Leonard MOCANU ■
Impresii între capitale •
Am dat curs invitației de a descoperi Turcia Misterioasă, lansată de cel mai mare operator de turism din România, și am pornit într-o călătorie de aproape două săptămâni prin locurile încărcate de istorie ale unei țări pline de mister, contradicții și curiozități. La bordul unui autocar, alături de alți 48 de ”exploratori”, am călcat (vorba vine) pe urmele personajelor de legendă sau ale făuritorilor de istorie, fie că ei s-au numit Zeus, Apollo, Artemis, Ulise, Achile, sau, mai degrabă Ertugrul, Aleadin Keykubat, Bayazid, Mahomed Cuceritorul, Suleyman Magnificul ori Mustafa Kemal. Ca să nu mai vorbim de milioanele de eroi anonimi care construiesc și țin pe picioare Turcia secolului XXI.
După ce am traversat o Bulgarie ternă, care ne-a dat placida satisfacție că se poate și mai rău decât în România, am avut șansa să trecem pe repede înainte granița către Turcia, permițându-ne chiar un intermezzo neplanificat în fosta capitală a imperiului, Edirne/Adrianopol. Chiar dacă escala a avut mai ales un scop ”logistic”, nu ne-am putut refuza privilegiul de a (re)vizita moscheea Selimiye, care își poartă cu demnitate vârsta de aproape cinci secole și se bucură de un amplu program de restaurare.
Grație unor factori favorizanți, am atins punctul terminus al primei zile, Istanbul, la lumina zilei. Am admirat construcțiile suprarealiste ale suburbiilor, blocurile de oțel și sticlă ce domină căile de acces către centrul istoric, pentru a ne împotmoli într-o parcare anonimă, de la care ne-am ”teleportat” geamantanele către primul popas, un hotel ca atâtea altele din mahalaua Fatih. Asta nu înainte de a coborî câteva zeci de trepte, pentru a face apoi un exercițiu de răbdare în fața unicului lift al stabilimentului. Și, pentru ca tacâmul să fie complet, Wi-Fi-ul atât de așteptat se cam împotmolea pe scări, ajungând cu mare dificultate în camere. De ce așteptat? Pentru că Turcia este în afara zonei ”privilegiate” a telefoniei mobile, iar operatorii din domeniu abia așteaptă să te prindă cu garda jos, pentru a-ți încărca sacul datoriei cu zeci de Euro greu de justificat. Pentru exemplificare, cu transferul de date închis încă de la mijlocul Bulgariei, cu un apel efectuat și unul primit, factura s-a îngreunat cu peste 100 de lei, greu de justificat de compania dominată de culoarea roșu aprins. Ce să-i faci? Distracția costă, iar șacalii așteaptă la orice colț.
Nu voi face o cronică a obiectivelor vizitate, mai ales a celor din Istanbul, întrucât metropola de pe malurile Bosforului este punct de atracție pentru foarte mulți turiști români și nu aș dori să le influențez percepția. Mă voi rezuma la a scoate în evidență doar câteva aspecte mai puțin cunoscute, dar care au relevanță turistică cel puțin la fel de mare. Ținând cont că obiectivele propuse în program încă ne erau proaspete în memorie, am preferat să le vizităm pe cele ”ratate” la anterioara trecere, la cumpăna dintre ani, Bazilica Cisterne, Marele Bazar și nu mai puțin interesantul Muzeu Național al Picturii, localizat în aripa estică a Palatului Dolmabahce. Muzeul deține lucrări de valoare, opere ale unor artiști plastici autohtoni și străini. Printre atracții, numeroasele lucrări ale pictorului rus Ivan Aivazovski, un pictor al mării, aproape ca nimeni altul. Și tot în acest muzeu se poate admira colecția portretelor sultanilor otomani, precum și numeroase tablouri inspirate din istoria fostului imperiu.
Proverbul cu sculatul de dimineață s-a dovedit adevărat, astfel că, în timp ce colegii noștri de călătorie încercau să descopere secretele palatului Topkapî, am intrat în Bazilica Cisterne, fostă rezervă de apă a Bizanțului. Nenumăratele coloane sunt luminate în diverse culori de jocurile de lumini reflectate de stratul de apă, creând o atmosferă plină de optimism, care te îndemnă la visare. Bonusul dimineții a fost posibilitatea de a vizita Moscheea Sultanahmet, Moscheea Albastră cum este cunoscută printre iubitorii de frumos. Proaspăt ieșită din lucrările de renovare, devansate față de termenul inițial, moscheea își etalează splendoarea tuturor celor care îi trec pragul.
