Acasă Reportaj Musafir în Casa Mafiei

Musafir în Casa Mafiei

788
0
Photo by Wolfgang Moroder

Teodor DUMITRU

Viața îți oferă de puține ori momente unice, speciale, pline de satisfacție, la limita irealului, pe care dorești cu tot dinadinsul să le retrăiești, ca un vis frumos și care îți conferă o stare euforică de plinătate, încredere în sine și satisfacție supremă. Să fii în Italia, în fieful Mafiei, servit regește la masa ei cu diverse specialități locale într-o ambianță mai mult decât cordială este o întâmplare ce cochetează aparent cu fantasticul și pe care vreau să v-o povestesc, prieteni !

Eram într-o periodă prolifică a vieții mele. 2005, Anul Domnului! Iaca, ce iute a trecut timpul! Îngrozitor de repede! Toate mergeau ca unse! Relațiile interumane,activitățile profesionale cunoșteau valențe nebănuite, o prosperitate incitantă se așezase peste o societate hiperactivă, sensibilă și receptivă la inițiative, proiecte de investiții și progres, iar relațiile amoroase erau mai mult decât spectaculoase și firești. Aveam o inimă generoasă, plină de dragoste, disponibilă să ofere volume mari de afecțiune dar și să consume hulpav din toate frumusețile și bunătățile vieții.
     

Pe fondul unor tranzacții comerciale reușite și a unor succese juridice în sfera retrocedărilor, conduceam și sucursala unei firme de tehnică ortopedică, pe care o înființasem la insistențele unui antreprenor bucureștean, prieten de altfel,care mă dorea coordonator zonal, eu refuzând inițial, speriat oarecum de necunoașterea profesiei de tehnician ortoped și diversele patologii observate la consultațiile de debut la care asistasem (picioare cu diformități severe, scurtimi de membre, amputații).Stăruița sa de a mă păstra în societate s-a concretizat foarte eficient prin organizarea unui schimb de experiență în Germania și Italia, la invitația unor firme de tehnică ortopedică și recuperare medicală. Nu aveam o părere strălucită despre aceste acțiuni cu denumire forțată, tip șablon, descendentă a limbajului de lemn al regimului de tristă amintire, o disimulare de fapt a unor reuniuni de chefuri, nicidecum prilej de acumulări profesionale. Surpriză! Pentru mine, deplasarea a reprezentat o deschidere superbă de orizonturi în practicarea profesiei de tehnician ortoped, un adevărat orfan al medicinei romanești care nu a inclus, inexplicabil, în programul educațional postrevoluționar curricula pentru această meserie.

Am vizitat două firme de profil din Germania, unde am avut șansa să urmăresc îndeaproape ciclul complet al realizării unui dispozitiv medical de calitate, îndreptat să satisfacă toate exigențele pacientului cu malformații și diformitîți fiziologice, indiferent de costuri. Pentru încurajarea acestui obiectiv statul german deconta sume importante, ce mi se păreau amețitoare ca diferențe față de valorile ce le primeam noi de la Casa de Sănătate din România pentru produse similare. De pildă, noi decontam o pereche de ghete ortopedice, personalizate cu circa 50 euro, iar firma germană cu 2000 euro; noi decontam o proteză de membru inferior cu 800 euro, firma germană cu 6000 euro. Italia avea valori puțin mai mici, o pereche de ghete decontându-se cu 1500 de euro.L-am întrebat insiduos și chiar invidios pe tehnicianul oertoped italian de serviciu dacă la valoarea asta pune și o țiplă de aur în talpă,cumva… Marco a înțeles ironia și mi-a răspuns destul de autoritar că dacă nu ar fi primit banii ăștia ar fi lucrat pentru Pacco Rabane.
      

Ciclul periplului nostru a avut ca punct terminus Napoli, unde am vizitat o firmă de tehnică ortopedică la invitația unui fizioterapeut român, fost voleibalist în echipa de aur a lui Dinamo București din anii 70-80, alături de Laurențiu Dumănoiu și Mircea Tutovan. Prin profesionalismul său, remarcat în abilitatea de a recupera rapid anumite afecțiuni, Dan exercita o anumită influență în zona metropolei Napoli, fermecătoare din toate punctele de vedere,în special prin similitudinile amețitoare ale reflexelor sociale românești. Însăși adaptarea la limba italiană mi-a fost ușoară, pasionat fiind de mulți ani de ‘calcio-ul’ peninsular, iar cazarea am avut-o într-o suburbie liniștită,San Benedetto Vesuviano, într-o superbă casă colonială, pe o esplanadă grandioasă, iar fereastra dormitorului vast dădea într-o livadă de smochini, lămâi, mandarini și portocali, așezați într-o superbă armonie. Italia este o țară superbă, plină de istorie la tot pasul, dar mai ales spectaculoasă, interesul turistic stăruind din nordul muntos până în sudul pitoresc, scăldat de soarele dezvelitor și arzător.
      

