Avem „Istoria evreilor; holocaustul”. Urmează „Genocidul românilor din teritoriile naţionale ocupate”?  

Dan MIHĂESCU  ■

“Cosmopolitismul e o simulațiune și nimic alta, el n-a fost niciodată un adevăr. Străinii care au interese personale în Țara Românească de exemplu, vor simula totdeauna cosmopolitismul, pentru că, declarându-și adevăratele lor simțiri, ar putea să pericliteze interesele lor individuale. State slabe, cum era Germania în secolul al XVIII, vor simula cosmopolitismul, pentru a denigra tendinţele naţionaliste a inamicilor lor tari. C-un cuvânt: Cosmopolitismul nu există decât ca simulaţiune, ca făţarnicie. El mai e pretestul pentru lenea şi indiferentismul celor cari nu cunosc un alt scop în lume decât acela de a trăi bine…” Mihai Eminescu, la şedinţele Societăţii România Jună din Viena (Despre Naţionalii şi Cosmopoliţii).

Nu i-a luat decât o vară să se umple de ridicol. Tuta Absoluta sau molia minieră, dăunătoare transfrontalieră fără leac din grădina de legume a bunicii, s-a umplut de cosmopolitism joi, 10 august, când a început să se fâlfâie agitată despre aprobarea programei școlare la disciplina de studiu obligatorie “Istoria Evreilor. Holocaustul”.

Ce să zic, gaură-n covrig făcută de molia minieră! Un comunicat al Ministerului Educaţiei ne informează tern că, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 276/2021, (o altă gogomănie servită de homunculul pupincurist Sorin Cîmpeanu) în anul școlar trecut au fost modificate planurile-cadru și disciplina “Istoria Evreilor. Holocaustul” a fost introdusă între disciplinele obligatorii. Astfel, ministreasa ne anunţă cum a reuşit să tragă cu forcepsul un nou pui de “formă fără fond” după ce pe 5 iulie a adus pe lume gemenii “198” şi “199“, moşiţi pe muteşte la Cotroceni.  “Conform reglementărilor actuale, noua disciplină se va studia începând cu anul școlar 2023-2024, 1 oră/săptămână, pe durata unui an, la clasele: XI-a, cursuri de zi, învățământ liceal și profesional și învățământ liceal seral, filieră tehnologică XII-a, învățământ profesional special, învățământ special ciclul superior al liceului, filiera tehnologică și învățământ liceal seral, filieră teoretică Educația și înțelegerea evenimentelor istorice sunt cele mai bune modalități pentru a cultiva principiile democratice și toleranța.

Formarea tinerilor ca cetățeni europeni responsabili implică un cadru educațional în care elevii să poată cunoaște și, mai ales, să poată înțelege evenimentele care au marcat formarea statului român contemporan.

Programa pentru disciplina de studiu “Istoria Evreilor. Holocaustul” va fi disponibilă pe canalele oficiale ale Ministerului Educației, după publicarea în Monitorul Oficial” zice Ministerul Educaţiei.

Cu alte cuvinte, talmeş-balmeşul ministresei ne arată nivelul ignoranţei sale intelectuale, şi asta nu pentru că se legitimează cu o diplomă de inginer. Pur şi simplu, eu nu înţeleg dacă femeia-molie amestecă intenţionat noţiuni divergente precum “evenimentele care au marcat formarea statului român contemporan” cu “Istoria Evreilor. Holocaustul”, sau dacă atât s-a putut? Dar pentru ca să probezi cosmopolitismul, vorba lui Eminescu, nu era nevoie să prepari elevilor cocktailul din untdelemn şi apă “Istoria Evreilor. Holocaustul” ci pur şi simplu era suficient să se aloce orele necesare de studiu în cadrul disciplinei Istorie a ceea ce este definit drept Holocaust. Cât despre istoria evreilor, ştiu că se studiază deja destul de consistent atât Vechiul cât şi Noul Testament, la Religie.

Mă întreb însă dacă este corect să înveţe elevii români doar despre Holocaustul evreilor şi nu şi despre cel al rromilor (Poraimos), sau ucrainenilor (Holodomor), genocidul armenilor, al cambodgienilor sau rwandezilor? Despre drumul sclavilor din Africa către America, ori masacrarea băştinaşilor nord americani de către coloniştii europeni sau suprimarea populaţiei băştinaşe din Australia de către britanici…?

