Prima și ultima mea gardă pentru patrie

Narcis GAIDARGIU ■

Prolog ●

Auzisem de prin folclorul de institut de câțiva ofițeri pe care faima bună sau rea, unele apucături cazone sau trăsături de character îndoielnice le conturau imaginea de cerberi ori de-a dreptul dilii ai Institutului de Marină Mircea cel Bătrân (IMMB), din Constanţa (1973-1990). Câte unul era simpatic, ba chiar o mare figură, ca maiorul Ciocan, care întreba nervos: „cine este mâna criminală care a dat cu piciorul și a spart dulapul?”, dar de alții trebuia să te ferești să le treci prin față, că acționau imprevizibil.

Locotenentul major Costel Horghidan, care pe vremea aia cred că întrunea maxim cincizeci și ceva de kilograme în uniformă, avea obiceiul să meargă în pas normal câțiva metri, apoi alerga cam tot atât și repeta perechea mers-alergare până ajungea la destinație. Om cu greutate dealtfel, era secretar UTC pe institut. L-am văzut în câteva ocazii luându-se suficient de vehement de vreun neinspirat coleg ce-i ieșise-n cale. Altfel, șef la UTC fiind, mergea prin țară pe la festivaluri și cântări ale României, de unde impresiile despre el spuneau că-i băiat de gașcă, gagicar și petrecăreț. Bravo lui că reușea să se dedubleze, dar știam că în cazarmă era un personaj de evitat.

Ianuarie 1981, pe-un ger de crăpau pietrele, la -15⁰C ●

Proaspăt întorși din vacanța de iarnă, am intrat în prima noastră misiune de gardă. Ne conduceau în misiunea asta încheietorii noștri de plutoane și companie, gradați de anul trei de la secția militară. În cele câteva luni scurse din septembrie, nu fuseseră prea blânzi cu noi, doar se pregăteau pentru o carieră militară. Nici noi nu știam prea multă militărie, dar și ei aveau frustrări pe care și le oblojeau pe spatele nostru. Doar încheietorul meu de pluton, un ochelarist, ar fi vrut să fie băiat de treabă, însă trebuia să fie la unison cu ai lui.

Ningea viscolit și se depusese un strat de vreo douăzeci de centimetri de zăpadă. Clădirea corpului de gardă era flancată de alte clădiri mai înalte, de aceea pe platoul betonat din față se așezase un strat și mai consistent de zăpadă.

Ni s-a făcut din nou instructajul, am stabilit consemnele, am făcut câteva exerciții de comunicare în funcție de situație, formule de adresare în cazul cutare și cutare.

Gradații noștri ne-au informat că Ofițer de Serviciu pe Institut (OSI) este temutul lent-major Horghidan. „Băi, vedeți că ăsta a mai băgat în arest colegi de-ai noștri, direct din postul de gardă. Vine noaptea ca o nălucă, tu-i strigi: Stai! Stai că trag! Îndrepți arma cu țeava în sus și nu mai ai timp să încarci, să tragi în aer foc de avertisment, că te-a dezarmat și te bagă direct în arest. Ați înțeles? Dacă e ceva, folosiți fluierul din dotare și în niciun caz să nu vă lăsați dezarmați, că e caz de pușcărie. Băi, s-a-nțeles?” Înțeles, cum să nu…

Am fost repartizat chiar la clădirea corpului de gardă, unde era și arestul IMMB. Cu șoșoni capitonați cu pâslă, peste bocanci și șubă de postav îmblănită, peste bluză și scurtă, amândouă din postav, căciulă de blană și mănuși groase, băteam un step de toată frumusețea la -15⁰C. Pe la trei noaptea crivățul năprasnic aproape că încetase să șuiere, iar fulgii mari și deși care cădeau vertical, alcătuiau un perete alb, rarefiat trecător pe alocuri, cât să-ți permită să vezi la vreo zece metri, dar în câteva secunde culoarul vizual era opturat. Spre patru dimineața frigul îmi pătrunsese prin toate încheieturile, iar singurul lucru bun era că nu încetasem să mă mișc, altfel m-ar fi luat somnul, așa din picioare. Un bec chior ilumina din stânga, pe o diagonală a platoului, dar nu-i vedeam decât haloul de lumină, când și când.

Într-o clipă, mi s-a părut că paternul vizual aproape imaculat s-a modificat în spațiul liber dintre clădirea din față și cea din dreapta. Am așteptat privind, încercând să judec rațional, să văd dacă apare o nouă schimbare. Părea că o nălucă se deplasa în zigzag printre șiroaiele de fulgi de zăpadă. Am aproximat distanța; cincisprezece metri. Nu mi-era foarte clar dacă nu cumva am vedenii. Pe frigul ăla de-mi înghețaseră mădularele am simțit mai întâi un fior pe șira spinării, apoi o căldură m-a inundat și mi s-au mobilizat încheieturile.

