Acasă Politic Originea conflictului israelo-palestinian – primordialitate versus anterioritate în Canaan

Originea conflictului israelo-palestinian – primordialitate versus anterioritate în Canaan

24307
5
Photo Ari Castio
Photo Ari Castio
Publicitate

Dr. George VARSAMI  ■

În ultima jumătate de secol, mass-media, profitând de spectaculosul salt tehnologic, au oferit omenirii semnificative pachete informative, în fiecare secvență temporală, din fiecare punct spațial terestru sau chiar depășind limitele acestuia. Cantitatea imensă de informații bulversează capacitățile raționale și senzitive umane, disipează atenția receptorului, concentrat asupra evenimentelor de ultimă oră. Procesele istorice cu evoluție îndelungată intră în cotidian, ne însoțesc permanent și nu mai șochează.

Sursă:abril.com.bri

Un astfel de proces îl constituie problema palestiniană, generatoare, în mod direct sau indirect, a conflictelor din Orient, a crizelor petrolului, a recentului fenomen nefast al terorismului, dar și a intenselor preocupări politico-umanitare  ale organismelor si organizațiilor internaționale. Cunoașterea problemelor legate de această etapă istorică și de interesele și doleanțele părților implicate poate clarifica, într-o anumită măsură, modul de acțiune politico-militar al factorilor decizionali din regiune și din întreaga lume.

Evident, liderii politici, analiștii și strategii au căutat să explice și să rezolve acest controversat dosar, însă fără rezultate spectaculoase. Considerăm că orice contribuție legată de această temă reprezintă o încercare de comprehensiune a unei situații complexe, ce amenință permanent pacea globală. Dificultatea acestei teme de cercetare constă în păstrarea obiectivității, în derapajele ce se pot ivi din cauza modelelor, șabloanelor, comparațiilor, prejudecăților ș. a. consemnate și încadrate ca atare de istorie. Unicitatea situației determină ca abordarea ei să fie nicicând exhaustivă.

Un punct de plecare, în efortul tematic, îl constituie cercetarea situației Orientului Mijlociu la confluența secolelor XIX – XX și încercările de obținere, de către Marile Puteri, a controlului în regiune.

Influențele  politice britanice și Mandatul ce va fi obținut asupra Palestinei, parte consistentă a temei de cercetare, oferă elementele-cheie în descifrarea dificilului caz palestinian. Regimul britanic se suprapune, în această perioadă, încercărilor de emanicipare atât ale arabilor palestinieni, dornici de independență după îndelungata stăpânire osmană (otomană), cât și ale evreilor, hotărâți să-și constituie un stat care să-i apere de prigoana milenară.

Englezii, în numele ,,obligațiilor imperiale și al siguranței naționale” solicită controlul asupra ,,porții Orientului”, arabii sunt convinși, după revolta lor împotriva turcilor,  că vor fi sprijiniți în obținerea independenței, iar evreii, profund determinați, încearcă să-și constituie un stat propriu.

Vom încerca o scurtă prezentare a istoriei acestui pământ care a generat și continuă să genereze atâtea dispute.

Palestina, cum i-au spus romanii, ca ,,Țară a Filistenilor”, se întindea între țărmul Mării Mediterane și râul Iordan, între munții ce înconjoară Lacul Tiberias și Egipt. Ca și istoria, frontierele ei au fost în continuă schimbare de-a lungul secolelor, în funcție de administrație și de interesele potentaților momentului.

În vechime, teritoriul era denumit Canaan, cele 12 triburi ale evreilor îi spuneau Eretz Israel, iar, după apariția creștinismului, pentru europeni, a devenit Țara Sfântă. În secolele XVIII-XIII î.Chr. s-a conturat, din punct de vedere politic și religios, istoria vechilor evrei. Robia egipteană, dincolo de greutățile întâmpinate, le-a conferit evreilor ,,credința în valori și într-un destin comun, bazate pe memoria colectivă”.

După ,,fuga” din țara faraonilor, s-a constituit, în jurul anului 1000 î.Chr, regatul independent evreu sub conducerea războinicului rege Saul. Urmașul său, regele David și-a extins stăpânirea asupra pamântului filistenilor și a stabilit capitala la Ierusalim. ,,Marele Israel” din vremea sa, se întindea până în Babilon și Sinai, spre Marea Roșie înglobând, la nord, și o parte din actuala Sirie.

