Ovidiu CUPȘA ■
Îmi scapă mie ceva?
România îndeplineşte de un deceniu criteriile de intrare în Schengen. Acum am scapat şi de MCV. Şi totuşi, în ședinţa JAI din 8–9 decembrie 2022 Austria şi Olanda s-au opus intrării României, respectiv Bulgariei în spaţiul Schengen.
Croaţia a fost acceptată, deşi până astă vară Austria spunea că se va opune intrării sale. Motivul “rutelor de migraţie”poate fi valabil parţial pentru Bulgaria si Croaţia, care fac parte din Ruta Balcanică dinspre Turcia sau Mediterană.
Dar conform FRONTEX – Agenţia Europeană de Cooperare Frontalieră, doar 3% din migranţii care ajung în Schengen trec prin România. Şi, totuşi, Croaţia a intrat… deşi face parte din ruta de migraţie.
Mai mult, Zoran Milanović, preşedintele Croaţiei (ţară NATO), a fost primul care s-a opus antrenării soldaţilor ucraineni în UE, în timp ce România este 100% angajată în respectarea angajamentelor NATO.
Recent, când şefa diplomaţiei germane, Annalena Baerbock, a afirmat în CE că “luptăm împotriva Rusiei, nu între noi”, Zoran Milanović a declarat ironic:
“Poate Germania e în război cu Rusia. Le urez succes, să se încheie mai bine decăt acum 70 de ani… Noi nu suntem. America este, iar noi suntem doar pioni.” Culmea e că Croaţia a obţinut şi ridicarea vizelor pentru SUA!
Unii analişti spun că Karl Nehammer şi-a schimbat brusc discursul faţă de Croaţia, odată cu vizita pe insula croată Krk, când i s-a promis că Austria va fi conectată la terminalul LNG de pe această insulă – pe bani europeni.
România, în schimb, oricât o blamează unii că nu-şi apără resursele, vrea să menţină controlul asupra gazelor din Marea Neagră, nu să dea mână liberă exportului austriac.
Şi Olandei și altora le-a căzut mănuşă cuplarea cu Bulgaria, deoarece – indiferent cât se încearcă minimalizarea chestiunii – Portul Constanţa rămâne o ameninţare pentru hinterlandul din Europa Centrală a porturilor Rotterdam, Hamburg, Antwerp.
Într-o lume a energiei şi transporturilor din ce în ce mai scumpe, ţările care contează în domeniu sunt un concurent economic serios. Deci, banii vorbesc!
Cu siguranţă mai sunt şi alte dedesubturi, legate de poziţionarea geografică; de faptul că Croaţia este o ţară mică – ceea ce nu induce un impact mare la nivel de UE; mai e şi catolică pe deasupra – mai uşor acceptată de vecinii catolici; că Croaţia (la fel ca Slovenia) – desprinsă din ex Iugoslavia, se decuplează şi mai mult de parcursul Serbiei; că cei mai mulţi politicieni europeni îşi fac vacanţele în Croaţia etc etc.
Cert este că Nehammer a minţit cu neruşinare, iar celelalte ţări membre au făcut joc de gleznă, nepresând real Austria, astfel au mai amânat puţin inevitabilul, pentru ca România şi Bulgaria să înţeleagă unde le e locul.
Nu-i bai! O lecţie în plus nu ne strică.
Important e să nu cedăm de la obiectivele noastre majore. Şi mai ales să înţelegem că UE şi NATO au în aceeaşi măsură nevoie de noi, ca şi noi de ei. Politica “yes man!” e benefică până la un punct şi, într-o arecare măsură, nu cred că intram în UE şi NATO, dacă eram prea năzuroşi.
Dar acum am cam ajuns la linia de demarcaţie. Next level în politica noastră externă trebuie să fie bazat pe “relaţii reciproc avantajoase”, nu pe “acceptarea necondiţionată a oricărui angajament”.
Am devenit prea importanţi în noua arhitectură militară şi economică, ca să mai avem complexe istorice, culturale sau de altă natură.
Fără România ca partener la Marea Neagră, ca rută de aproviziionare şi export pentru Ucraina, ca partener economic şi militar, Occidentul nu poate crea o arhitectură solidă care să ţină piept, în Europa, polului estic – ruso -chinez şi parţial turcesc.
NATO şi UE sunt, cu siguranţă, conştiente de asta. Oare suntem şi noi?
Dumnezeu să apere România!
Excelent articol, camarad! Go Big!