurile națiunilor membre NATO în Kosovo, la ceremonialul din Priștina, l-am văzut înălțându-se mândru deasupra campului militar românesc din Kandahar – Afghanistan, sau fluturând pe transportoarele noastre blindate ce patrulau în deșertul afghan. Privind la el, dorul de România era mereu mai mare, dar în același timp, văzându-l, mă întorceam în gând acasă și simțeam puterea de a merge mai departe.
Dar câtă durere, să-ți însoțești camarazii morți în luptă, înveliți în steagul nostru tricolor, pe ultimul drum, în zborul lor spre casă!… Am dat ultimul onor celui căzut la datorie, pe aeroportul din Kandahar, la rampa avionului, în sunetul trist al cimpoiului… Acolo, ori de câte ori cădea în luptă un camarad, român, american, englez, francez sau canadian, învelit în steagul națiunii sale, pleca câte puțin din noi – cei rămași să lupte mai departe; Iar steagul, rămânea fluturând mai departe deasupra noastră, amintindu-ne că El este România, cea pentru care noi luptăm!
Am purtat ca militar – tricolorul, în mâini, pe mânecă și în suflet… Am simțit mândrie, tristețe, dor și nobilul sentiment al gloriei! Drapelul României a fost și va fi pentru totdeauna, o parte din sufletul meu…
Dumnezeu să ocrotească România, căci steagul ei este păzit de noi pe veci, sub jurământ!
Istoria noastră e plină de exemple ale faptelor de arme ale unor ostași care au făcut sacrificiul suprem pentru a apăra drapelul tricolor. Începând din vremuri străvechi, când războinicii daci se adunau sub teribilul Drakon – lupul cu coadă de șarpe, care băga groaza în dușmani, continuând cu oștenii voievozilor munteni sau moldoveni care au luptat sub faldurile steagurilor domnești, sau cu soldații Armatei Române de la Plevna, Grivița sau Smârdan – în Războiul de Independență, ori cei de la Mărășești, Cotul Donului, Oarba de Mureș sau Bansca Bistrica – din cele două Războaie Mondiale, mereu au existat viteji care au înfruntat moartea pentru Drapel.
Stegarul celor 300
Un exemplu, este jertfa sergentului major Mihail Vlase, care la 24 august/6 septembrie 1916 în urma luptelor de la Turtucaia, unde regimentul său constănţean (Regimentul 34 Infanterie), copleşit de forţele superioare inamice, ce rămăsese doar cu 4 ofiţeri şi 300 de ostaşi, a trebuit să se retragă înot, în condiţii grele, pe malul stâng al Dunării. Sergentului major i s-a încredinţat drapelul regimentului, pe care trebuia să-l treacă înot peste Dunăre. Deşi era voinic, era extreme de obosit şi se afla în pericolul de a cădea în mâinile duşmanului cu drapelul regimentului; atunci a preferat să dispară în valurile fluviului apărând astfel onoarea drapelului şi a regimentului.
,,Garda moare, dar nu se predă!,,
Regimentul 74 infanterie dobrogean din care făcea parte și plutonierul Nicolae Roșculeț a făcut parte din forțele care au fost trimise să întărească sectorul Turtucaia, unde a ajuns, în dimineața de 23 august/5 septembrie, exact în momentul în care începea cea mai sângeroasă zi a bătăliei. „Acum trebuia să întărim liniile şi să înaintăm sub focul mitralierelor. Regimentul 34 înainta şi el cu bărbăţie sub vâjâitul gloanţelor. Până la linia de luptă aveam de parcurs opt, până la zece kilometri. Toată ziua de marţi am stat cu garda drapelului. Lupta îndârjită a ţinut până la asfinţitul soarelui. Căzuseră în luptă mulţi de-ai lor, dar şi mulţi dintr-ai noştri, sărmanii!”.
Cu steagul în tranșee
Tot în 1916, în timpul luptelor de la Topraisar (Dobrogea), Feldmareșalul german von Mackensen aduce forțe proaspete de elită și întreaga artilerie grea germano-bulgară. În centrul poziţiei noastre defensive se aflau militarii din Brigada 17 Infanterie – regimentele 9 Vânători şi 40 Infanterie – conduși de colonelul Stan Poetaș – „taica Stan”, cum îl numea afectuos trupa. Simțind iminența atacului, în dimineaţa zilei de 19 octombrie, „ofiţerii şi soldaţii Regimentului 40 Infanterie au cerut să li se aducă în tranşee drapelul regimentului. Sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona “Deşteptă-te române!”, toţi au jurat pe drapel că nimic nu-i va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman. Şi aveau să se ţină de cuvânt!” – relatează Prof.Dr. Costin Scurtu, custodele Muzeului Militar Național, filiala Constanța. Sectorul de front de la Topraisar, de pe dealul Muratan, avea să fie singurul menținut de trupele române, care s-au retras de acolo doar la ordin.