Sub domnia lui Solomon (970-930), Israelul cunoaște o perioadă de înflorire economică și culturală. Acum se construiește Templul și tot acum au fost compuse Psalmii și Proverbele. Unificarea țării s-a păstrat atât timp cât a depins de autoritatea strictă a regelui. După moartea lui Solomon, revolta lui Ieroboam a dus la prăbușirea primei construcției politice evreiești. Doar triburile lui Iuda și Beniamin au rămas credincioase casei lui David iar celelalte, conduse de tribul lui Efraim, l-au proclamat rege pe inițiatorul răscoalei. Regatul s-a împărțit astfel în doua state: Israel, cu capitala la Samaria și Judeea, având capitala la Ierusalim. Slăbite, cele două structuri statale au fost cucerite de Asiria care ocupă Israelul în 721 î.Chr. și Babilon,  învingătorul Iudeii, în 586 î.Chr. În vara acestui an, Templul a fost incendiat și distrus ,,la 9 Av, ziua a noua din luna a patra a anului iudaic (iulie – august)”,  împrejurare nefericită care este comemorată până în prezent. Pierderea suveranității și a unității teritoriale a marcat o schimbare profundă în cadrul comunității evreiești și a condus la o ,,nouă realitate politică”. Faptul că mare parte dintre evrei nu s-au mai întors în locurile din care au fost dislocați a însemnat începutul exilului sau al dispersiei.

În anul 539 î.Chr. armatele persane au cucerit regatul Babilonian și i-au eliberat pe evrei din ,,captivitatea babiloniană”. Regele persan Cirus, prin decretul de Ecbatana, din 538 î.Chr, a poruncit reclădirea Tempului iar în anul următor caravane cu evrei au pornit pe drumul întoarcerii.

Revenirea în Iudeea nu a însemnat trecerea imediată la o viață socială liniștită pentru că, între timp, țara devenise o ruină iar ,,cei ce lucrau…, cu o mână lucrau, iar cu cealaltă țineau lancea” (Neemia 4, 16-17).

În anul 333 î.Chr, Iudeea a trecut, ,,fără violență”, de la stadiul de provincie a Imperiului Persan la cea de province a noului imperiu, condus de Alexandru Macedon. Pentru prima dată evreii au luat contact cu o civilizație europeană, cu valori și curente de idei ,,care n-au întârziat să-i influențeze”.

Sub dinastia macedoneană a Ptolemeilor, evreii s-au aflat sub ,,o putere extrem de liberală”. Încercările regelui Antioch IV Epiphanes, din neamul Seleucizilor, de a impune elenismul în Iudeea, s-au soldat cu o revoltă condusă de evlavioșii Macabei care, în 142 î.Chr, au pus bazele independenței țării. Autonomia evreilor avea să dureze până în anul 63 î.Chr. când Pompei a cucerit Palestina în numele Romei.

Noua provincie, pe lângă guvernatorii romani, era condusă de regi din neamul lui Irod. Acești conducători evrei și-ar fi găsit cu greu locul în istorie dacă numele lor nu ar fi fost legate de viața și activitatea lui Isus.

Revolta contra stăpânirii romane, începută de evrei în anul 66 d.Chr, a dus la cea de-a doua distrugere a Templului, în 70 d.Chr. O nouă revoltă, din anii 132 – 135, condusă de  Simon Bar Kokba, a fost deasemeni înăbușită de legiunile romane.

După Edictul din Milano din anul în 313 d.Chr. și convertirea împăratului Constantin la creștinism, Palestina a devenit centrul pelerinajului pentru credincioșii acestei religii.

Pentru următoarele secole, Palestina s-a bucurat în general pace și prosperitate. La începutul secolului al VII-lea țara  a fost cucerită de persani, dar a revenit, în scurtă vreme, sub bizantini. În 640, Palestina a fost cucerită de arabii conduși de califul Omar. Arabii au susținut mereu că în acest moment ei se aflau în Palestina, iar invazia musulmanilor le-a adus numai religia islamică.

