Acasă Cronica SPOVEDANIA CA MEMORIALISTICĂ

SPOVEDANIA CA MEMORIALISTICĂ

218
0

Prof. Dr. Const. MIU ■

Fiecare din cele trei volume, reunite sub titlul generic Din umbra munților (sub semnătura lui Gheorghe Mocanu, la Editura Editgraph, din Buzău, în 2020), încarnează metaforic trei vârste ale omului – BORTA copilăria, URSOIENIIadolescența și ULTIMA CRUCEmaturitatea.

Prof. dr. Const. MIU

Ca atare, având în vedere cele trei vârste/ trepte ale formării individului, trilogia aceasta poate fi socotită un bildungsroman. În Cuvânt înainte la volumul al doilea, scriitorul vrâncean Gheorghe Mocanu explică titlul primului op: „I-am zis Borta, pentru că satul e înconjurat de munți, așezat într-o văgăună plină de păduri de fag. Soarele intra dintr-o parte, pe la nouă – ora dimineții – și pe la două era dus. Ziua era scurtă, așa că oamenii se trezeau cu noaptea-n cap și tot cu ea pe creștet se culcau.” (vol. 1, p. 7). Având ca moto un citat din cartea lui Emil Cioran – Lacrimi și sfinți – cu privire la eternizarea copilăriei, primul volum al trilogiei în discuție (care a primit Premiul anului 2006 al Uniunii Scriitorilor Români, Filiala Bacău, pentru debut în proză) stă sub semnul Amintirilor… lui Creangă. Borta este ochiul magic, prin care copilul vede lumea satului său natal, această lume, la rândul ei, este văzută de către cititori, prin evocarea universului infantil făcută de autor.  În acest sens, avem de-a face cu o deschidere și, în egală măsură, cu o închidere: deschiderea spre lumea magică, zămislită de autor și închiderea acesteia în sufletul de copil.

Cei care au făcut referiri la primul volum, începând cu Fănuș Neagu, ale cărui aprecieri metaforice sunt reproduse pe coperta a patra a cărții, au evidențiat atmosfera din cătunul Ursoaia, din zona de munte a Vrancei, unde colectivitatea, fără a avea parte de facilitățile  unui trai decent –  școală, dispensar, moară, prăvălii, biserică, nici chiar cimitir – trăiește după legile moștenite din străvechime.

Prin evocarea megieșilor părinților copilului mărturisitor și a câtorva întâmplări din copilărie, primul capitol al volumului întâi amintește de atmosfera din satul copilăriei lui Creangă. De pe vremea primilor ani de studii, copilul își amintește de supraveghetorul care făcea militărie cu școlarii și cum unul dintre vlăjganii repetenți pusese ochii pe el, iar după ce a dat o probă, a fost ales să îl gâdile la tălpi, până adoarme. (cf. vol. 1, p. 39). Haioasă e întâmplarea când școlarul ascunde carnetul cu note mici primite la școală, taman în lada unde mama ținea mălaiul. Toate încercările de a ascunde adevărul se termină cu o chelfăneală dată de mamă cu „jărdoaca”, la care copilul se închina fără voie, căci nuielușa era ținută „deasupra tocului ușii de la bucătărie, sub icoana Sfântului Gheorghe…” (p. 24).       

Primii săteni sunt evocați, când se vorbește despre mersul copiilor cu uratul, iarna, pe la casele oamenilor sau când școlarul confesor e păcălit de Ilie Boroghină să frece schiurile cu untură, pentru a aluneca mai bine pe zăpadă. În clasa a doua, copilul evocator are ocazia de a merge cu tatăl său la târg, la Focșani, când își dă seama că oamenii de acolo „Nu semănau celor din sat, nici straiele, nici apucăturile.” (vol. 1, p. 34). Rămâne uimit de un gest de civilizație, văzut la cei de pe stradă: „Unul scosese din buzunar o batistă, își cufundă nasul în ea și suflă cu nădejde. Luasem eu seama, unora din sat, care apucau nasul între degete, fără batistă. Suflau tot cu nădejde și slobozeau mâna într-o parte, peste marginea drumului.” (ibidem, p. 34). Cele două imagini, puse față în față, sunt ilare. Un loc aparte în inima copilului de altădată îl are imaginea bunicului. După ce e relatată o întâmplare din care i s-a tras porecla Ion-încurcă-lume, autorul își amintește disperarea bunicului care, la gândul că cel mai destoinic  ciobănesc a dispărut (câine care i-a salvat viața copilului amenințat de un bursuc), declară: „Mai bine pierdeam zece oi, decât să-l pierd pe Haiduc!”  (vol. 1, p. 63). Un moment de cotitură pentru nepot este moartea bunicului, prilej cu care autorul evocă datina prânzului mortului. Ilară este secvența finală, când întorși de la cimitir, sătenii sunt „îndrumați” de oamenii legii să meargă „pe ulițele din spate, să nu vadă tovarășul oameni îmbrăcați în negru!”, iar baba Rada face pe neștiutoarea:

