Acasă Eveniment Am avut onoarea să fiu 227 de zile primul Primar al Constanței...

Am avut onoarea să fiu 227 de zile primul Primar al Constanței în noul Ev Democratic

3455
0
Fotografie de grup Călin Marinescu

Călin MARINESCU ■ 

Lansez aici primul crâmpei de amintiri, timid, picurat din pasajul celor peste 73 de ani prin viaţă, cu maşina pusă pe ‘toată viteza înainte’, în încercarea de a reconstitui, în compania amicului Dan Mihăescu – alături de care am mai depănat şi un serial de televizune despre istoria post decembristă a flotei româneşti de vrachiere, pe canalul Nautica TV – întâmplări, fapte, momente ale căror martor sau protagonist am fost, nu dintr-o vanitate memorialistică caracteristică senectuţii ci din dorinţa arzătoare de a lăsa în urmă clişeele nedevelopate încă ale unor realităţi pe care mulţi nici măcar nu vor avea de unde să le citească, chiar dacă-şi vor fi dorit acest lucru, la un moment dat.   

Sfârșit fierbinte de an 1989 în care aventura soților Ceaușescu se încheiase violent la Târgoviște.

Foto arhiva personală Călin Marinescu

Revoluționarii și militarii nu se mai împușcau între ei, căutând invizibillii “teroriști”, ofițerii de securitate erau încazarmați sub atenta supraveghere a armatei, milițienii se cam ascundeau cu teamă de nu fi ‘violentați’ de o anumită parte a populației ce avea de plătit poliţe resentimentale, viața revenea la un nou normal sub control militar, se închegau noile nuclee administrative ale conducerii civile urmând hotările puterii nou instalate la București, respectiv Frontul Salvării Naţionale (FSN) condus de Ion Iliescu&Co. și Guvernul, în fruntea căruia fusese instalat Petre Roman.

Organizaţia judeţeană a FSN l-a desemnat în funcția de prefect pe dr. Adrian Rădulescu, directorul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa, cel care ulterior avea să cumuleze şi funcţia de rector al nou înfiinţatei Universităţi Ovidius, iar FSN al Municipiului Constanţa, trebuia să aleagă un primar pentru urbe, funcție rămasă vacantă după ce ultimul primar comunist, Gheorghe Marinică, descălțat la propriu de revoluționari, a părăsit în grabă postul, fără înlocuitor.

Eu, comandant de navă comercială în vîrstă de 40 de ani, participam la aceste ședințe ale FSN împreună cu şeful mecanic Relu Butoi, ca reprezentanți ai Flotei Maritime.

Imediat după anul nou, în prima şedinţă din 1990, FSN Municipal l-a însărcinat în funcția de primar al Constanţei pe un arhitect cu experiență, Martian Radu, bun cunoscător al problemelor de urbanism ale oraşului.

Din păcate, în mai puțin de 24 de ore acesta și-a declinat acceptul de a primi funcția în condițiile haosului creat de mișcarea revoluționara și ne-am reunit urgent pentru a desemna o altă persoană care să preia responsabilitatea administrării reşedinţei de judeţ.

Fară să îmi dau seama, am fost propus eu, având în vedere, se spunea, exeperiența mea managerială, și într-un fel am fost pus în situația să accept, în ideea de a nu ne face de râs față de restul ţării, în timp ce peste tot în ţară fuseseră instalate deja noile organisme de administrare locală, din municipiile reşedinţă de judeţ, din oraşe şi comune.

Eu, la acea dată eram Șeful Secției a III-a a Înterprinderii de Exploatare a Flotei Maritime (IEFM) a NAVROM Constanţa, unde coordonam, împreună cu colegii, operarea a peste 80 de nave vrachier, petroliere şi mineraliere. Activitatea în cadrul Secției fiind bine organizată, am considerat că pot lipsi o perioadă limitată, pe parcursul căreia aveam să ţin în permanentă legătura cu adjuncții, așa că am acceptat marea provocare cu titlul de provizorat, sub rezerva ca în circa șase luni să găsim un înlocuitor.