În timpul Omeiazilor, Palestina a devenit Loc Sfânt și pentru islamici deoarece, conform tradiției, călătoria spre ceruri a lui Mahomed, a pornit din Ierusalim.

În anul 750 Palestina a trecut sub conducerea Abbasizilor iar în secolul următor sub dinastia Fatimizilor. Războaiele neîntrerupte purtate de conducătorii fatimizi au transformat Palestina într-un câmp de bătălie. Persecuțiile asupra creștinilor au determinat intervenția europenilor și în anul 1099 Palestina, ocupată de cruciați, a devenit Regatul Latin al Ierusalimului. Cruciații au fost însă înfrânți de Saladin în bătălia de la Hittin (1187), care a pus astfel capăt regatului creștin.

În 1516 mamelucii, care cuceriseră Palestina după plecarea cruciaților, au fost înfrânți de către turci și ulterior, vreme de trei secole, acest teritoriu a devenit o obscură provincie din Imperiul Otoman.

Muhammad Ali, conducător al Egiptului și supus al sultanului, a ocupat Palestina în anul 1831. Sub domnia sa, provincia a luat contact cu influența europeană și revenirea țării sub control otoman, în 1840, nu a mai putut opri acest proces de emancipare occidentală. Printre multele așezări ridicate de europeni, cele mai durabile s-au dovedit a fi cele ale evreilor.

În secolul al XIX-lea, ideile revoluționare europene au depășit granițele continentului și au pătruns în conștiința tuturor celor care se simțeau oprimați. Printre cei cuprinși de valul de naționalism și de dorința de împlinire a idealurilor de libertate se aflau evreii, determinați fiind de căutarea unei structuri politice proprii care să le asigure protecția național-identitară, a unui loc unde „să fie primiți cu brațele deschise, să se simtă acasă; un loc unde ei și numai ei să fie stăpâni”, întocmai ca și marea masă a populațiilor arabe, încorporată, la acea vreme, sub tutela Imperiului Osman.

Mișcarea celor dintâi, doritori să se întoarcă în Sion, muntele simbol al Ierusalimului și al Țării Sfinte, a purtat numele de „sionism”, fenomen care, indiferent sub ce formă se manifestă, promovează aceeași idee: necesitatea comunității evreiești de a-și regăsi patria străbună precum acul busolei punctul cardinal nord, locul în care să se dezvolte liberă, fără a mai simți prigoana antisemită.

Principalul teoretician al sionismului a fost Theodor Herzl (1860-1904), care în lucrarea sa, Statul evreu, a propovăduit reîntoarcerea evreilor în Palestina și constituirea unui stat.

Tot în secolul XIX, asistăm la un amplu fenomen cultural ce va purta numele de nahda sau al-Nahda (Renașterea), având ca obiectiv reconstruirea patrimoniului valorilor spirituale arabe. La acea vreme, Lumea Arabă se întindea de la țărmul Atlanticului și Strâmtoarea Gibraltar, de-a lungul coastei mediteraneene, până în Turcia, iar în sud și est ocupa parte din Sudan și întreaga Peninsulă Arabică. Desigur, nu întreaga populație din acest spațiu avea origine comună, dar „arabizarea”, lingvistică și rasială, a dat naștere unei comunități unite sub semnul limbii și al credinței. 

Un remarcabil cunoscător al istoriei arabe aprecia că neobișnuita asociere Gutenberg – Napoleon „a declanșat scânteia intelectuală care avea să incendieze o parte a lumii islamice… și a ajutat la trezirea ei din toropeala medievală”. Promovarea și propagarea primelor „broșuri de propagandă” scrise în limba arabă au însemnat revigorarea „climatului intelectual” al acestei lumi tradiționaliste. Contactul arabilor cu Occidentul a generat un schimb intercultural, iar „dintre numeroasele idei noi importate [de către arabi], naționalismul (qawmiyah) și democrația politică erau cele mai importante”.