„- Care tovarăș, maică? Insistă baba Rada (…)

– Tovarășul Președinte, maică! zise răstit cel în costum albastru.

– Cine-i ăsta, mamă, de-i atâta grabă să fugim din calea lui? (…)

– Dumneata pe ce lume trăiești, măicuță? Nu știi cine este tovarășul Președinte?!  Cel mai iubit ! zise unul dintre cei doi, gesticulând disperat.

– Nu știu, maică! De unde să știu? Crezi că poate cineva să-mi spună mie, în Ursoaia, cine-i președintele CAP-ului? Noi n-am fost colectivizați!” (vol. 1, p. 73). O  secvență ilară apare și în capitolul Dealul lui Grigore, unde copiiicare se jucau de-a războiul dau peste un milițian, aflat sub un pod, legat fedeleș și având căluș în gură și puțind groaznic. După ce este eliberat de un sătean, pățitul în loc să mulțumească, amenință băieții și pe binefăcător cu pușcăria. Autorul va insista pe felul cum este receptată în sat tărășenia: „Acasă, i-am povestit totul mamei. Atât a trebuit! A doua zi știa tot satul despre pățania milițianului. Unii ziceau că noi i-am fi pus rahat în cizme (…) Alții spuneau că ar fi fost pură invenție întâmplarea cu legatul și că, de fapt, milițianul se îmbătase și căzuse de pe pod, iar sperietura l-ar fi ajutat să se ușureze direct în pantaloni și în cizmele statului.” (vol. 1, p. 81). De folclorul zvonurilor și interpretările sătenilor ține și felul cum își dau cu părerea muierile satului, la vederea unei statuete ciudate descoperită de un grup de arheologi în locul denumit Dealul lui Grigore:

„- Astea-s farmecele îngropate în spatele casei lui Grigore. Dacă-ți îngroapă cineva sculă de om în pământul tău, degeaba mai ții bărbatul în casă, îi mor toate cele și-l părăsește femeia! Ne lămuri baba Rada, care le știa pe toate (…)

– Ăsta o fi Ștefan Șchiopu, pularnicul  satului, în viața cealaltă pe care a trăit-o! râse cu subînțeles altă femeie.” (vol. 1, p. 84).

Ca orice colectivitate din lumea rurală și ursoienii au parte de o baba Vanga  a lor. Baba Rada se laudă că știe ziua când vine sfârșitul lumii și că pământul va fi lovit de o cometă. Această pretinsă profeție pune pe jar colectivitatea din Ursoaia, care panicată se comportă ciudat, stârnind zâmbetul și chiar râsul cititorilor, în capitolele Ștefan Șchiopul și borta buclucașă, Banchetul apocaliptic și Cometa.

Dar pentru că dispariția statuetei descoperite de arheologi și înțelegerea nebuniei milițianului (care fusese pus să păzească locul unde fusese îngropată, până la sosirea unor specialiști, spre a o cerceta), acestea sunt învăluite în mister, elucidat de către autor abia în ultimele pagini ale volumului întâi, lăsăm cititorii să aibă această plăcere, lecturând Borta.