Propunerea a fost înaintată către strucrura judeţeană a FSN și aprobată de Guvern.

Astfel la începutul anului 1990 aveam să devin, cu acte în regulă, pentru 227 de zile, primul Primar al Municipiului Constanța din epoca de tranziţie democratică, fără să realizez dificultăţile ce urmau să apară și, așa cum obişnuiam să povestesc ulterior în termeni anecdotici, să întorc capul şi să salut instinctual căutând din priviri persoana oficială, atunci când lumea mi-se adresa cu apelativul: Vă salut domnule Primar!

Călin Marinescu primarul Municipiului Constanţa (Arhiva personală)

Evident, am descoperit o mulţime de probleme sociale şi economice, ale cetăţenilor, de rezolvat, în condițiile în care solicitările şi aşteptările erau extreme, căci fiecare dorea să își rezolve imediat necesitațile, (doar era revoluție nu-i aşa?), iar resursele administraţiei erau limitate.

Norocul a făcut însă să fiu ajutat de o echipă redutabilă în frunte cu viceprimarul, ing. George Aur (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) și Secretarul Primăriei Municipiului Constanţa, juristul Stelian Duțu, transferat de la Năvodari cu tot cu perciuni, costume cu rever larg, pantaloni evazaţi cu croială tip charlie şi unghie lungă la degetul mic al mâinii stângi – copie în oglindă a personajului din Serpico interpretat de Al Pacino, precum și de către un număr redus de funcționari din ‘Casa Albă’, mosteniți din aşa zisa ‘Epocă socialistă de Aur’, profesioniști desăvârşiţi în administraţia publică, cu care m-am înțeles foarte bine și am rezolvat operativ majoritatea problemelor apărute. Eu reperezentam pentru ei revoluția faţă de care s-au raliat fără resentimente.

În acea perioada Primăria se ocupa, printre multe altele, de coordonarea, prin intermediul întreprinderilor locale de comerț, cu repartizarea şi vânzarea bunurilor de folosința îndelungată precum: congelatoare, butelii pentru aragaz, televizoare color sau verighete din aur pentru tinerii căsătoriţi, etc, și cel mai important cu repartizarea apartamentelor din blocurile de locuinţe, rămase libere sau în curs de construcție, din cea ce se chema fondul locative de stat, inclusiv lucuințele mai vechi.  

Solicitările cetațenilor, depuse cu sutele, creau o presiune permanentă asupra Primăriei, în special pentru locuințe, unele situații sociale grave dar și foarte mulți solicitanți ai momentului, hotărâți și violenți, care au procedat la toate formele de protest posibile, manifestații în fața administraţiei, degenerate în acțiuni violente împotriva paznicilor, greva foamei în corturi instalate lângă intrare, amenințarea că își vor da foc, nenumărate intervenții nefireşti.

Conform legislației vremii Primăria repartiza direct apartamente foarte rar şi numai către pensionari sau cazuri sociale, restul apartamentelor fiind puse la dispoziţia întreprindelor de stat (societăţile comerciale de astăzi) care le acordau pe baza propriilor liste de priorități. Îmi este greu să cred că repartizarea prin întreprinderi era total ‘ortodoxă’ dar noi nu aveam dreptul să verificăm, şi totuși în acea perioada era mult mai dificil de încălcat legea fiindcă toată suflarea era contestatară.

Pentru a dezamorsa pe cât pozibil situația explozivă am căutat să discut personal cu fiecare solicitant de locuinţă pentru a-i analiză cererea și a-i da răspuns în limita legii, ceea ce de obicei îi nemultumea. Discutam astfel cu peste o sută de solicitanți pe zi, conform evidenței pe care o ținea secretara mea Maria Huţuleac, care mi-a fost de un ajutor de neprețuit și pentru care îi aduc mulţumiri şi pe această cale.

