Acasă Cronica «Realitatea românească – fascinant  de comică» 

«Realitatea românească – fascinant  de comică» 

369
0

● LECTURI SUB LAMPADAR ●

Prof. dr. Const. MIU ■

Const. Miu (album personal)

Umanitatea înfăţişată de către Ion Cristoiu în volumul de proză scurtă – Găina fără bilet, Editura Adevărul holding, Bucureşti, 2010 – este o lume sucită, cu nebunia ei, firească pentru ea însăşi, căci nonvalorile mişună la tot pasul, amintind prin unele situaţii sau personaje de proza lui Caragiale – Cănuţă om sucit.

Prozele acestea satirice – în fond, oglinda fidelă a societăţii româneşti din zilele noastre – pot fi socotite continuarea celor din volumul Veselie generală (1992), dovadă fiind moto-ul noului volum: „Doamne, ce catastrofă o să fie!             O să ne stricăm de râs!” Autorul a intuit perfect faptul că într-o lume buimacă – aşa cum apare în cele două volume amintite –, graniţa dintre tragic (în varianta absurdului) şi comic se estompează, încât nefirescul e socotit firesc, aparenţa fiind luată drept esenţă.

Remarcăm faptul că unele proze, prin maniera neutră a notaţiei reportericeşti, sunt foarte aproape de pamfletele argheziene, a căror notă definitorie este satira.

În marea lor majoritate, prozele din volumul Găina fără bilet au un sâmbure anecdotic, având la final o poantă, care stârneşte veselia generală.

Spre pildă, în La tribunal, aflăm despre doi indivizi, acuzaţi că ar fi sucit gâtul câtorva lebede, dintr-un parc. Rizibilă este „metoda” folosită, spre a ademeni bietele păsări: „Aşezaţi pe malul lacului, cei doi făceau lebedele să vină la ei, şoptindu-le vorbe dulci din arsenalul cuceritorilor de mahala.” (p. 32). Rizibil este şi expozeul Acuzării, făcut de un ornitolog, care „ţinuse o splendidă disertaţie despre gâtul lebedelor, considerat, fără excepţie, drept podoaba de preţ a acestei categorii de păsări.” (p. 33). Spre a fi şi mai convingător, recită din lirica dedicată lebedelor. Câtă cultură şi sensibilitate la oamenii justiţiei! Apărarea vine cu un „arsenal” şi mai greu: un doctor docent, expert în „Comportamentul oamenilor simpli”, care a încercat să convingă instanţa că cei doi învinuiţi nu puteau face deosebirea dintre lebede şi gâşte. Poanta cu care se încheie naraţiunea e de tot hazul: puşi în faţa unei „probe practice”, căci apărătorul a adus în sala de judecată o lebădă şi o gâscă, împricinaţii „declarară că amândouă sunt raţe.” (p. 33).

Mortul accidentat este o proză în absurd. Protagonistul – Culai Lovin – un escroc notoriu, dat în urmărire generală, e nevoit să lupte cu birocraţia locală, neputând să-şi recupereze lotul de pământ confiscat de comunişti, căci dintr-o greşeală a unor funcţionari de la primăria din sat fusese declarat mort. După ce se căzneşte să adune tot felul de dovezi că e viu (printre care şi declaraţia unei amante, cu care se culcase), Culai Lovin se lasă accidentat, însă este dezamăgit, când la adeverinţa prezentată i se răspunde că „Un mort nu putea fi victima unui accident de circulaţie” (p. 95). Disperat, se aruncă în faţa unui TIR. Explicaţia autorităţilor dată rudelor este ilară şi absurdă în egală măsură: „Li se spuse peste tot că respectivul murise o dată şi că învierea mortului se mai întâmplase, dar moartea mortului, nu.” (p. 95).