*

Cuvânt înainte la volumul al doilea – Ursoienii – poate fi considerat un compte rendu, în care autorul rezumă în câteva fraze conținutul primului volum, referindu-se și la pățania avută după lansarea acestui op, la biserica din sat. Cu acest roman se întâmplă ceva ciudat: pe cât de entuziastă a fost lansarea lui în curtea bisericii din satul său natal, pe atât de nefavorabilă s-a dovedit a fi reacția sătenilor care s-au regăsit în paginile cărții. Ei  s-au considerat a fi jigniți prin cele scrise (mulți dintre ei fără a fi citit cartea!), fără a înțelege că e vorba de ficțiune. Mama prozatorului  se arată îngrijorată că din cauza celor scrise în roman despre consăteni nimeni nu mai vorbește cu ea. Este o situație tragi-comică, a unei lumi întoarse pe dos, în care cei vizați de scriitura autorului, în loc să se bucure că au intrat în literatură, se revoltă, arătându-și micimea caracterului. Oamenii au vrut să-l dea în judecată pe autor, mărturisirea unuia dintre ei fiind de-a dreptul ilară: „Păi, domnule judecător, să-mi fie iertată îndrăzneala, dar cred că trebuie să ne schimbăm buletinele, că pe mine, spre exemplu, tot satul mă strigă Ilie Boroghină, că pe el, Vasile Cobzarul și tot așa, după cum   ne-a botezat Gheorghiță!” – în carte, n. n. (vol. 2, p. 14).

Pe lângă rememorare, evocare, dialog, narațiune și descriere – procedee întâlnite în primul volum, în cel de-al doilea abundă metafora visului, specifică adolescenței. Spre pildă, visul cu Ilinca, acum „aproape femeie”, alergând după ea prin iarbă: „Visul acela părea blestemat, se repeta la nesfârșit, încât nu-mi îngăduia s-o prind, să-i vorbesc și să-i opresc, în ghiocul smereniei, șoaptele…” (vol. 2, p. 18). Chipul Ilincăi în vis devine obsesie pentru tânărul ce acum are șaisprezece ani. Elocvente sunt secvența narată în detaliu cu căprioara cu chip de femeie, întâlnită în vis în dumbrava Alunișului (cf. vol. 2, p. 29-33), precum și închipuirea ca vis de a avea casa lor, a lui și a Ilincăi: „Visam să avem o casă mare, a noastră, cu multe camere și cu toate cele necesare într-o gospodărie.” (vol. 2, p. 34), cât și planul de amenajare a lacului „în care bunica își muia cânepa, din care făcea firele moi pentru țesut”: „Parcă și vedeam lacul amenajat cu punți de lemn, pe care pescarii să se avânte până spre mijlocul lui.” (vol. 2, p. 35).

În capitolul Nevestele lui Todiraș, rememorarea la care recurge flăcăul nu e departe de visare: „Închise ochii în liniștea camerei (…) Se și vedea în Ursoaia, amintindu-și fel de fel de întâmplări, dar cel mai adesea, își amintea nunta pe care o făcuse cu prima lui nevastă…” (vol. 2, p. 51). Urmează portretul fetei care îl fascinează pe Todiraș, și care aparține evocării: „Mintea îi fugea spre ziua când lucra de zor să pună căciula pe creștetul unei case, când văzu cum, de pe ulița principală, tocmai intra în gura satului Ursoaia o mocăncuță cu ochi fulgerători, cu părul răsfirat peste umeri, apăsând pământul la călcătură, ascuțindu-și genunchii spre Dealul Crucii. Pășea leneș, mocănește, cu obrajii în vânt, privind galeș peste sălbăticia pădurii, presărată cu scorburi misterioase. Fagii tineri înșirați peste coastă aduceau mireasmă primăvăratică și aer răcoritor peste trupul de femeie tânără, acoperit cu bundiță de capră, cu blană la umeri. Aerul de fecioară, de mocăncuță rumenă pătrunse de sub poala codrului spre casa lui Todiraș, așezată la marginea pădurii.” (vol. 2, p. 52). Să remarcăm aportul vegetalului în realizarea portretisticii. Al doilea portret este unul bazat pe antiteză, realizat în caricatural. Gherasim, tatăl lui Todiraș, crede că insuccesul fiului la fete se datorează chipului schimonosit: „Se gândea la băiat, cel veșnic lăudat pentru hărnicia lui, împiedicat la însurătoare de nasul ascuțit, ploconit în mijlocul feței ca priponul în poiană, moștenire de la bunicul. Nu mai punem la socoteală botul ca de vulpe, gura rotundă ca o ventuză, în care se ascundeau dinții lați ca o mistrie, ce îndepărtau fetele care, de altfel, umblau după măritiș, ca muștele după miere.” (vol. 2, p. 52-53).