Izbucnirea Primului Război Mondial a adus schimbări profunde în ceea ce privește evoluția politică, economică sau demografică a Palestinei. Ca viitoare învingătoare în acest conflict, Marea Britanie a transmis un mesaj de susținere a mișcării sioniste („generație după generație s-a rugat și a visat la întoarcerea în Sion”), ce avea să fie cunoscut sub numele de Declarația Balfour. Actul a fost trimis de ministrul de externe britanic, Balfour la 2 noiembrie 1917, sub forma unei scrisori adresate celui mai influent evreu din Marea Britanie:

Stimate Lord Rothschild,

Am marea plăcerea de a vă transmite în numele Guvernului Majestății Sale, următoarea declarație de sprijin față de aspirațiile evreilor sioniști, declarație ce a fost prezentată spre aprobare și aprobată de Cabinet:

Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va utiliza maximum de efort pentru a înlesni înfăptuirea acestui obiectiv, fiind de bună seamă clar înțeles că nu se va întreprinde nimic care să poată aduce prejudicii drepturilor civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina și nici drepturilor și statutului politic de care se bucură evreii în oricare altă țară”

Imigrația evreiască a fost astfel încurajată să pătrundă în Palestina, în valuri numite aliyah. Mulți imigranți veniseră în țară și înainte de apariția Declarației, în special în urma pogromurilor din Rusia. Termenii Declarației britanice însă, stabileau  constituirea unui cămin național evreiesc în Palestina, ,,ceea ce nu era același lucru cu reconstituirea Palestinei sub forma căminului național al evreilor”.

La Conferința de Pace de la Paris, s-a stabilit ca teritoriile fostului imperiu turc din Orientul Mijlociu să revină Marii Britanii și Franței. Palestina a revenit, sub formă de Mandat, Marii Britanii, în conformitate cu prevederile Conferinței de la San Remo, 19 – 26 aprilie 1920. Sancțiunea acestor prevederi a fost dată de Consiliul Ligii Națiunilor, în iulie 1922.

Administrația Palestinei a trecut de la controlul militar, instaurat în decembrie 1917, la o guvernare civilă, în frunte cu un Înalt Comisar numit de Londra. Primul Înalt Comisar, Herbert Samuel/lord Samuel, a sosit în țară în 1920.

Primele conflicte evreo-arabe au izbucnit în 1920, urmate de cele din 1921 și 1929, culminând cu Marea Răscoală Arabă (numită de către evrei ,,Tulburările din 1936”), din perioada anilor 1936-1939.

Paradoxal, starea conflictuală din regiune s-a ameliorat pe fondul degradării climatului politic mondial și al izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial.

După negocieri prelungite, evreilor din Palestina li s-a permis înrolarea în cadrul armatei britanice. Unitățile evreiești au luptat în special pe frontul din Europa iar după război, beneficiind de compasiunea întregii lumi, în urma dezvăluirii proporțiilor Holocaustului, aceștia au pornit o înverșunată luptă pentru constituirea unui stat propriu. Inamicii lor declarați au fost atât arabii, cât și puterea mandatară.

Epuizată de pe urma războiului, Marea Britanie a declarat că renunță la Mandat, problema palestiniană urmând a fi rezolvată de Noua instituție, Organizația  Națiunilor Unite (ONU). La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU, a aprobat, cu 33 voturi ,,pentru”, 13 ,,împotrivă” și 10 abțineri, faimoasa rezoluție 181 (II), care prevedea împărțirea Palestinei.

Formula împărțea teritoriul palestinian într-un stat evreu, unul arab și un corpus separatum (o zonă din jurul Ierusalimului care urma să intre sub tutela ONU). Statul arab reprezenta 42,88% din întreaga suprafață a Palestinei, cu o populație majoritar arabă (725 000 arabi și 10 000 evrei); statul evreu deținea 56,47% din teritoriu, iar populația era formată 407 000 arabi și 498 000 evrei. Zona internațională a Ierusalimului, cu o suprafață de 68 mile pătrate (0,65%), înregistra 105 000 locuitori arabi și 100 000 evrei. În luna următoare, în Palestina a izbucnit un război civil între evrei și arabi, ultimii fiind total nemulțumiți de prevederile rezoluției.