Sunt şi proze care, din dorinţa autorului de a fi mai explicit în privinţa unor situaţii sau al comportamentului unor personaje, au inserate după poantă alte câteva informaţii. Aşa sunt: Goblenuri cu bucluc, Un traficant de handicapaţi şi Falsul luptător. În prima proză, mai sus menţionată, găselniţa conducerii unui penitenciar, în privinţa autogestionării – confecţionarea de goblenuri de către hoţii de buzunare, „înzestraţi” cu degete lungi şi agile, indispensabile lucrului migălos” (p. 40) – este credibilă, mai cu seamă că Ministerul de Interne tot întârzia virarea banilor pentru cheltuielile de întreţinere. Chiar dacă lucrează pe stoc, motivaţia din punctul de vedere al deţinuţilor este logică, însă pentru cititori ea stârneşte râsul: „…deţinuţii se zbat să dea gata cât mai multe goblenuri. E un bun prilej (…) de a-şi exersa îndemânările de hoţi de buzunare, fără de care, la ieşire,  riscă să moară de foame.” (s. n., p. 40). Aici ar fi trebuit să se oprească autorul.

A doua proză ironizează direct şi indirect prostul gust şi grosolănia unui aşa-zis traficant de handicapaţi, care la revenirea în ţară, după destrămarea reţelei sale, vrea să-şi ridice un castel ca-n basme. Pentru că erau destui gură-cască şi după ce opreau maşinile şi înjurau „bandiţii care jefuiseră ţara”, la vederea castelului ridicat pe o colină artificială (căci zona respectivă era una de câmpie, iar un castel trebuie musai să fie măcar pe o colină sau pe „o stâncă neagră”), un investitor isteţ „trânti rapid, la marginea şoselei, lângă locul unde se exprimau revoltaţii, o terasă cu mici şi bere.” (p. 69). Şi pentru că afacerea prospera, acelaşi investitor a ridicat şi un motel, având o firmă sugestivă: La jos bandiţii. Din dorinţa de a evidenţia naivitatea oamenilor şi a augmenta absurdul situaţiei înfăţişate, autorul relatează mai departe despre acelaşi investitor (un bun prilej de a exacerba isteţimea aceluia), care tocmise o echipă TV, ce ar fi  dat posibilitatea celor revoltaţi să înjure în direct bandiţii.

A treia proză de care aminteam – Falsul luptător – are mai multe secvenţe comice. În primul rând, sesizăm de ce protagonistul – Toader Cloanţată – nu a dat bir cu fugiţii, care se îndepărtaseră de îndată ce se apropiară ceva mai mult de nepoata mafiotului sicilian: „Bărbaţii fugeau de ea ca de dracu, din cauza mirosului de grajd, pe care-l răspândea în jur (…) Lui Toader Cloanţată nu i se făcea scârbă. Dimpotrivă,  mirosul acesta, de grajd, îi plăcea. Întreaga copilărie dormise în casă cu viţelul proaspăt fătat (…) Mirosul Ceraselei îi deştepta amintiri din copilărie…” (p. 132). Aşa-zisa disidenţă faţă de fostul regim comunist stârneşte râsul cititorilor: spre a impresiona presa din Italia, unde încercase să se aciuieze după decembrie 1989, protagonistul declară că pe vremea dictaturii, ca actor la Teatrul Naţional, în preajma sărbătorilor de iarnă se deghiza ca Moş Gerilă, însă avea grijă  să şoptească la urechea copiilor tovarăşilor că de fapt este Moş Crăciun, „nomenclatură” ce i-a adus mari suferinţe. Rizibilă – ca poantă – este şi motivaţia renunţării de a trimite o scrisoare deschisă Mafiei, al cărei Capo di tutti capi refuza să-i dea nepoata de soţie: „…se gândi să trimită Mafiei o scrisoare deschisă. Renunţă (…) nu doar că nici un ziar din Sicilia n-ar fi avut curaj s-o dea publicităţii, ci pentru că Mafia ar fi trecut la contraatac, solicitând (…) dosarul său din Arhiva fostei Securităţi. Or, din câte ştia el, un asemenea dosar nu exista.” (p. 133).

Oricât ar părea de gravă, realitatea are, sub scoria dramatismului şi al absurdului ei, aspecte comice. Aceasta este şi ideea centrală a interviului acordat de către Ion Cristoiu ziarului Ring, în preajma lansării noului său volum de proză scurtă: „…eu cred că nu pot să bat realitatea românească, care este fascinant de comică”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.