Manuel VLĂDUȚ ■
Motto: “Cine nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții” – Nicolae Iorga.
Pe 4 iunie s-au împlinit 103 ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, prin care Transilvania, pământ locuit din vremuri imemoriale de români, fostă provincie încorporată vremelnic Imperiului Austro-Ungar, revenea de drept României cea victorioasă, alături de Antanta, în Marele Război din 1916–1918. La 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, se proclama Unirea cu Ţara.
Astfel, prin tratatul internaţional s-a recunoscut ceea ce românii din Transilvania şi Banat hotărâseră la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, unirea cu ţara de obârşie, România. La sfârşitul anului 1919, guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod reuşise prin abilitate politico-diplomatică să pecetluiască semnarea Tratatelor de pace cu Austria, Bulgaria cât şi Tratatul Minorităţilor. În ce priveşte relaţia cu Ungaria, Consiliul de Miniştri de la Bucureşti a garantat retragerea trupelor sale din Ungaria, pe linia frontierei dintre cele două ţări stabilită în iunie 1919. Ungaria refuza să semneze Tratatul de pace motivate de contestarea graniţei cu România, conform volumului ”Tratatele de pace ale României (1918-1920)”.
Acestea au fost faptele măreţe atunci; în 2023, a văzut cineva, în România, vreo manifestare organizată de instituțiile statului român, dedicată împlinirii naţiunii în graniţele sale desenate de trăitorii vorbitori ai aceluiaş grai? A văzut cineva sămânţă de reprezentant al Guvernului de la București sau al administrației prezidențiale, pe la vreo televiziune, să rostească un cuvânt întru celebrarea acestui unic și decisiv moment din istoria noastră, prin care noi astăzi, am moștenit o țară? Nici pomeneală!… Am văzut în schimb, ca un mare eveniment, plimbarea gerontocratului britanic pe la Cotroceni și pe la proprietățile sale din Transilvania, știri despre durerea în spate a „guvernului meu” cauzată de salariile ruşinoase ale profesorilor, can-canuri duminicale, alea, alea…
Ah, era să comit sperjur. Uitasem că zilele trecute s-a afirmat plenar în România, președinta Ungariei – Katalin Novak, în vizită privată, ca şi monarhul britanic, de altfel, la marea procesiune a catolicilor de la Șumuleu Ciuc, şi postarea ei ofensatoare pe Facebook: „Nu lăsa să piară Ardealul, Doamne!”,
Nici o reacție pe măsură, din parte autorităților române, în afara unui mic protest al ministerului român de externe! Am mai văzut, pe 3 iunie, cum ministrul de externe ungur, Peter Szilagyi a vorbit despre reunificarea Ungariei: ,,Conștiința națională și speranța au dat putere maghiarilor „blocați în afara granițelor” după Trianon. Speranța este că „va exista un viitor maghiar în Bazinul Carpatic”, a subliniat sâmbătă secretarul de stat adjunct pentru Politică Națională de la Biroul premierului maghiar Viktor Orban, potrivit postului de radio Hirado TV.
Ai noştri, muţi ca lebăda că poţi să-i admiri cum respectă durerea din sufletele austro-ungarilor pentru marea pierdere adusă de Tratatul de la Trianon. Solidari, cu prietenii de la Budapesta, ce să-nţeleg? O liniște absolută, ca de doliu…de parcă nimic bun nu s-ar fi întâmplat în istorie, pentru naţiunea română. O nepăsare letargică a politicienilor ce a cuprins tot poporul fericit, se pare, că a prins o (a câta?) vacanță de Rusalii, dedicată ore în șir tranzitului pe autostrada A2, pe Valea Prahovei sau prin vămile către Bulgaristan!
Suntem țara în care eroii sunt uitați, monumentele stau să cadă, copiii se bucură pe ritmuri de manele că nu mai merg la școală – “solidari” cu greva dascălilor lor. Țara în care bătrânii își așteaptă copiii plecați în lume pentru o viață mai bună, numărându-și bănuț cu bănuț pensia derizorie, în fața prețurilor „europene”. Țara condusă de pururi îmbuibați corigenții de ieri, „premiații” de mâine…la viitoarele alegeri.
Trist ceea ce se întâmplă… Închei, cu versurile unui vechi imn ostășesc, cântat ca o promisiune, după ce Ardealul nostru fusese rupt din interes străin, de la trupul Țării:
“Dac-am plecat, Ardealule, din tine,
Nu-i vina noastră, iarăși vom veni.
N-am fost învinși și nu vom fi nici mâine,
Cand ceasul biruinței va sosi.
Aveam o țară scumpă și mândră,
Aveam, și iarăși vom avea…
Dușmanul care astăzi râde
Va tremura privind la ea!”
Dar asta, a fost odată… când oamenilor le mai păsa încă, de România.
MARE PĂCAT ! VEDEM CUM SE PRĂBUȘEȘTE ȚARA NOASTRĂ DATORITĂ NEPĂSĂRII ! DUMNEZEU SĂ RĂSPLĂTEASCĂ PE FIECARE DUPĂ FAPTĂ.DOAR PRIN CREDINȚĂ MAI PUTEM SPERA LA O ROMÂNIE CUM NE -AU LĂSAT – O STRĂMOȘII NOȘTRI !