Doișpe metri ●

Mă clarificasem. Nu voiam să fac ca un fraier nicio zi de arest. Am scos arma de pe umăr, am coborât pârghia de siguranță pe foc cu foc, am încărcat. Mi-am scos mănușa dreaptă și, cu degetul arătător pe garda trăgaciului, am pus patul akm-ului în umăr cu țeava în plan orizontal, îndreptată spre nălucă. Zece metri. Stai!, am strigat. Nouă metri. Stai că trag! Opt metri. Culcat, că trag! Culcat! „Nu ai voie să pui țeava pe mine, pune-o în plan vertical!” „E în plan vertical, culcat!, am zis! Culcat, că trag!” „Nu trage, nu trage!”, și năluca s-a aruncat pe burtă, de-abia se mai vedea dn stratul de zăpadă. „Cine e? Numele!” „Sunt locotenentul major Horghidan, sună din fluier să vină gradații din corpul de gardă!” „Da, da! Stai acolo nemișcat, că trag!” Am îndreptat arma cu țeava în sus, am suflat în fluier, au ieșit gradații. Li s-au înmuiat telescoapele când au realizat scena și protagonistul, care s-a ridicat tremurând și de nervi, și de frig, plin din cap până-n bocanci de zăpadă, cu căciula descentrată, și fața plină de zăpadă, ca un motan prins la furat smântână. „A pus arma cu țeava pe mine! Îl bag la arest, îl bag în pușcărie!” „Nu-i adevărat, am ținut tot timpul țeava în sus! Urma să trag foc de avertisment în aer, dacă nu vă supuneați somației. V-ați oprit din înaintare și nu a mai fost cazul.” „M-a pus să mă arunc culcat în zăpadă.” „Nu-i adevărat, am strigat stai, apoi stai că trag și nu v-ați oprit. Când am încărcat, abia atunci v-ați aruncat în zăpadă, de frică, crezând că am arma îndreptată spre dumneavoastră.”

Încheietorul meu de pluton, ochelaristul, tremura tot. Venise să mă ajute să descarc cartușul de pe țeavă. I-am spus încet: stai liniștit! Am pus arma în plan vertical, am scos încărcătorul, am tras portînchizătorul, a sărit cartușul de pe țeavă, am repetat operațiunea, am apăsat pe trăgaci de două ori, am recuperat cartușul.

Dimineață pe la șase, Horghidan m-a chemat la biroul ofițerului de serviciu pe institut, să conduc la el doi colegi mai mari aflați în arest, pe care i-a pus să facă ordine și curățenie în birou. „Hai măi, Narcise, zi, ai pus arma cu țeava pe mine?” „Nu am pus, tovarășu’ locotenent-major.” Hai măi, că nu se-ntâmplă nimic, dacă recunoști. Ia, ieșiți mă afară, să vorbesc numai cu Narcis! Zi măi, Narcise! M-ai întins pe jos în zăpadă, cu glonț pe țeavă.” „Cu glonț pe țeavă, că nu v-ați oprit, dar arma a stat tot timpul cu țeava în sus.” „Ai fi tras, dacă nu mă opream?” „Da, aș fi tras, dar – repet – în plan vertical.” „Bine măi, Narcise, așa să fie, nu vrei să recunoști, ți-e frică să nu faci arest.” „Dacă vreți, oricum mă băgați la arest.” „Bine, liber, mergeți la corpul de gardă!”

A fost prima și ultima mea gardă.

L-am revăzut de multe ori pe Horghidan prin institut, dar niciodată alergând, mergea normal și, nici n-am auzit să fi mai dezarmat pe careva.

În anul doi, la compania sportivă, de la handbal, m-a luat profesorul Petre Comăniță în echipa de patrulă militară, pentru spartachiada militară de la Sibiu. Zilnic alergam 30 km, pe zăpadă, pe gheață, nu conta. Mergeam des la poligonul de la Capul Midia, unde executam trageri cu pistolul mitralieră. La antrenamente, fiecare mebru al echipei am tras în jur de cinci mii de cartușe. La Sibiu am aflat că echipa locală trăsese la antrenamente cam treizeci de mii de persoană. În concurs, am executat tragere de la o sută de metri în ținta piept numărul șase. După concurs, îmi spunea profesorul Comăniță: „Am crezut că ai nimerit un singur glonț în țintă, dar când ne-am apropiat era o gaură în dreptul inimii, iar alte patru găuri mușcau din cea centrală. Colonelul de la linia de tragere mi-a spus că în toată cariera lui nu văzuse așa constanță de tragere.”

În anul patru, am fost selectat pentru garda de onoare. Ceaușescu urma să aterizeze la Kogălniceanu. Sub comanda Căpitan R3 Florian Șucată, în câteva zile ne sincronizam perfect, toți ca unul.

Costumați în ținută albă de paradă, cu pistoalele mitralieră strălucind, în ziua plecării la aeroport, ne-am adunat în formație.

Autobuzul aștepta pentru îmbarcare.

În fața formației, comandantul Șucată, cu picioarele depărtate, mâinile încrucișate la spate și cozorocul șepcii sub linia sprâncenelor, abia lăsând să se vadă scânteierea pupilelor:

„Gardăăă, drepți! Pe loc repaus! Următorii să facă un pas în față: elev plutonier Gaidargiu!”

„Prezent, să trăiți!”

„Gaidargiu, liber la dormitoare!”

Gardă, drepți! La dreaaapta! Deplasarea la autobuz!”

Nu mi-am pus nicio întrebare.

Aveam răspunsuri. Dosarul meu de contrainformații spunea negru pe alb că bag glonț pe țeavă și trag al naibii de bine.