Cum mi-a acordat Geo Bogza gradul de Maestru!

Dan MIHĂESCU  ■

Într-o vreme obişnuiam să facem plajă pe cordonul de nisip dintre Eforie Nord şi Sud, mărginit de mare la răsărit şi la sud-vest de apa vărgată a Techirghiolului, paradis natural a cărui vegetaţie bogată, luxuriantă, din care explodează tufele de cătină roşie năclăite pe alocuri cu gheme de caprifoi, începe chiar de la linia şoselei. Acolo nisipul era auriu şi fin ca o pulbere astrală, marea de un albastru ireal se prăvălea în abis chiar de la mal, iar locul era pustiu de oameni.

Poate şi din acest motiv, într-o zi mi-a atras atenţia silueta atletică, de o volumetrie sculpturală, a unui bărbat în vârstă, îmbrăcat doar cu un slip vechi gri-bej, din doc prins pe coapsa stângă cu două legături de şireturi, ce străbătea pustiul de nisip cu cadenţa dromaderelor, aprige navigatoare ale deşertului, şi a cărui stranie înfăţişare mă ducea cu gândul la căpitanul vreunei nave eşuate pe acest ţărm.

“Ăla-i Geo Bogza, mi-aduc aminte că a exclamat tatăl meu când a intrat în raza sa vizuală, trezindu-mă din închipuiri, şi imediat m-a îndemnat să dau fuga să mă prezint frumos, aşa cum îi stă bine unui elev de clasa a VIII-a ce se pregăteşte să dea admiterea la liceul de filologie-istorie”.

Am ţâşnit precum Jesse Owens, în august 1936, pe culoarul său de alergare la Olimpiada de la Berlin, de parcă mi-era teamă să nu-mi ia altcineva privilegiul.

“Maestre!” bâigui eu, timorat de postura herculiană şi grandoarea creatorului aflat acum în faţa mea, pe care mi-l luasem drept model gazetăresc. Ce puteam să mai adaug…Că întâlnirea cu el este un vis la care nici nu mă gândisem că aş fi putut să visez…Să-l am în faţă şi să vorbesc cu idolul meu autor avangardist al Poemului Invectivă şi al volumului de poezii Ioana Maria, creaţii pentru care a primit câte un an detenţie în 1933 şi 1937, fiind apreciate drept pornografie. El, regele încoronat al reportajului literar românesc, autorul magistralelor evocări reportericeşti: Paznic de far, Înmormântări, O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, Cum a înnebunit regele petrolului, Moartea lui Iacob Onisia şi al ciclului Țări de piatră, de foc, de pământ (1939), Veneam la vale (1942), Cartea Oltului (1945), Țara de piatră (1946), Oameni și cărbuni în Valea Jiului (1947)…

“Cine te-a învăţat pe tine să-mi spui maestre?”, m-a întrebat.

“Nimeni, am răspuns, dar cum aş putea să mă adresez unei personalităţi de nivelul dumneavoastră?”

Ce să-i spun: că-l consideram un pugilist al verbului frust, inventatorul prozei cinematice din fotograme compuse din epitete, comparaţii, enumerări, parabole şi hiperbole ce se succed ca debuşate de ordinator? Aşa după cum m-a luat în primire poate că m-ar fi paraponit cu vreo replică gen în ce clasă eşti tu ca să-mi apreciezi scriitura mea? Fără să-mi dea ocazia a-i replica că de acolo îmi trag seva gazetărească şi că după tatăl meu este cel de-al doilea Dumnezeu pe pământ, în materie de publicistică şi poezie, el sentenţiosul autor al “Tabletelor” săptămânale din România literară. Aşa că am tăcut şi totul a continuat bine, acceptându-mă cu îngăduinţă, precum dulăul stânei pe un căţelandru aciuat.

Mi-a zâmbit din nou şi m-a chemat să şedem împreună pe nisipul fierbinte. Eram în continuare uimit de amabilitatea acestui mare  contemplator al Dobrogei.

        “îţi place să scrii? Îţiplace literatura?”

        “Da!”, am îngăimat eu.

        “De ce?”

“Prin scris pot să spun tot ce gândesc despre lume, despre oameni despre acţiunile sau inacţiunile lor, cu mai mare forţă, cu îmniită putere. Aşa simt eu.”

“Bravo. Este corect ce spui. Şi mie tot de asta mi-a plăcut să scriu şi iată că am ajuns să-mi fac meserie din literatură. Îţi urez acelaşi destin”.

“Mulţumesc maestre. Şi eu îmi doresc la fel”.

“Dar ai aşternut ceva pe hârtie până acum sau încă îţi faci curaj?”

“Da, am scris câteva poezii“.

“A! Înseamnă că avem onoarea cu un adevărat maestru”, mi-a replicat el. “Dar să citeşti îţi place? Pentru că un adevărat scriitor, şi mai ales un reporter, trebuie să aibă la bază în primul rând o vastă şi bogată cultură”.

“Da sunt pasionat de lectură. În general îmi place literatura istorică iar dintre poeţii români: Eminescu, Arghezi şi Marin Sorescu”.

“Ai citit ‘Balada maeştrilor’ de Tudor Arghezi”?

“Nu, din păcate”.

“Ţi-o recomand!”

Şi în urma rugăminţii mele de a importaliza memorabila întâlnire, chiar şi în lipsa unui aparat de fotografiat, mi-a aşternut pe o coală de hîrtie ruptă dintr-un block notes, dedicaţia de mai jos, cu autograf:

“Tânărului maestru Dan Mihăescu, din partea nemaestrului Geo Bogza, pe malul Mării negre, în august 1975”.

Ajuns acasă, m-am repezit în bibliotecă şi am deschis volumul de versuri argheziene direct la stihurile recomandate de idolul meu când ce să vezi… Morala este că în “Balada maeştrilor” este vorba despre un ţăran care încearcă să-şi stimuleze măgarul la muncă cu apelativul “maestre”, după moda din lumea scriitorilor şi artiştilor iar tâlcul autografului este că refuzând postura de maestru geo Bogza mi-a atribuit-o mie instantaneu, simţindu-se probabil deranjat în intimitatea ce spera să şi-o creeze incognito, pe plaja de la Eforie. Dehh, nici pe vremea aia nu aveai loc să calci vara pe plajă, de atâţia maeştri.

Iar eu acuma mă gândesc că nu ştiu câtă lume mai are habar în ziua de azi despre cine şi ce vorbesc, cu excepţia generaţiilor educate în şcoală până prin 1990.