Profesor universitar, dr. Pierre Joseph de Hillerin ■
Sfârșit de vară și, în împletirea ciudată a vremurilor, mult mai multe alte sfârșituri. Am trăit cu iluzia că se poate clădi serios, cu răbdare, chiar și o școală de sprijin științific pentru sportul și sportivii de performanță.
În toamna anului 1972 am găsit, în aceeași clădire cu Clubul Viitorul -București, în care activasem ca sportiv, deja de nouă ani, ceea ce s-a numit, succesiv:
- Centru de Cercetare Științifică și Documentare Tehnică pentru Educație Fizică și Sport;
- Centru de Cercetare pentru Educație Fizică și Sport; iar după 1990:
- Centru de Cercetare Pentru Problemele Sportului / Probleme de Sport, iar din 2001,
- Institutul Național de Cercetare pentru Sport.
Am ieșit la pensie, după 42 de ani de visuri, speranță și încrâncenare de a da sportului și sportivilor din România rodul unui plus de cunoaștere pe care îl meritau din plin în drumul lor spre confruntările cu adversarii „de peste hotare”. Din cei 72 de colegi care eram înainte de 2005, anul desprinderii Laboratorului de control doping și înființarea, cu probleme, a Agenției Naționale Antidoping (14 persoane), rămăsesem 58 de cercetători și personal administrativ.
Reglementările de zilele astea găsesc Institutul Național de Cercetare pentru Sport, ajuns la ceva în jur de 15-16 angajați, în situația de a trece prin procesul de comasare cu alte instituții.
Se pierde astfel, din motive ce țin de cele mai multe ori de atitudini, de slăbiciuni, de lipsă de viziune, unul din suporturile unor performanțe de excepție ale sportivilor din România dinainte sau după anul 1989.
Nu știu dacă există regrete sau lacrimi dar evident rămânem, sau poate rămăsesem mai demult, fără o sursă de înnoire a cunoașterii specifice performanței sportive. Chiar dacă astăzi accesul la cunoaștere este cu mult mai deschis decât în perioada anterioară anilor ‘90, existența unui număr de oameni care să dezvolte o cunoaștere autohtonă sau înțelegerea locală a fenomenului Sport, prin cercetare, care se dezvoltă exploziv și rentabil afară, nu ar face decât să ne păstreze în lumea conștientă a acestui proces.
Se duce…
Și nu prea văd, tot din motive strict de orizonturi umane neangajate sau incapabile să își imagineze cineva măcar alte perspective sau soluții de revenire. Bătrânii s-au dus și oricum erau „duși”, „învechiți”, „prăfuiți”, depășiți de timp și de timpuri. Tinerii nu au apărut sau, altfel decât m-am așteptat, nu au făcut față provocărilor de performanță profesională, managerială, de implicare ori de ambiție.
Întrebarea care se impune este dacă mai dorește cineva să tragem ca să nu ajungem „în coada plutonului” aplicând mereu metodele dezvoltate de către alți cercetători, cu speranța să fim cu un pas înaintea adversarilor dar rămânând condamnați la rețetele zilei de ieri și la greșelile altora.
Bătrânii s-au dus și se duc în fiecare zi și, din păcate, pentru o națiune, nu prea se găsesc de cumpărat.
Dacă mai are cineva ceva de adăugat poate merită inventată o altă lume a performanței sportive, umane, profesionale, pentru oamenii din România și nu numai, reluând de multe ori în gol și cu prețuri foarte mari, soluțiile atât de rulate ale cursurilor de transformare personală care de peste 30 de ani tot transformă românii și România cu rezultate observabile, sau nu. dar evident neadaptate firii noastre și necesităților concrete din societatea noastră.
Să mai așteptăm „provincia sau străinătatea” să facă din noi adevărați concurenți pentru ei????
De învinuit nu avem pe cine și de ce. Poate pe noi înșine care nu am băgat de seamă că se întâmplă și nu avem curajul de a o lua de la capăt, sisific!
Păcat!
Pe cât de trist și îngrijorător, pe atât de adevărat! În România mileniului III cercetarea nu are căutare, dar nici nu este stimulată de către autoritățile responsabile. Cunoașterea, în sine, trece printr-o perioadă în care nu prea atrage atenție și interes; dar, dacă merge și fără … de ce atâta muncă?
Vă înțeleg, vă apreciez și empatizez.