Și Vasile (protagonistul din capitolul Vasile de peste deal) are parte de un portret caricatural, prilejuindu-i întârzierea însurătorii: „…el tot neînsurat rămânea, din pricină că nu era prea arătos (…) Ochii mari și o batjocură de mustață, rară precum grâul pe miriște, în vremuri de secetă, obrajii în dâmburi și gâtlejul ce-i întindea pielea gâtului, gata să-i pocnească, nu-l făceau plăcut privirilor.” (vol. 2, p. 92). Indiscutabil, Gheorghe Mocanu este un maestru în realizarea unor astfel de portrete, în care caricaturalul stârșește râsul îngăduitor. În acest capitol, oniricul dă impresia că ce se întâmplă acolo e realitate. Fără precizările din finalul capitolului, cititorul nu și-ar fi dat seama de acest aspect. (cf. vol. 2, p. 97-102).

Există în acest al doilea volum și un alt tip de umor – să-i spunem scenic, detectabil în incipit-ul capitolului Întoarcerea lui Ile Boroghină, În timp ce oamenii se căzneau să scoată cosciugul babei Rada din casă și să-l ducă la dric, oamenii rămân stupefiați la auzul chiotului ginerelui defunctei. El își justifică gestul și le spune că a fost regizat din timp:

„- Oamnei buni! S-o ierte Dumnezeu pe soacră-mea! N-am băut nici un păhărel! Nu sunt beat! Dar am chiuit cât am putut eu de tare,știți de ce?

– Nu știm, de unde să știm?! răspunseră câțiva.

– Ca să mă audă soacră-mea!

Câteva râsete înfundate se auziră din mulțime.

– Da, ca să mă audă! continuă el. Oameni buni, eu m-am înțeles bine cu soacră-mea! Ne aveam bine!

Urmă o liniște totală.

– Ca șoarecele cu pisica! Conchise el.

Murmurul se auzi din nou.

– Iartă-mă, părinte, dar cineva trebuia să vorbească despre ea, n-o putem arunca așa, direct în groapă, fără să spunem câteva vorbe despre ea!

Părintele nu spuse nimic.

– Astăzi, Bunul Dumnezeu m-a ajutat să-mi îndeplinesc promisiunea pe care i-am făcut-o soacrei mele. Odată, cu mulți ani în urmă, m-am certat cu ea, chiar în această casă (…) Atunci, ne-am spus vorbe grele, iar eu i-am făcut promisiunea că, în momentul în care ea va ieși din această casă în sicriu, eu voi trage un chiot mare, pe care să-l audă întreg satul.” (vol. 2, p.131-132).

*

În volumul al treilea – Ultima cruceironia din capitolul al doilea – Desprinderea de pământia forma pamfletului. După terminarea facultății de construcții, personajul narator, căsătorit cu Ilinca – „crenguța de fag” din copilărie – se stabilește la casa lui, într-o comună din apropiere de Odobești… Ca reper temporal pentru întâmplări este luată Revoluția din decembrie ’89. După ce aflăm cum a păcălit alegătorii (inclusiv pe narator) cel de-al cincilea candidat la primăria din comuna respectivă – un fost pădurar de la ocolul silvic (cf. vol. 3, p. 24), în democrație s-a ajuns până acolo ca reprezentanții partidelor ce se urăsc de moarte să includă până și florile în acest război politic: „În peisajul însorit, de martie, al Odobeștiului am avut impresia că și florile se urau reciproc! Apoi, instantaneu, am constatat că un anume partid ura la nebunie florile roșii, iar celălalt pe cele galbene… Nu m-am înșelat, pentru că am văzut pe unul care spunea unei doamne să nu pună florile galbene primite de la el, lângă cele roșii primite de la celălalt partid, că se pătează, se ia culoarea, Doamne ferește!” (p. vol. 3, p.31). Și când te gândești câți grădinari, de-a lungul timpului, în democrația postdecembristă, au trecut de la o florărie la alta, te apucă – vorba lui Topîrceanu – o tristețe iremediabilă!