Deoarece termenul anunțat de britanici pentru retragerea lor din zonă îl constituia data de 15 mai 1948, fruntașii sioniști au proclamat, cu o zi înainte,  constituirea statului Israel, iar ca măsură de prevedere, în Declarația de Independență, frontierele noului stat nu au fost precizate.

Imediat, țările arabe vecine au declarat război Israelului, dar prin devotament și determinare, prin organizare și finanțare superioare și prin sprijinul acordat de marile puteri, forțele israeliene au ieșit învingătoare în confruntarea cu armatele invadatoare în Războiul de Independență din 1948, momentul care a inaugurat starea permanentă de beligeranță din Orientul Mijlociu.

În urma conflictului, evreii au ocupat un teritoriu mult mai vast decât le revenea prin rezoluția ONU, însumând circa 77% din întreaga Palestină. Intervenția israeliană, dincolo de frontierele stabilite, confirma ,,intenția reală a evreilor” de controlare a întregii țări, au acuzat arabii.

Se apreciază că, după primul război arabo-israelian numărul refugiaților arabi palestinieni depășea cifra de 800 000 de oameni. Mai mult de patru sute de așezări ale arabilor palestinieni au fost depopulate și în mare parte distruse.

Israelienii au susținut că nu ei poartă vina pentru această evacuare în masă, dar cei 50 000 de locuitori din Lida și Ramleh, precum și cei 30 000 ai Neghev-ului, care au fost expulzați cu forța, stau mărturie pentru acțiunea sioniștilor, au ripostat sursele arabe.

Nu există, până în acest moment, un răspuns clar la ,,îndelung dezbătuta problemă” a refugiaților, la acțiunea voluntară a arabilor palestinieni care și-au abandonat ,,pământurile și căminele, fără intenția de a se reîntoarce” (ceea ce îndreptățea Israelul să confiște proprietățile) sau, dimpotrivă, la fuga arabilor terorizați de atacurile armatei evreiești și de atrocitățile comise de ,,Irgun, under Begin, and the Lehi, under Shamir”. Ambele organizații evreiești fiind considerate ,,teroriste” la acel moment.

Trebuie însă menționate eforturile ONU, din acea perioadă, pentru implementarea unui plan de reașezare a refugiaților. S-a apreciat, în urma unor decizii cel puțin bizare venite din partea statelor arabe, că ,,arabii nu au vrut ca refugiații să fie recolonizați, pentru că acest lucru i-ar fi văduvit de un atu moral. Radio Cairo, spre exemplu, transmitea [în 1957]: Refugiații sunt piatra unghiulară în lupta arabilor împotriva Israelului. Refugiații sunt armamentul arabilor și al naționalismului arab”.

Nu numai refugiații palestinieni au avut de suferit de pe urma acestui cinic refuz, ci și statele vecine, cazul Libanului fiind de cea mai largă notorietate. Soarta refugiaților constituie cel mai delicat aspect al controversei, ,,deoarece convingerile tradiționale ale celor două tabere sunt, în același timp, mutual exclusive și complet integrate în identitățile lor”.

Acordurile de armistițiu dintre Israel și țările arabe au fost încheiate în cursul anului 1949, stabilind o linie de demarcație între cele două tabere, zone demilitarizate și „țări ale nimănui”. Ele au fost însă departe de a indica cea mai bună soluție pentru ieșirea din conflict și au lăsat în Orientul Mijlociu germenii unei crize periculoase. Ciocnirile ulterioare au îndepărtat și mai mult părțile beligerante de la aflarea unei soluții care să reglementeze pașnic diferendul.

În 1956, forțele militare israeliene au fost implicate, alături de Anglia și Franța, în acțiuni contra armatei egiptene în zona Suezului, iar în urma „Războiului de 6 zile” din 1967, Israelul a ocupat și zonele care, după primul conflict, reveneau Iordaniei și Egiptului, respectiv Cisiordania și Gaza.

Sursa:bnnvara.nl

Ignorând, pentru moment, ,,componenta umană” din zonele anexate, Moshe Dayan, ,,eroul din Sinai”, anunța triumfător că ,,nu există o mai mare realizare (,,creation of facts”) decât constituirea unui stat, concentrarea a 2,5 milioane de evrei în interiorul lui și victoriile în trei războaie”. Episodul legendarei lupte a lui David cu uriașul Goliat, amplificat de propaganda israeliană, reamintea de zilele Războiului de Independență .