Şi, legat de solicitările pentru locuinţe, mărturisesc că am trait în acea perioadă unele dintre cele mai nebănuite aventuri din viaţa mea, chiar dacă sunt unul care am urcat ierarhia în flota comercială fără să sar rândul, de la elev marinar, cadet, trecând prin toate gradele de la bord până la cel mai înalt, de comandant de lungă cursă, şef secţie exploatare nave şi director general de companie maritimă. De la amenințarea unui solicitant de apartament, cu intenția de a se incendia cu benzină în biroul meu până la mai multe intenții de atac, şantajul sentimental cu abandonarea copiilor minori şi a bătrânilor familiei în grija mea, în biroul de la primărie, le-am trecut pe toate cu tact și diplomație, reușind să-i calmez, pe majoritatea dintre ei, fără a le rezolva decât foarte rar solicitările, din lipsă de resurse, nu din rea-voinţă.

Mi-aduc aminte că în acel context, confruntaţi fiind cu lipsa de resurse locative faţă de avalanşa cererilor înregistrate, am avansat la un moment dat iniţiativa preluării prin hotărâre de guvern a unui număr de hoteluri din Mamaia în scopul transformării lor în blocuri de locuinţe cu garsoniere şi apartamente urmând ca pe această cale zona să fie declarată cartier rezidenţial al municipiului. Evident nu am materializat proiectul acesta şi nu ştiu dacă ar fi fost bine sau rău… se pare însă că viaţa ne-a dovedit că tot pe undeva pe acolo s-a ajuns în prezent cu statutul staţiunii turistice.

În ceea ce privește repartizarea altor bunuri am delegat directorii intreprionderilor de comerț să se ocupe de problema care de altfel a şi dispărut către sfârșitul lunii februarie când depozitele au fost aprovizionate cu cantități suficiente.  

Pentru a stimula un început al economiei private, conform instrucțiunilor guvernului, am agreat cu directorii întrerinderilor de comerț să închirieze spațiile comerciale nefolosite sau mai puțin folosite, unor solicitanți care doreau să înceapă activităţi private. Alocarea acestor spații s-a făcut pe principiul primul sosit – primul servit, fără probleme, la acea vreme nefiind mulți cei care aveau curajul și spiritul antreprenorial pentru a începe afaceri pe cont propriu, cu o legislație ambiguă, în absenţa capitalului propriu și fără o piață definită.

Cu toate acestea, în cursul lunii februarie au apărut mai multe magazine care în sistem de consignație comercializau mărfuri aduse de navigatori sau produse în Turcia. Am urmărit de-a lungul anilor realizările acestor întreprinzători şi din păcate numai doi dintre ei au reușit să-şi perpetueze businessul şi să se lanseze în comerțul real. Țin minte că am găsit spaţiu, atunci, pentru deschiderea Magazinului SELENA al Sindicatului Liber al Navigatorilor (SLN), în Tomis Nord si pentru Magazinul Marinarul, situate în Piata Ovidiu (pe vremea aceea încă Piaţa Independenţei aşa cum s-a numit de la instaurarea administraţiei româneşti în Dobrogea), unităţi comerciale efemere, după cum s-a dovedit.

Tot în sfera inițiativelor private am stimulat înfiriparea unor publicaţii la Constanţa şi aici mă refer în primul rând la săptămânalul Marea Noastra, a cărui serie nouă a fost lansată sub egida Ligii Comandanţilor de Cursă Lungă dar şi binecunoscutul cotidian Telegraf, continuatorul revistei Contrast lansată de Liga Studenţilor din Universitatea Maritimă Constanţa, cărora le-am repartizat sediu chiar vizavi de Primărie, ca sa fim permanent în vizorul lor, al presei libere!

O serie de vile ocupate de foștii nomenclaturişti ai PCR au devenit libere de locatari și le-am putut repartiza unor organizații apărute după revoluție, în primul rând partidelor politice, ceea ce, spre stupoarea mea, nu a dus la creearea unor relații de colaborare cu liderii lor, deși mi-am manifestat toată disponibilitatea.