Sunt în acest al treilea volum câteva capitole axate pe introspecție. Viața inginerului Gheorgiță se dă peste cap, din momentul când Ilinca se îmbolnăvește și după mai multe investigații la diverși doctori i se spune că are o boală rară (despre care cândva, baba Rada  i-ar fi ghicit în palmă), iar „Ultima șansă de supraviețuire a Ilincăi era un autotransplant de celule stem periferice.” (vol. 3, p. 81). Într-o discuție avută cu un medic, care îi motivează inginerului de ce l-a întrebat câți ani are și că ținând cont că soția sa „se va pierde”, acesta îl atenționează să fie atent ce face cu viața sa, pentru că e tânăr. Frământările sufletești ale inginerului total debusolat sunt firești: „Bucuria de mai devreme, când o văzusem pe Ilinca, se estompase cu totul… Eram acum alt om. Un om trist, dezorientat, în același timp. O groază de sentimente se adunaseră ca un ghem în sufletul meu și nu știam încotro să apuc, ce să fac, cum să mă liniștesc, care ar fi calea spre speranță și cine ar putea să mi-o dea acum, când aveam atâta nevoie, mai mult ca oricând. Tristețea venea valuri spre mine, mă urmărea de peste tot, era ca o ploaie de săgeți care se revărsa asupra existenței și destinului nostru.” (vol. 3, p. 72). Inginerul nu cedează și, iubindu-și soția, nu o va abandona la greu: „Mai târziu, peste ani, aveam să-mi dau seama că, dacă aș fi procedat așa cum îmi sugerase acel medic, adică să-mi văd de tinerețea mea (avea numai 26 de ani când se îmbolnăvise Ilinca – n. n.). asta însemnând să o abandonez pe Ilinca, ea s-ar fi prăpădit, cu siguranță.” (vol. 3, p. 76). Cu acest medic ingrat se va întâlni peste 16 ani (cum precizează autorul), pe holurile spitalului județean, unde venise cu Ilinca, la un control de rutină, înainte de a merge la Fundeni, pentru analizele anuale. Medicului nu-i vine să creadă că nu s-a recăsătorit și că este după atâția ani cu cea căreia el îi pusese „eticheta aceea ingrată: două săptămâni, trei luni, un an, doi…” (vol. 3, p. 99). Cel care se confesează cititorilor mărturisește: „…îmi făcuse viața un coșmar, instalând în mine frica, teama că vorbele lui vor deveni realitate (…) Acel termen dat cu nonșalanță ce avea să mă mistuie zi de zi, an de an.” (Idem, p. 99).

Acest al treilea volum este, în egală măsură și o critică a tarelor societății zilelor noastre. Elocventă este mărturisirea unui coleg de salon (după ce inginerul are parte de o intervenție chirurgicală), care îi spune că ar prefera să meargă iar la pușcărie. Acolo, nu are nevoie de carnet de sănătate, dacă se îmbolnăvește, nu-l trimite nimeni la medicul de familie, nu-i trebuie bani pentru medicamente sau să dea șpagă, ca să aibă grijă chirurgul de el. Este intrigat că după eliberare, a bătut la multe uși, să se angajeze, dar pentru că venea de acolo, fusese refuzat: „De ce mă alungă toți ca pe un bolnav de ciumă! (…) Am voință, vreau să-mi fac o familie, dar cine naiba se uită la mine, toți mă resping! (…) De ce statul are atâta grijă de mine când sunt închis și după ce ies afară, nu mă recunoaște ca fiind cetățeanul lui?” (vol. 3, p. 37). Inginerul constructor, profitând de programul guvernamental de sprijin nerambursabil pentru antreprenorii care sunt la prima afacere, ajunge unul dintre cei mai cunoscuți constructori de locuințe din zonă. Dar pentru că a refuzat să joace după cum cântau mai marii de la județ, nedând curs sponsorizării a tot felul de paranghelii ale acelora, s-a trezit cu fel de fel de controale pe cap, de la Inspecția Muncii, Garda Financiară, Poliția Economică, până la Inspectoratul de Stat în Construcții, deschizându-i-se dosar penal, pentru evaziune fiscală. Protagonistul își dă seama că „…mai marii județului știau despre controlul care urma să mi se facă, sau personajele erau trimise chiar de ei, să-mi dea o lecție, din care eu să trag concluzia că va trebui să joc după melodia pe care mi-o vor cânta ei.”  (vol. 3, p. 115). Criza economică care a urmat nu numai că a dus la diminuarea vânzărilor caselor construite de firma sa și, spre a nu pune în pericol și plata salariilor angajaților și dorind să achite facturile celor care îl aprovizionau cu materiale de construcție, a fost nevoit să apeleze la un cămătar. Presiunile și amenințările făcute de acesta, ca să-i returneze banii, cu toate că inginerul îi ceruse o amânare, au culminat cu răpirea fiului, din fața școlii, amenințarea cu violul soției, încât inginerul conducând mașina nebunește spre casă, spre a preîntâmpina înjosirea soției, face accident și ajunge la spital.