Ministrul israelian al Apărării ,,aștepta să sune un telefon”, care să-i anunțe decizia ,,liderilor din statele arabe înfrânte” de a se autoinvita la masa tratativelor. Dayan  sugerând și o ,,divizare funcțională” a Cisiordaniei: armata israeliană controla teritoriul, iar monarhiei iordaniane îi revenea controlul asupra populației, ,,numai asupra arabilor palestinieni, bineînțeles”.

Victoria militară nu a fost însă dublată de succese politice în Orient. Statele arabe reunite la Conferința de la Khartoum, 29 august – 1 septembrie 1967, au adoptat rezoluția ,,Celor 3 Nu -The Three No‘s”: ,,No peace with Israel, No recognition of Israel, No negotiations with it”.

Rezoluția ONU, nr. 242 din 22 noiembrie 1967, a exprimat continua preocuparea a Consiliului de Securitate față de ,,grava situație din Orientul Mijlociu” și a reafirmat că îndeplinirea principiilor Chartei necesită ,,încheierea unei păci juste și durabile”, în baza retragerii forțelor armate israeliene din teritoriile ocupate ,,în recentul conflict” și a ,,recunoașterii suveranității,  integrității teritoriale și a independenței politice a fiecărui stat din regiune”. Decizia unanimă a organismului internațional confirma poziția formulată, la 19 iunie 1967, de președintele Lyndon Johnson în Johnson’s Five Principles of Peace. Începând cu Gerald Ford, toți liderii de la Casa Albă au fost nevoiți să admită componenta fundamentală a oricărei rezoluții referitoare la conflictul arabo-israelian, respectiv un răspuns adecvat acordat aspirațiilor naționale ale palestinienilor, paralel cu asigurarea securității pe termen lung a Israelului (,,these two competing goals have proven extremely difficult to reconcile in practice”).

Sursa:cartoonmovement.commarian_kamensky

În cuvântul de deschidere, la Simpozionul de la Tripoli (mai 1976), Yaser Arafat, liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), arăta că nu se poate avea în vedere o altă prezență în regiune în afară de prezența arabă. Dar, pentru soluționarea problemei palestiniene trebuia luată în considerație o realitate peremptorie, și anume existența statului Israel. Momentul ales pentru declarații agresive – evreii, cu tragica experiență istorică acumulată, știau că violența verbală este urmată întotdeauna de violența fizică – venea pe fondul creșterii prezenței și propagandei arabe în forurile internaționale.

Bizara interpretare occidentală a ,,primei crize a petrolului (1973 – urmare a Războiului de Yom Kippur)”, influența tot mai puternică a statelor arabe sau antisemitismul recurent au produs, chiar printre membrii Organizației Națiunilor Unite, o reacție neașteptată. Cu 72 voturi ,,pentru”, 35 ,,împotrivă” și 32 abțineri, Adunarea Generală a adoptat, la 10 noiembrie 1975, rezoluția prin care s-a decis ,,that zionism is a form of racism and racial discrimination. Întreaga structură a statului Israel era în pericol de prăbușire și, cum era de așteptat, decizia a fost întâmpinată cu proteste vehemente. ,,Victoria” politică sovieto-arabă desăvârșea acțiunile demarate cu un deceniu în urmă când, pe linia eforturilor de excludere a Israelului din cadrul Națiunilor Unite, URSS (Uniunea Sovietică) a condiționat acceptarea condamnării antisemitismului, de blamarea nazismului și a sionismului.

Dacă înlăturarea din organizația internațională a aliatului SUA din Orient a devenit o misiune imposibilă, sovieticii au sprijinit din plin O.E.P.-ul lui Yasser Arafat și, în 1974, au reușit să impună decizia de a invita ,,the Palestine Liberation Organization to participate in the sessions and the work of the General Assembly in the capacity of observer.

Sursa:cartoonmovement.com

Cele două superputeri, U.R.S.S. și S.U.A, au încercat să dea o rezolvare problemei prin semnarea, la 1 octombrie 1977, a unei Declarații Comune, document care adresa „tuturor popoarelor implicate în conflict chemarea de a fi conștiente de necesitatea luării în considerație a drepturilor și a intereselor legitime reciproce”.