Nu pot să nu menţionez vizitele primite din partea delegaţiilor unor state care şi-au trimis reprezentanţii să ia temperatura ‘revoluţiei’, de la faţa locului. Primul a sosit, pe la sfârșitul lunii ianuarie, ambasadorul Marii Britanii la București, care a solicitat o întrevedere cu prefectul Adrian Rădulescu și cu mine, primarul, în prezența unui consilier al ambasadei. Îmi amintesc ce surprins a fost când am deschis discuția direct în limba engleză, ‘fără somaţie’. Erau curioşi să afle, fără intermediari, cum decurge procesul instalării noii puteri în județul Constanța și în municipiul de reşedinţă.

Călin Marinescu cu Adrian Rădulescu şi delegaţia Ambasadei Marii Britanii (Arhivă personală)

După circa două săptămâni am primit vizita delegaţiei Primăriei din Amsterdam (Regatul Ţărilor de Jos), în frunte cu unul dintre viceprimari. Prima întalnire, de la primărie, a fost auster de protocolară, olandezii dovedindu-se cam scortoși. După întâlnire însă i-am invitat să viziteze câteva dintre vestigiile vechii civilizații locale și la ieșirea de la Edificiul roman cu mozaic ne-am întâlnit cu taraful Ansamblului folcloric Brâuleţul, dirijat de regretatul rapsod popular Gheorghe Parnica, celebru pe atunci, pe care Stelian Duțu l-a declarat, ad-hoc, parte a patrimoniului cultural local, ceea ce nu era prea departe de adevăr şi ca să o dovedim, ne-am mutat cu toții la hotelul pe care primăria îl deținea în zona bazelor sportive. Acolo pusesem la cale o masă traditională dobrogeană. După două ore, scorţoşii olandezii și mai ales olandezele dansau sârbe de le sfârâiau picioarele şi se chinuiau să înveţe şi Căluşul, cu ‘maestrul de ceremonii’ Stelică Duțu. Şi uite aşa ne-am despărţit prieteni, fără să aflu însă de ce veniseră cu capsa pusă.

La începutul lunii martie, 1990, am fost vizități de o delegație a Crucii Roșii Italiene, în frunte cu preşedintele organizației, cu ocazia sosirii la Constanța a unui tren cu diverse materiale sanitare  și alimente, donație a organizaţiei din peninsulă, mărfuri pe care le-am depozitat în port, având în vedere volumul mare, fiind apoi repartizate de comitetul format de organizaţia judeţeană a FSN, sub coordonarea armatei, ulterior având mai multe întâlniri cu delegația italiană căreia i-am oferit şi un prânz la Cazinoul din Constanţa.

Apoi, mi-aduc aminte că am primit vizită reprezentanţilor primăriei Yokohama către mijlocul lunii martie, oraș înfrățit cu Constanța. Cei şase membri ai delegaţiei japoneze, consilieri locali și funcționari de rang înalt, au avut o atitudine foarte prietenoasă încă de la sosire şi s-au dovedit real interesaţi de problemele cu care ne confruntam iar după pleacare am purtat o îndelungă corespondență protocolară. Japonezii au fost impresionați de performanţa tarafului condus de maestrul Gheorge Parnica şi au aranjat un turneu în Japonia, pe cheltuiala lor.

Discuții aveam aproape zilnic cu persoane oficiale sau private care însoțeau diverse donații trimise din țarile Europei de vest cărora, conform uzanţelor, le înmânam scrisori de mulțumire. Odată m-am întâlnit cu doi olandezi care aduseseră, din partea unor persone private, un transport substanțial de ciocolată. Mi-au reclamat că atunci când au fost predate coletele au observat că unii dintre manipulanți își însuşeau batoane de ciocolată, deși ei doreau că aceasta să ajungă la copiii din mediatizatele cămine de orfani. Le-am explicat că pe piața românească nu se găsea ciocolată de calitate și chiar și mie îmi era imposibil să îi asigur fiului meu de şase ani o minimă cantitate și de aceea manipulanții sustrăgeau porţii rezonabile pentru copiii lor, care erau la fel de doritori ca și cei din orfelinate. Au înțeles situația și nu au mai reclamat la Ambasada Regatului Olandei, așa cum intenționau, ințial.