Acum, se cuvine să aducem în discuție felul cum „a regizat” autorul ultimele două capitole – partea cea mai rezistentă a construcției sale romanești. Capitolul Contractul cu Cerul este preambulul metamorfozării inginerului constructor. Aflăm că peste mulți ani, fiul său, Ionuț, urmase aceeași facultate de construcții, iar tatăl trecuse firma pe numele acestuia, el rezervându-și doar rolul de consultant. Pensionar fiind, Gheorghiță caută liniștea spirituală la un călugăr de mănăstire și după îndelungi discuții cu duhovnicul său, decide să îmbrace haina monahală, nu înainte de a-i spune și fiului despre această hotărâre. Și în acest capilol găsim pasaje de introspecție, legate de nevoia unei liniști spirituale. (cf. vol. 3, p. 142, 146).  În penultimul capitol, Spovedania, se schimbă registrul verbal, confesorul, nimeni altul decât călugărul Ghenadie, vorbește despre sine cu detașare, la persoana a III-a. Pentru că la poarta mănăstirii stătea un bătrân și cerea cu insistență să fie primit, starețul decide ca acesta să fie omenit și spovedit de părintele Ghenadie. Acesta din urmă află că cel venit, în viața de mirean fusese cămătar și că a făcut mult rău celor cărora le dădea bani împrumut. Pe ecranul minții călugărului apare chipul desfigurat de ură al cămătarului care îi amenințase soția cu violul. Ca prin vis îi apar frânturi de imagini, când conducea nebunește spre casă, spre a-și salva soția și ultimele clipe dinainte de accident. Când își revine după leșin, cu voce stinsă, călugărul Ghenadie cere confraților să meargă în satul Ursoaia să caute crucea din lemn: „Veți găsi acel sat cu ușurință, dacă veți merge pe firul apei Milcovului (…) Îl veți găsi cu ușurință, dacă veți întâlni oameni curați la suflet, săraci și sleiți de trudă. Atunci când îl veți simți pe Dumnezeu în sufletul oamenilor întâlniți în cale, să știți că ați ajuns la destinație! (…) Luați crucea de lemn din curtea mănăstirii și zidiți-o acolo pe acel deal.” (vol. 3, p. 173). Primele două fragmente din ultimul capitol – Ultima cruce –, prin lirismul descriptiv al peisajului, având drept coordonate spațiale Curmătura, Pârâul Porcului, hățișurile de altădată și pădurea cu copaci tot mai rari, din cauza dezastrului provocat de „oamenii de lemn”, autorul pregătește întâlnirea părintelui Ghenadie cu copilul pe care cititorii l-au cunoscut în volumul întâi al acestui roman. Motivul dedublării e lesne de recunoscut!  (cf. vol. 3, p. 175-176). Călugărul dedublat asistă la aducerea crucii de lemn: „La început, crezu că sunt niște sfinți care trec prin preajmă, când zări în mijlocul lor crucea de lemn, purtată de ei. Aveau capetele plecate și îmbrăcămintea lor i se păru cunoscută.” (vol. 3, p. 178). Imaginea întoarcerii crucii în sat  semnifică întoarcerea „dacă nu cu trupul, atunci cu sufletul (…) în locul de unde am plecat”, la origini – n. n. Ultimele pagini sunt rezervate întâlnirii în Poiana Mare a celor care cândva voiau să fie împreună, ca să aștepte căderea cometei profețite de baba Rada (în primul volum), iar la sfârșitul lumii să nu plece singuri pe lumea cealaltă. Din cele relevate până aici, socotim cele trei tomuri ale romanului Din umbra munților o spovedanie ca memorialistică a autorului, aceasta având și pasaje de introspecție și scene de umor spumos.

Publicitate
Articolul precedentRAJA: Întreruperi de apă în Constanţa şi în alte patru localităţi din judeţ
Articolul următor„Time is money” pentru cine?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.