Acasă Eveniment Ziua când s-a născut România

Ziua când s-a născut România

4336
0

Manuel VLĂDUȚ■

“Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!”

Mihai Eminescu

Unirea celor două Principate Române din 24 ianuarie 1859, a fost desigur, unul dintre evenimentele cele mai importante din istoria românilor. Apariția României pe harta Europei acelor timpuri, a fost pentru români o izbândă care deși neagreată de puterile “garante”, Imperiul Otoman și Imperiul Rus – în fapt, stăpânii Principatelor – avea să ducă peste doar câțiva ani, la 1877, la independența și suveranitatea deplină, visul neîmplinit al unirii lui Mihai Voievod Viteazul.

Contextul Unirii Principatelor Române a avut ca jucători aceiași veșnici actori de pe scena frământată a Europei. În urma Congresului de la Paris din 13-18 februarie 1856,  au fost puse bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, plecând de la îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei. Pentru noi, românii, acest Congres a reprezentat momentul favorabil apărut pe plan internaţional prin care să se acţioneze decisiv pentru Unirea Principatelor. Și pentru că adevărul trebuie spus până la capăt, nu trebuie uitat că puterile care s-au opus încă de la început unei uniri a Principatelor Române, au fost – fiecare după interesul propriu – Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și… Marea Britanie! Rusia nu putea avea un cuvânt de spus, fiind putere învinsă, dar nu va rata ocazia să și-l afirme, cu prima ocazie când – la 1877 se va opune inițial  participării României la războiul ruso-turc de la Dunăre, tocmai pentru că nu dorea o afirmare a independenței acesteia. Însă crearea unor armate naționale în Principate și posibilitatea înființării unor divanuri ad-hoc în cele două țări românești, aveau să creeze premizele unirii reușite în 1859, prin alegerea aceluiași domnitor român, colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Harta Principatelor Române la 1856

Deși avem o istorie de peste 2000 de ani pe aceste meleaguri hărăzite de Dumnezeu, nouă, încă de la începuturile și zorii civilizației europene ca națiune și ca stat de sine stătător între granițele sale, suntem o națiune tânără între națiunile lumii. Istoria noastră zbuciumată nu ne-a dat ocazia – la fel ca marilor națiuni din centrul sau vestul Europei –  să avem o dezvoltare statală firească, să clădim civilizat, să devenim o putere regională în acest colț al lumii. După căderea regatului Daciei în anul 106 – sub ocupația romană, aflați permanent la răscrucea marilor migrații, la început, sau a intereselor marilor Imperii ce aveau să se nască – al habsburgilor, ungurilor, turcilor, polonilor sau rușilor, românii aveau să aibă parte de o soartă crudă, ce s-a perpetuat sute de ani! Permanent aflați sub stăpânirea directă sau vasalitatea cuiva, singurul element care avea să-i țină uniți peste veacuri, a fost limba comună strămoșească vorbită dela Tisa până la Gurile Dunării și de Nistru și Iza până în Balcani. Obiceiurile ancestrale moștenite de pe vremea dacilor și credința creștină, au fost legături care i-a ținut pe românii de pretutindeni într-o frăție de sânge care avea să se manifeste pentru prima dată într-o tragică și măreață încercare de unire la 1600, sub Mihai Viteazul. Încercările eroice de menținere a independenței și suveranității de-a lungul istoriei noastre, a unor principi ca Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Sfânt, Vlad Dracu și Vlad Țepeș, sau Petru Rareș, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Ioan Vodă cel Cumplit, au fost pilde peste veacuri pentru conștiința a generații de români care au visat la o singură Românie, mare și independentă.