După anevoioase încercări de mediere, președintele SUA, Jimy Carter, a reușit aducerea la masa tratativelor a reprezentanților Egiptului și Israelului, în cadrul negocierilor purtate la Camp David, între 5 și 17 septembrie 1978.  Părțile au convenit asupra cerințelor păcii care presupuneau ,,respect pentru suveranitatea, integritatea teritorială și independența politică a fiecărui stat din regiune și pentru dreptul de a trăi în pace în interiorul unor frontiere sigure și recunoscute, liber de amenințări sau acțiuni de forță”. Ambii semnatari au avut de câștigat de pe urma acordului, dar arabii palestinieni, deși exista și șansa negocierilor pentru Cisiordania, au ales în schimb refuzul tratativelor, lamentația și recurgerea la forme infructuoase de violență.

Conștienți de faptul că succesele israeliene, militare sau diplomatice, se datorau în bună parte sprijinului moral, material și militar al S.U.A, în Obiectivele Organizației pentru Eliberarea Palestinei, arabii palestinieni au arătat că în opinia lor: „premisa pentru constituirea unui stat palestinian constă în înlăturarea tuturor influențelor străine și sprijinirea poporului palestinian pentru ca el singur să se pronunțe asupra propriei soarte”.

La 20 august 1993, la Oslo, a fost înregistrat un prim pas pe calea soluționării problemei palestiniene prin adoptarea Declaration of Principles (DOP), urmată de semnarea ei, la 13 septembrie, la Washington. În acest interval, Yasser Arafat,  președintele O.E.P. și Yitzhak Rabin, premierul israelian, au avut un ,,schimb de scrisori privind recunoașterea reciprocă”.

Sursa: Joop – bnnvara.nl

În preambulul DOP era înscrisă decizia ,,guvernului statului Israel și a echipei O.E.P., care reprezintă poporul palestinian, de a pune capăt deceniilor de confruntări și conflicte [prin] recunoașterea reciprocă a drepturilor lor legitime și politice (…), pentru a ajunge la o pace justă, durabilă și multilaterală și la o reconciliere istorică”.

Pentru ,,punerea în practică” a prevederilor DOP, premierul Rabin și președintele Palestinian Authority (PA), Yasser Arafat, au semnat, la 24 septembrie 1995, The Interim Agreement (Oslo 2 Accord). La articolul 1 era prevăzută transferarea de către Israel ,,a puterilor și responsabilităților, de la autoritatea militară israeliană și de la administrația civilă, către Consiliul [palestinian]”.

Prevederile acordului au fost considerate de către extremiștii evrei drept ,,crime împotriva poporului evreu”. Premierul Rabin a căzut victimă adepților radicalismului, fiind asasinat la 4 noiembrie 1995.

Sub premierii următori, Shimon Peres și Benyamin Netanyahu (,,Mr. Security”), procesul de pace a fost încetinit și ,,a luat sfârșit o perioadă de armistițiu aparent între Hamas și Israel”.

Începând din martie 2000, au avut loc, la Stockholm și Ierusalim, întâlniri între echipe de negociatori, în vederea reluării tratativelor israeliano-palestiniene. Prim-ministrul israelian Ehud Barak (în funcție din iulie 1999) și șeful PA, Yasser Arafat, au participat, în iulie 2000, la Camp David, la o nouă rundă de discuții, nefinalizate însă cu un acord.

La 30 aprilie 2003, ,,Quartet-ul” format din Statele Unite, Uniunea Europeană, Federația Rusă și Națiunile Unite au dat publicității planul intitulat The Road Map, document care stabilea trei faze în soluționarea problemei: încetarea violențelor (aprilie-mai 2003), perioadă de tranziție (iunie-decembrie 2003), acord de statut permanent și încheierea conflictului israeliano-palestinian (2004-2005).