Ultimul simbol al monarhiei
În 1940, Mihai I a revenit pe tronul României. Drapelul său de luptă a condus trupele române în cel de-Al Doilea Război Mondial şi a rămas în istorie drept ultimul simbol al monarhiei. A fost, de fapt, o preluare a drapelului lui Ferdinand I, cu mici adaptări. S-au păstrat, bineînţeles, pe stemă toate simbolurile provinciilor româneşti care intrau în alcătuirea ţării: acvila cruciată a Ţării Româneşti, bourul cu stea între coarne al Moldovei, leul rampant al Olteniei şi podul de aur peste valuri al Banatului, precum şi acvila şi turnurile Transilvaniei şi cei doi delfini afrontaţi ce reprezintă Dobrogea. Stema nu a suferit, de fapt, nicio modificare. Singura schimbare a steagurilor a fost modificarea cifrei regelui din colţuri. Monograma aurită a lui Mihai – patru litere „M“, încoronate princiar, unite la bază, astfel încât să formeze o cruce – era înconjurată de o coroană de frunze de stejar, aurii şi ele.
Drapelul României, un simbol identitar al românilor
Astăzi, în vremuri de pace, steagul nostru tricolor este purtat cu mândrie la competiții sportive naționale sau internaționale, arborat la loc de cinste pe timpul sărbătorilor naționale sau la intrarea unor instituții publice și de stat.
De multe ori însă, din neglijență sau indiferența unor autorități responsabile, este lăsat să se degradeze în ploaie, vânt sau soare, fără ca cineva să înlocuiască la timp flamura tricoloră. Localități conduse de primari minoritari, arborează steaguri străine României, în locul drapelului nostru național, fără ca nimeni să ia vreo măsură legală…
În epoca integrării europene, drapelul nostru național trebuie să rămână mai departe un simbol identitar și al valorilor noastre tradiționale românești, ce nu pot fi păstrate decât prin educație și cultură și de ce nu, prin Cultul Drapelului!
Surse: Prof.dr. Costin Scurtu; siteul www.historia .ro
Foto: MApN; historia .ro; Manuel Vlăduț; Dan Mihăescu
Din articol, lipseste referiri la un cod al drapelului, bineinteles este vorba de Drapelul National. Adica dece se ridica dimineata si se coboara seara, ce este voie si ce nu este voie sa se faca cu drapelul, dimensiuni, descriere, tipuri de drapeluri. Pentru ca copii nu sunt invatati, nici adultii nu respecta drapelul.
Imi amintesc ca acum 4-5 ani, Mihai Gadea a luat marele premiu pentru cel mai mare drapel. Acesta a fost intins pe pamant si pe el calcau jucandu-se copii sau cine dorea. Ala nu a fost drapel. A fost o carpa cu culorile drapelului. In Romania nu se stie ca drapelul Romaniei are un cod, sau ar trebuii sa aibe. Nimeni nu are voie sa-l puna la pamant, sa atinga pamantul si ca nimeni nu are voie sa-l calce (in picioare).
Generalul Ilie Nastase s-a exprimat ca isi face un drapel de 10 m x 10 m, deci nu stie de niste dimensiuni legale.
Stau si ma gandesc, cati dintre gradatii militari de nivel inalt cunosc codul drapelului.
Majoritatea confunda Drapelul National cu culorile drapelului.
Drapelul simbolul unei națiuni, este un articol foarte bine scris și documentat.
Drapelul Național și imnul au fost și vor rămâne insemne al identității noastre.
Pentru unii, patriotism, însemne naționale poate că sunt vorbe goale. Totul ține de percepție, educația și modul în care se înțelege să fii român.
Cu privire la legislație, pot spune cu certitudine că totul este reglementat. Este vorba de:
Legea 75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului Românie.
Legea 96/1998 Ziua Drapelului Național.
HG 1. 157/21.11.2001, pentru aprobarea Normelor privind arborarea Drapelului României.
De asemenea Senatul a adoptat propunerea legislativă, prin care, profanarea Drapelului Românie și a Imnul Național să fie sancționate.
Propunerea a fost respinsă cu vehemență de către UDMR. De ce oare ?!
Dacă la nivelul legislativului sunt probleme, ce să mai vorbim de autoritățile locale, prefecți, primari, consilieri.
Am avut onoarea, ca într-o anumită perioadă din cariera mea să mă ocup de ceremoniile militare din Garnizoana Constanța
Pentru unele autoritățile locale reprezintau o corvoadă dar de fiecare dată s-au respectat normele legale și am reușit să respect simbolurile naționale.
Dacă facem comparație cu alte națiuni, noi cred că avem probleme. Pot să dau un exemplu concret. Nu de mult eram la plaja la Trei Papuci, din Constanţa şi am remarcat pe clădirea Centrului Cultural Turc, de pe strada Mihai Eminescu, înălţat pe catargul din curte, un falnic drapel roșu cu semilună albă şi instictiv mi-am îndreptat privirea spre Piața Tricolorului, statuată a fi în capătul nordic al esplanadei de pe faleza din Constanţa, în fața clădirii Comandamentului Flotei. Acolo atârna spânzurat în catargul de inox un tricolor jerpelit de vânt. Mi-a fost rușine!
Cu privire la comentarii. Nu mi-am propus să dau replici, sau să întru în polemică.
Din păcate generalul Ilie Năstase nu este singurul general de operetă înregistrat pe răbojul Armatei Române.
Am fost la înmormântarea unei rude la Târgul Neamț și acolo m-am întâlnit cu fostul primar liberal al localităţii, Arnăutu şi ăsta, la priveghi, mi-a mărturisit că și el este colonel în rezervă. Am rămas fără replică și ma-m gândit instantaneu la ‘vicemareșalul’ nostru de intendenţă Gabriel Oprea – fără cuvinte!