În cadrul discuțiilor cu reprezentații societății Castrol, care aveau deja o lungă colaborare cu flota românească, am obținut o donație pentru Spitalul Județean de Urgenţă, constând într-un Computer Tomograf (CT), primul aparat de acest tip adus la Constanța.

Împreună cu prefectul Adrian Rădulescu a trebuit să rezolvăm şi problemele de logistică ale celor două noi instituții de învătământ superior înfiinţate la Constanța în prima parte a anului 1990.

În primul rând Institutul de Marină Civilă (IMC) aşa cum s-a numit initial actuala Universitate Maritimă Constanţa (UMC), ce a luat ființa prin desprinderea Secției Comerciale din Institutului de Marină Mircea cel Bătrân, unitate militară, pe baza solicitărilor formulate de profesori şi studenţi, de a se desprinde de învățământul militar. Am avut șansa, ca urmare a evenimentelor revoluţionare prin care treceam, să se fi eliberat de sarcini sediul Şcolii Interjudeţene a Partidului Comunist Român (PCR), cu toate dotările necesare respectiv spații pentru învațămant, cămin și cantină, pe care le-am repartizat noii instituții universitare pentru învăţământul de marină, înfiinţată prin Hotărâre de Guvern.

Tot atunci, prin ianuarie, la sediul Ministerului Învațământului avusese loc protestul unor participanți la examenul de admitere la Facultatea de Medicină a Institutului de Medicină și Farmacie (IMF) București, care deși aveau note mari, reușiseră…fără loc, după cum era o expresie consacrată în epocă. Tinerii solicitau suplimentarea locurilor la Facultatea din București astfel încât să fie primiți în anul întâi. Protestul s-a radicalizat și atunci un grup de medici din Constanța a venit cu ideea de a înființa o Facultate de Medicină la Constanța ca un embrion al unei universitați atât de necesară şi vehiculată chiar şi în nuvela “Două loturi” de I. L. Caragiale, publicată în 1899, idee îmbrățișată imediat de Prefectură și de Primărie.

De-a lungul timpului se încercase periodic înființarea unei universități la Constanța, inclusiv cu o facultate de medicină balneară şi un Institutut de Învăţământ Superior pentru Piscicultură, dar organele de partid, pornind de la fostul prim-secretar al Comitetului Regional (Judeţean) PCR, Vasile Vâlcu, nu agreaseră constituirea unui centru studențesc într-un mare port, ceea ce a făcut ca să fie menținut în funcţie numai Institutul Pedagogic, ridicat ulterior la rangul de Institut de Învăţământ Superior şi care pregătea un număr restrâns de profesori și subingineri de sudură sau construcții şi petrochimie.

Călin Marinescu (Arhiva personală)

Pe acest fond, o delegație alcătuită din somităţile medicale locale: dr. Vasile Sârbu, dr. Bogdan Dumitrescu şi dr. Sorin Rugină a luat legătura cu protestatarii, care s-au arătat încântați să devină studenţi (în baza examenului de admitere picat la IMF Bucureşti), ai noii facultăţi ce se putea înfiinţa odată cu acceptul lor.

Un mare ajutor am primit din partea primului-ministru, Petre Roman, care a aprobat cererea noastră  și a dispus Ministerului Învățământului să procedeze spre cele legale, în condițiile în care Primăria și-a luat angajamentul să asigure spațiile necesare pentru noua instituție ce avea să devină Universitatea Ovidius din Constanţa. Totodata am alocat terenul pentru campus, pe malul Lacului Siutghiol, cu destinaţia construirii sediului viitoarei Universităţi, astăzi mândria învaţământului constanţean dar şi terenuri pentru căminele studenţeşti ce urmau a se edifica în Cartierul Faleză Nord.