Asta ca să rămânem cosmopoliţi, vorba lui Eminescu, dar ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, căci la urma urmei este vorba despre programa de studiu eleborată de Ministerul Educaţiei din România, de ce nu ar învăţa elevii noştri şi despre holocaustul la care au fost supuşi românii din Basarabia, din Bucovina de Nord, din Transilvania…? Cum a fost epurată, strămutată, trimisă spre extincţie în Siberia, populaţia românescă din regiunile ocupate abuziv de naţiunile vecine? Cum vă place? Zic şi eu.

În volumul “Armata, Mareşalul şi Evreii” istoricul Alex Mihai Stoenescu sintetizează informaţii consemnate de cercetători ai fenomenului denumit holocaust şi concluzionează că mareşalul Ion Antonescu, Conducătorul României începând cu sfârşitul anului 1940, a fost fără îndoială antisemit.

“Atitudinea sa provenea în primul rând din faptul că era xenofob şi în al doilea rând din coordonatele temperamentului său, pe care le-am schiţat deja. Antisemitismul în rândul ofiţerilor se dezvolta de la simpla imitare fără substanţă a modei până la ura manifestă. Actele de · agresiune fizică s-au produs însă exclusiv în cadrul unor situaţii distincte, fiind concentrate în majoritate la momentul recuceririi provinciilor estice, pe fondul imaginii generalizatoare de suprapunere a inamicului comunist peste întreaga comunitate evreiască de acolo. A fost, fără discuţie, o eroare cu consecinţe nefaste. Totuşi, în permanenţa, de la conducătorul statului şi până la comandanţii de unităţi, documentele militare preconizează deportarea sau izolarea în lagăre improvizate. Crimele au existat – este ceea ce putem dimensiona cel mai greu, deşi multe surse estimează 70 – 80 000 pentru tot spaţiul estic1 – dar ele au avut loc în afara ordinelor militare superioare. Nu există nici un ordin de execuţie, cu excepţia celor de represalii, care au avut un statut special, analizat deja. Dată fiind răspunderea politică şi militară pe care o avea, mareşalul Ion Antonescu se face vinovat de aceste asasinate, scăpate de sub control şi contrar spiritului românesc, şi, cu toate că nu le-a recunoscut, rămâne indiscutabil în categoria criminalilor de război, salvarea a 400 000 de evrei sub regimul său fiind o circumstanţă atenuantă pe care numai istoricii evrei şi români a pot cântări.

Coordonatele antisemitismului său nu depăşeau primitivismul conceptual:

— Evreii sunt o populaţie străină imigrată ilegal în România;

— Ei au ocupat ilegal comerţul, practicând camătă şi cârciu-măritul necinstit la sate;

— Ei au cerut în mod nejustificat drepturi politice şi pentru asta au apelat la presiuni grosolane din partea Marilor Puteri; l De exemplu: Oliver Lustig (70-80 000) – Denaturări şi falsificări care jignesc şi profanează memoria victimelor terorii hothyste, in. Magazin istoric”, nr. 4/1987, p. 79; Zigu Omea (80 000) în emisiunea citată, Radio B. B. C.

— România a fost supusă unui şantaj ordinar: România Mare contra încetăţenirea evreilor.

— Aceste nedreptăţi şi situaţii ilegale au determinat apariţia mişcărilor antisemite;

— Violenţele împotriva mişcărilor antisemite, a legiona-rismului, prin măsuri luate de guvernele democratice din ordinul francmasoneriei mondiale au rupt societatea românească în două;

— Tineretul creştin şi naţionalist a fost ostracizat din cauza evreilor şi a fost declanşată criza de încredere în societatea românească; lupta între partide pe această temă a slăbit statul;

— În consecinţă, evreii sunt vinovaţi pentru dezastrul ţării. Câteva alte imagini-simbol negative au concurat la întărirea sentimentului că evreii sunt un duşman infiltrat în sânul poporului român, iar aderenţa la comunism a întărit aceste imagini. A venit apoi dezastrul retragerii din Basarabia şi nordul Bucovinei în care evreii comunişti au dat proba calităţii lor de inamic marcat.

Radu Lecca, Comisar general pentru probleme evreiești în Guvernul Antonescu și director fără titlu al Centralei Evreilor din România, declara în memoriile sale: “Generalii români, politia, jandarmeria, miniştrii civili (Ion Marinescu, Aurelian Pană, Constantin Dănulescu) erau mult mai antisemiţi ca nemţii”.