Ultimele zile ale șederii noastre au fost repartizate de amfitrionul Dan Ionescu pe ținte turistice distincte: Capitala Roma, Insula Capri, Pompei, Foggia-Capua, Vulcanul Vezuviu.
      

Pe lângă jobul oficial, fizioterapeut la un spital de recuperare medicala, Dan avea angajamente private în timpul liber cu anumiți pacienți cu disfuncții locomotorii. Unul dintre aceștia era și Ciro Moretti, un cunoscut reprezentant al mafiei locale Camora, al cărui băiat de 25 ani, Luigi, avea anumite dizabilități și căruia Dan îi menținea periodic tonusul musculat, amenințat de distrofia specifică incapacității locomotorii. Așadar, Ciro se oferise să ne fie gazdă în vizitarea misteriosului vulcan Vezuviu.
      

La poarta de intrare a drumului către celebrul crater aveam să cunosc un om de o valoare morală deosebită, impunător prin atitudine și fermitate verbală, izvorâte din principii bazate pe onestitate, corectitudine, oportunitate și loialitate. Poarta din inox, ultramodern reabilitată, automatizată, cu senzori de acces, în baza unei plăți prealabile nu a rezistat în fața lui Ciro, deschizându-se imediat gratuit pentru noi, cei şase invitați în acompaniamentul celor doi paznici: „Salve, Don Ciro”! La câțiva metri distanță, un șir de negustori ambulanți cu diverse suveniruri dinainte, ne ofereau gratuit alpenştocuri (toiage montane de sprijin) pentru mafiot și invitații săi, cu toate că erau expuse la vânzare cu 3 €. Atât era și biletul de intrare la vulcan, la poarta automatizată, descrisă mai devreme și realizată în baza unui “parteneriat” public-privat din ale căror încasări nici 15% nu se înregistrează oficial, îmi spunea Ciro. La fel se întâmpla și cu sistemul național al autostrăzilor, aflat în administrarea unui asemănător parteneriat, automatizat în totalitate şi prin care se realizau încasări zilnice de milioane de euro dar prin plați directe, la punctele de ieșire. Nimeni nu elilbera nicio chitanţă, nimeni cu cerea nicio chitanţă pentru plata cash, iar şoferi erau binecuvântaţi cu un „ Grazzie! Arrivederci!” feminin  și senzual, spre disperarea însă a șefului meu, care se străduia bietul de el să deconteze  toate cheltuielile prilejuite de deplasarea în interes de serviciu. Am întrebat un echipaj de carabinieri staționat de unde putem obține documente justificative pentru plățile efectuate și ne-a trimis la un centru zonal care ne poate ajuta, în baza unei cereri prealabile, care însă poate avea și un răspuns negativ, întrucât, conform practicilor mafiote ala “parteneriatului” public-privat din peninsulă, sistemul automatizat funcționa cam 20 ore pe zi și deodată se producea ori o pană de curent, ori un scurt-circuit care stergea memoria dispozitivului și implicit toate sumele încasate până atunci. Asta ne-a confirmat-o şi Don Ciro care, după ce mi-a oferit toiagul pentru parcurgerea celor câțiva kilometri până la vestitul crater de la cota 1200 m, mă întrebă temător, după o privire iscoditoare de sus în jos asupra fizicului meu, fixat de o bună bucată de vreme la 130 kg. „Teo, crezi că poți să ajungi sus?” “Certo  Don Ciro, fii liniștit, eu voi ajunge primul acolo sus, dintre noi toți, i-am răspuns!” Italianul s-a arătat mulțumit de optimismul meu și mi-a povestit de programul lansat de premierul Berlusconi, cu privire la protejarea populației din zona de risc a reactivării vulcanului. Se ofereau terenuri de 1000 mp în zonă protejată și suma de 30.000 euro pentru materialele de construcție necesare ridicării unei case, însă Ciro nici nu voia să audă de așa ceva. Îmi spunea că așa de bine integrat este în natura locului, încât el cunoaște nu numai fiecare om sau animal așezat definitiv sau vremelnic în cadrul zonal, dar și fiecare copac din ecosistem.   