Sursa:jpost.com

Ceremonia care a marcat începutul Road Map s-a desfășurat la Aqaba, Iordania, la 4 iunie 2003, cu participarea președintelui George W. Bush, a premierului Ariel Sharon și a noului lider palestinian, Mahmud Abbas. Obiectivul nostru, spunea președintele american, constă în asigurarea existenței ,,pe teritoriul Țării Sfinte a unui stat palestinian și a statului Israel, living at peace with each other and with every nation of the Middle East.

Din nefericire, summitul a fost urmat de ruperea fragilului armistițiu dintre Hamas și Israel.

La 25 ianuarie 2006, s-a desfășurat un scrutin pentru alegerea celui de al doilea Palestinian Legislative Council. Surprinzător, cu 44,45 % din sufragii, Hamas a fost desemnată formațiunea câștigătoare iar unul dintre liderii ei, Ismail Abdel Salam Ahmed Haniyeh, a fost însărcinat să formeze guvernul.

Imediat, Israelul, sprijinit de Middle East Quartet (Națiunile Unite, Statele Unite, Uniunea Europeană și Rusia), a impus sancțiuni, iar SUA au solicitat introducerea embargoului împotriva oricărui guvern alcătuit cu membrii Hamas. Din nefericire, toate măsurile adoptate împotriva mișcării fundamentaliste s-au soldat cu eșecuri, deoarece în ochii societății palestiniene Hamas rămânea singura grupare care înfrunta deschis Israelul și Occidentul, comparativ cu atitudinea ambiguă și concesivă a Fatah.

În încercarea de a asigura o mișcare unificată, Autoritatea Palestiniană a purtat discuții și cu liderii Hamas din Gaza, fapt care l-a determinat pe premierul Netanyahu să solicite rezolvarea dilemei ,,pace cu Israelul sau pace cu Hamas?”.

Eșecul tratativelor a fost urmat de o acțiune temerară a palestienilor. În septembrie 2011, Palestinian Authority a solicitat Națiunilor Unite admiterea Palestinei ca stat membru cu drepturi depline în forul internațional. Opoziția S.U.A. față de această inițiativă a temperat apelul palestienilor care au optat pentru soluția ,,non-member observer state”.

Sursa:kamenskycartoonmovement.com

La 29 noiembrie 2012 (44th plenary meeting), la 65 de ani după aprobarea planului de împărțire a Palestinei, General Assembly a confirmat faptul că ,,132 States Members of the United Nations have accorded recognition to the State of Palestine și, prin urmare, ,,decides to accord to Palestine non-member observer State status in the United Nations.

Această declarație a fost considerată drept ,,de facto recognition of the sovereign state of Palestine, by the UN. Obiectivul imediat următor al liderilor palestinieni l-a reprezentat admiterea în World Health Organization, deoarece ,,acceptarea într-o agenție a UN constituia un precedent pentru ca Palestina (prin PLO) să fie primită și în alte structuri UN”.

fairobserver.com

5 COMENTARII

  1. Da Mersi frumos, personal nu am timp sa citesc toata polologhia de mai sus, poate daca eram la facultatea de istorie si dadeam examen sau innebunit dupa acele popoare – Chiar nu poate cineva sa exprime mai succint ce si de ce???

    • Pentru Nimic! Și două remarci:
      1) Nu există dovezi științifice precum că cititul ar fi făcut rău cuiva.
      2) Ignoranța și superficialitatea sunt alegeri proprii, întotdeauna, exemplificate în literatură și folclor prin binecunoscutele expresii „muieți-s posmagii?” și „pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”.
      Dar și „Povestea unui om leneș” trebuie să o citească cineva, nu-i așa?

  2. Danutze tata las-o balta, ai inteles perfect ce am vrut sa spun, daca vreti sa aveti un ziar cu si mai multi cititori si binenteles venituri / reclame etc nu copiati / scriti carti de istorie aici. Pai asa faceai dumneata la Agerpres, eu nu tin minte, ca altfel nu as mai fi fost pe aici si Da tot respectul pt acest ziar online nascut din neant si din gandirea lui Mihaiescu, numai ca asa cum vreti voi sa-i imbunatatiti pe altii, poate si noi cititorii, de ziare on line si nu de biblioteca online, vrem sa va inbunatatim pe voi si sa ne intoarcem aici cu drag si nerabdare, deci doar o sugestie eu am facut….

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.