Astăzi, celebrăm o zi a Unirii care în timp, a devenit o sărbătoare a românilor din toate provinciile noastre, o sărbătoare națională pe care politicienii au dăruit-o românilor inclusiv ca zi liberă și pe care nu omit niciodată să o folosească cu emfază, cu vorbe poleite dar lipsite de strălucire, cu hore anoste și ipocrite, jucate teatral între două-trei episoade de luptă partinică și dezbinări politice…

Eu văd însă Ziua Unirii, ca un subiect de reflecție… Vremurile pe care le trăim, dezbinarea care ne macină de atât timp, nepăsarea în care ne afundăm zi de zi, egoismul care ne caracterizează parcă mai mult ca niciodată, ar trebui să ne reamintescă într-o asemenea zi, că noi, urmașii vitejilor daci și ai mândrilor romani, ar trebui să ne reinventăm, să redescoperim acele calități nobile moștenite de la străbuni, să încetăm să ne batjocorim și să ne autoflagelăm – chiar mai mult decât o fac străinii. Căci unitatea noastră ca națiune nu poate izvorî decât din conștientizarea originilor noastre nobile și ancestrale, a însușirilor pe care poporul nostru străvechi le-a cultivat dintotdeauna prin cântece și doine, prin basme și zicale, prin neînfricare în fața dușmanilor și a morții, dar pe care începem să le uităm, în goana noastră zilnică după un trai mai bun, înavuțire, tehnologie sau modă occidentală progresistă!

Noi trebuie să scăpăm de blazarea mioritică a păstorului nepăsător în fața morții, care își acceptă soarta fără a mișca însă un deget spre salvarea lui; trebuie să încetăm tânguiala prostească din fața drobului de sare care stă să ne cadă în cap, fară să ne mișcăm însă la o parte… Unirea națiunii noastre trebuie să reflecte unitatea comunităților în care trăim! Noi nu putem juca acea Horă a Unirii fără să ne pese de fapt de cel de lângă noi; trebuie să încetăm să trecem nepăsători pe lângă cel căzut sau aflat în suferință, să nu mai trecem nepăsători pe lângă cel ce aruncă gunoiul pe jos sau să închidem ochii la netrebniciile unora care „fură, dar dau și altora”… Să nu ne mai blamăm singuri, fiindu-ne rușine că suntem români, sau să înjurăm țara în care trăim! Căci nu țara este vinovată de starea în care am adus-o chiar noi! Ci noi înșine prin ceea ce spunem sau facem și mai ales – nu facem, pentru a ne fi mai bine și mai frumos în țara în care trăim!

Noi suntem un neam de supraviețuitori, nu de trădători, cum des am auzit spunând pe unii români… Căci dacă mai existăm încă după 2000 de ani, în marea slavă care ne înconjoară, este datorită extraordinarei noastre capacități de conservare și supraviețuire! Noi suntem cei care au ținut piept expansiunii turcești, austriece sau rusești în Europa, căci noi suntem poarta Europei; căci cultura occidentală s-a sprijinit pe umărul nostru, în timp ce inventa muzici și arte, noi, cei care ne-am ars satele și ne-am otrăvit fântânile, ne-am dărâmat bisericile din piatră ca să le reclădim din lemn, am luptat râzând și am făcut bancuri și glume pe seama morții, am murit clădind baraje, industrii și canale, inventându-l pe glumețul “Bulă” cel care râdea în hohote de comunismul adus de bolșevicii ruși!

Motivul mândriei unității noastre nu este doar trecutul nostru de apărători ai creștinătății. Noi am girat ascensiunea Occidentului și a Europei! Noi suntem Europeni încă dinaintea multora din Europa, căci noi am fost străjeri ai romanității la marginea lumii civilizate, am fost pavăza Occidentului, iar mărturie despre asta, este Atletul lui Hristos – domnul nostru Ștefan Vodă!

Avem o mie de motive să ne mândrim cu ceea ce suntem și din ce os ne tragem, iar acesta trebuie să fie imboldul unității noastre! Să fim ce-am fost și mai mult decât atât!

În ziua în care s-a născut România, să ne gândim: Europa nu poate fi decât a națiunilor, dar într-o Europă unită! Mihai Viteazul a creat poarta începutului; începutul nostru a fost Unirea Principatelor! România Mare a fost desăvârșirea; iar revenirea Basarabiei la Țară, va fi renașterea noastră!

Așa să ne ajute Dumnezeu! La mulți ani România! La mulți ani, români!

Foto: Facebook

Publicitate
Articolul precedentLupu în blană de oaie ca coiotu’ în găleata incompetenței CJC
Articolul următorSperjur!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.