Înființarea în 1990 a Facultații de Medicină, temelia pe care s-a clădit Universitatea Ovidius din Constanța, o instituție de prestigiu, emblematică pentru spaţiul nostru, a fost unul dintre primii pașii importanți către viitorul cosmopolit al urbei.

Nu pot să fac abstracție de perioada în care centrul Constanței, în jurul Pieței Grivița și în Km. 4-5, străzile deveniseră adevărate bazaruri, în special sâmbata și duminică, în condiții total improprii și cu rezulate dezastruase pentru siguranță cetățenilor și menținerea curățeniei.

Pentru limitarea fenomenului cu a cărui combatere milițienii, deveniți peste noapte polițiști, se descurcau foarte greu, mai ales că încă aveau o oarecare teamă în abordarea directă a oamenilor. Atunci am apelat la ajutorul Poliției Militare care, în urma a două razii a redus aplombul comercianţilor de pripas. Atunci au apărut reprezentanții negustorilor ambulanţi care au cerut să le fie repartizată o zonă unde, în mod civilizat și legal, să facă comerț fără a fi haituiți. Așa a luat fiinţă bazarul (târgul) de pe variantă ce a rămas în funcţiune pe bd. Aurel Vlaicu până acum vreo câţiva ani când a fost mutat, zona capătând mare importanță imobiliară, între timp. Operațiunea a fost un succes fiindcă străzile Constanței au devenit libere de comerț haiducesc.

În ceea ce privește curățenia orașului exista obiceiul, care de altfel nu a dispărut în totalitate nici astăzi, de a se depozita cantități importante de gunoi provenit din gospodării pe la colțurile străzilor sau în anumite locuri devenite tradiționale.

Am avut mari lupte pentru a stăvili acest fenomen. Eu vizitam zilnic cartierele și prin stația radio cu care era dotată mașina primăriei indicam dispeceratului locurile de unde a două zi trebuiau ridicate depozitele neconforme de gunoi. Ideea era că dacă nu lăsam să se adune cantităţi mai mari, scădea apetența de a se depozita gunoi în zona respectivă.

Pentru blocuri am construit incinte din beton în care să depozităm pubelele metalice astfel încât  să se poată meține curațenia în jurul acestora. Din păcate după ce am plecat de la primărie aceste costrucții au fost desființate, demonstrând lipsa de civilizație a constănțenilor. Mai târziu proiectul a fost reluat.

Pentru a rezolva altă problemă spinoasă a urbei, am alocat în zona intersecției străzii Baba Novac cu bd. Aurel Vlaicu, terenul necesar pentru amenajarea Cimitirului Municipal, astăzi cel mai mare cimitir al Constanței.

O adevărată provocare a fost organizarea primelor alegeri libere în Municipiul Constanța, pentru funcţia de Preşedinte al României şi pentru Parlamentul ce avea să îndeplinească funcţia de Adunare Constituantă, cele din Duminica Orbului, de pe 20 mai 1990. Un lucru bun a fost că am putut prelua organizarea existentă şi folosită de defunctul PCR, inclusiv parte din mobilierul necesar, cu cabine şi urne și împreună cu autoritatea electorală să asigurăm buna desfășurare a procesului de vot.

În opinia generală alegerile din punct de vedere logistic s-au desfășurat corespunzător, nu am avut probleme de organizare dar nici din punct de vedere a desfășurării activității. Așa cum a fost înțelegerea, către șfârșitul lunii august am predat funcția inginerului Adrian Manole, Președintele FSN Municipal Constanța, care de altfel a renunţat la mandatul de deputat FSN, pentru a se ocupa de treburile urbei.

Datele și faptele prezentate mai sus le-am relatat din memorie şi nu am  disponibile documente în acest sens, dar faptele menționate sunt de notorietate publică, multe semnalate în presa vremii ale cărei articole stau mărturie.

Publicitate
Articolul precedentÎn țara mincinoșilor înşelătoria e mai presus de lege; e sacră!
Articolul următorLeul rage într-o parcare din zona peninsulară a Constanţei

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.