Oricât am fi de critici, va trebui să recunoaştem că Antonescu a fost cât de cât un factor ponderator. Oricât ar părea de nepotrivit, trăsăturile sale de caracter, pe care le-am înfăţişat înainte, au acţionat şi în cazul evreilor, Antonescu simţindu-se responsabil pentru evreii pământeni, refuzând cu încăpăţânare să-i cedeze lagărelor naziste pentru că asta ar fi însemnat o încălcare a autorităţii sale şi o dezonoare, în concepţia lui, cedarea evreilor români era o crimă, în schimb deportarea celor comunişti (sau a celor prea săraci pentru a avea o opţiune) din provinciile estice era un act legitim, sanitar, o “ocazie istorică unică”, în permanenţă, Antonescu i-a privit pe evrei ca pe nişte vinovaţi, pe unii pedepsindu-i mai blând (contribuţii financiare, muncă obligatorie), pe alţii foarte aspru (deportare, represalii). Mulţi evrei au recunoscut aceste realităţi; evident dintre cei care au supravieţuit„

Profesorul universitar dr. Israel Gutman din Israel, într-un referat intitulat Situaţia evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de nazişti, arată că planurile naziste de a-i deporta pe evrei din România în lagărele de exterminare din Polonia au întâmpinat o opoziţie energică din partea poporului român şi a autorităţilor româneşti, inclusiv a guvernului şi dictatorului Ion Antonescu/. /Refuzul lor de a-i preda pe evrei a crescut cu timpul şi această rezistenţă este factorul care a salvat majoritatea evreilor români de soluţia finală de concepţie nazistă. Mi se pare că aceasta nu a fost doar consecinţa unor poziţii oportuniste şi a schimbărilor de pe front, ci, în mare măsură şi, în parte, în mod decisiv, rezultatul deosebirilor de poziţii şi concepţii care existau între Germania nazistă şi România de sub dictatura lui Antonescu în privinţa evreilor”(Radu Lecca, op. Cit., p. 157).

Cu ocazia unui simpozion ştiinţific ţinut la Bucureşti, cunoscutul istoric evreu Jean Ancel declara: „Dacă considerăm Stalingradul ca eveniment hotărâtor în istoria celui de-al doilea război mondial, moment care marchează începutul sfârşitului dominaţiei naziste în Europa, atunci refuzul guvernului român de a-şi preda evreii poate fi considerat ca unul din marile acte de rezistenţă din Europa, într-un moment când Germania se afla în cuhnea puterii sale”.

Şef Rabinul Alexandru Safran recunoaşte implicit şi cu multă amărăciune că regimul comunist instalat în România ajunsese să distrugă ce fusese salvat cu atâtea sacrificii în timpul regimului „fascist” antonescian: „Mă gândesc cu mare nostalgie 1 Lucrările simpozionului ştiinţific româno-israelian, publicate în „Anale de istorie”, nr. 6/1984, p. 88 (apud Oliver Lustig, în „Magazin istoric”, nr. 4/1987, p. 79). La tot ceea ce am realizat în domeniul educaţiei. Şcolile primare, Tarbuth, şcoala unde învăţământul se făcea în întregime în ebraică, n-au încetat să se dezvolte, îmi place să citez aici numele dnei Dora Litman, care conducea o foarte importantă şcoală secundară, pe care am vizitat-o adesea, şi care a funcţionat în tot timpul războiului. De asemenea, numele lui Leon Iţcan, preşedintele Comitetului şcolii de agronomie, unde viitorii pionieri (în sensul de colonişti – n.m.) se pregăteau pentru viaţa în Eretz Israel. Acest aşezământ a ajuns să suscite ura, cuvântul nu e prea mare, a membrilor Comitetului Democrat Evreiesc (comunişti – n.m.), care au sfârşit prin a distruge acest cuib sionist în modul cel mai simplu: au confiscat tot materialul şi i-au trimis acasă pe cei şapte sute de evrei. Exista, de asemenea, o prestigioasă şcoală de meserii, «Ciocanul» (viitorul club sportiv Dinamo1 – n.m.), înfiinţată cu mulţi ani în urmă, pe care antisemiţii au vrut să o desfiinţeze încă înainte de război. Am încercat să-i prelungesc existenţa.”2 în comparaţie cu ce s-a întâmplat peste tot în Europa, salvarea evreilor din România rămâne într-adevăr un miracol. Exemplele Şef Rabinului Safran dovedesc însă încă o dată că minoritatea evreiască a fost folosită propagandistic de către U. R. S. S. împotriva României, că evreii au reprezentat o masă de manevră strategică, speculându-se aspiraţiile legitime la viaţă şi drepturi fundamentale ale acestei comunităţi. Dacă în România ar fi existat mintea lucidă şi influentă care să înţeleagă din timp acest fenomen, poate că tragedia pierderii atâtor vieţi nevinovate ar fi fost evitată”.