Maniera sa de a vorbi calm, ferm, apăsat și oarecum melodios mă făcea să pricep foarte bine tot ce spunea. Am reținut intenția sa de a explica filozofia organizației din care făcea parte, prezentată ca o ancestrală, simplă și eficace formă de protecție socială, voluntar impusă chiar de oamenii simpli, săraci, neglijați, sau lăsați de izbeliște de stat, în fața greutăților. „Camora nu este nicidecum o organizație violentă așa cum se crede, ci un bastion defensiv de protejare a membrilor săi, aidoma sindicatului, în fața vicisitudinilor vieții, evident în baza unei cotizaţii lunare”,îmi explică Ciro. Şi asta era de fapt menirea lui Don Ciro, de a încasa taxele de protecție și de a ține legătura dintre membri și Il Capo, pe diverse teme: controale ale fiscului asupra membrilor, anchete judiciare, promovarea unor măsuri administrative, susținerea educativă a unor copii ai membrilor, etc. „Aşa cum zicam noi ne ocupăm în amănunţime de oamenii noştri. Ştim ce nevoi au, ce necazuri şi ce bucurii, ne interesăm de copii, la şcoală, care are aptitudini de învăţare, cine-i talentat şi dacă există cazuri de copii dotaţi intelectual şi cu drag de carte; atunci le susţinem educaţia până când se realizează profesional. Unii ajung medicii, alţii jurişti, politicieni, ingineri, contabili şi tot restul vieţii lor vor rămâne recunoscători mîinii care i-a hrănit”, şi-a încheiat Don Ciro succintul expozeu despre principiul de funcţionare al sindicatului mafiot.

Aproape de finalul suișului, profitând de oboseala colegilor și cerându-i scuze lui Ciro pentru întrerupere, am băgat un finiş spectaculos, demostrând, în pofida masivității, că ajung primul sus. Pe culme era un bar pe care Don Ciro ni l-a pus gratuit l-a dispoziție. Aflasem din filme că mafioții nu plătesc şi acum trăiam pe viu această experienţă. În după-amiaza și seara acelei zile Don Ciro ne-a invitat la masa în familie, acasă la el, unde am avut parte de un inimaginabil festin culinar cu felurite brânzeturi, fructe de mare, pizza, chifteluțe și preparate din carne, toate dispuse artistic pe o imensă masă. Șeful meu, Laurențiu, impresionat de apariția altor produse culinare nu  mai contenea cu „Grazzie mile!” până când Don Ciro l-a întrerupt și a punctat apoteotic : „Puteam să vă duc la oricare restaurant, însă respectul meu pentru voi a mers până acolo încât v-am invitat în casa mea, în intimitatea mea, la masa mea, oferindu-vă produse realizate de familia mea, iar eu sunt acum sluga voastră. Astăzi sunteți patronii casei și nu trebuie să mulțumiți pentru asta, vi se cuvine! Simțiți-vă dar confortabil!”

Am remarcat-o mai târziu pe mama lui Ciro, Antonia, adevărata matroană a casei, așezată într-un fotoliu imperial, cea care judeca ce se întâmpla în casă lua deciziile importante legate de aceasta. I-am spus deci lui Ciro că și în cultura noastră, la aromâni sau la olteni, mama juca același rol important în casă.
     

Am vorbit cu Don Ciro despre România și realmente m-a surprins plăcut cu informații bune despre Ceaușescu, Eminescu, Năstase, Nadia, Hagi, Dobrin, Balaci și Ștefănescu de la Craiova Maxima. Ne-am delectat apoi cu momente amuzante în cadrul unor partide de tenis de masă, popice, dar mai ales, tir vânătoresc în curtea casei, probând puștile din arsenalul său pe păsările ce cutezau să zăbovească în perimetrul domeniului mafiotului.

O zi specială, cu momente memorabile, care m-au făcut să mă simt putermic, important, având un mafiot slugă la propria-i masă și pe care am vrut să o relatez pentru că, nu-i așa, nu oricând poți ajunge musafir în Casa Mafiei.

Publicitate
Articolul precedentZiua Marinei Române 2021: Festivism, onoare militară și demagogie
Articolul următorAfghanistan – țara războiului nesfârșit

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.