Din cele două vizite ale Istanbulului, am putut trage o concluzie: organizatorii de excursii ar trebui să fie mai bine ancorați în realitățile fostei capitale. Astfel, printre altele, ar trebui știut că ziua de vineri este zi de rugăciune pentru credincioșii musulmani și marile lăcașe de cult incluse în program nu pot fi vizitate decât după ora 15.00, când cozile sunt mai degrabă descurajante. La fel, palatele Dolmabahce și Topkapî sunt închise lunea, respectiv marțea. În aceste condiții soluția copy-paste, aplicată în general pentru toate seriile de turiști, este insuficientă. Și mai neplăcut este atunci când însoțitorii grupurilor află aceste realități la fața locului, de la ghizii locali, fiind nevoiți să recurgă la soluții alternative, consumatoare de resurse de timp și financiare. Un alt neajuns este cel al deplasării prin Istanbul, care, în centrul istoric, se poate face numai cu mijloace de transport în comun, pentru care turiștii trebuie să-și procure carduri speciale, pe care să le încarce cu diverse sume de bani (în lire turcești), la automate care se încăpățânează să se ”exprime” numai în limba turcă. Dacă adăugăm că acest proces trebuie făcut dimineața, la oră de maximă aglomerație, poate că mai multă prevedere din partea organizatorilor de excursii nu ar strica. Eventual, prin relaționarea cu agenția turistică parteneră din Turcia.
După aproape două zile în Istanbulul european, am traversat Bosforul pe podul Fatih Sultan Mehmet și am pornit pe drumurile Anatoliei, către Ankara, capitala administrativă a Turciei. În cele 13 zile de călătorie, am parcurs în Turcia aproximativ 4.500 Kilometri, evident numai pe cale rutieră. Din datele statistice, rezultă că Turcia dispune de puțin peste 3.000 de Kilometri de autostrăzi. Domnule Grindeanu, nu vă frecați mâinile de satisfacție și nu faceți calcule privind raportul suprafață/lungimea autostrăzilor! Știu, tocmai ați anunțat cu surle și trâmbițe că România a trecut de borna 1.000. Da, dar problema e că autostrăzile din Țara Semilunei au minim trei benzi pe sens și sunt cu plată. Ceea ce la noi se cheamă autostradă, la turci se cheamă drum expres, iar aici ne bat, cum se spune, cu ceasul de la gară: ei au o rețea de câteva zeci de mii de Km de astfel de drumuri, care străbat țata în toate direcțiile, traversează munții înainte și înapoi, la altitudini și de 1.800 metri. Despre calitatea șoselelor mai are rost să vorbim? Păi numai dacă ne zdruncinăm puțin pe proaspăt terminatul tronson București-Fundulea și e suficient să admitem că stăm mult mai prost. Deci, cam avem ceva de învățat din acest punct de vedere, ca și din altele, așa cum se va vedea pe parcurs.
La Ankara am ajuns seara târziu, încurcați și de un blocaj pe autostradă, cauzat de defectarea unui camion. Odată ajunși în camere, am făcut abstracție de zgomotul petrecerii din restaurantul de la parter și ne-am bucurat de calitatea semnalului Wi-Fi și de confortul paturilor. După micul dejun, am pornit să vizităm obiectivele Ankarei, cuprinse în program. Am călcat pe străzile orașului antic, am admirat Ankara de la înălțime și, evident am ajuns la Mausoleul dedicat părintelui Turciei Moderne, Mustafa Kemal.
Este greu de descris în cuvinte ce înseamnă pentru poporul turc memoria lui Mustafa Kemal, cât preț pun oamenii pe educarea tinerelor generații în spiritul respectului și recunoștinței față de marele conducător. Zilnic mausoleul este deschis pentru ca oamenii, turci și străini deopotrivă, să-i poată aduce omagiul. Delegații oficiale străine, membri ai corpului diplomatic, tineri de la vârstă preșcolară până la studenți, veterani intră, depun coroane de flori, se reculeg, ies în curtea imensă, vizitează muzeul. Garda este, evident, militară, iar santinelele sunt adevărate statui care doar respiră. Impresionează coloritul uniformelor preșcolarilor și elevilor de școală generală, al robelor liceenilor și studenților. Într-un spațiu în care sunt permanent câteva sute de suflete, totul încremenește când se aude semnalul de trompetă care anunță că o delegație depune o coroană de flori la catafalcul lul Mustafa Kemal. Muzeul este plin de exponate și diaporame care descriu viața și realizările acestuia, ca militar și ca om de stat. Nu pot să nu mă gândesc la dalele și treptele sparte din fața Mormântului Ostașului Necunoscut (MON) din București. Nu pot să nu-mi umplu sufletul de amar la pasivitatea, indiferența și uneori nesimțirea cu care compatrioții noștri tratează momentul schimbării gărzii la MON. Să-i întrebăm pe tineri și nu numai pe ei ce simbolizează? Am sentimentul că nici măcar cei care își etalează patriotismul excesiv în Parlamenul României habar nu au aceste lucruri. Și, ca să punem (mai degrabă) bomboana pe coliva indiferenței și prostiei, să spunem că la un post de radio ce se laudă cu cea mai mare audiență în mediul urban un redactor ne-a spus acum câteva zile că ”președintele Ucrainei a depus o coroană de flori la Monumentul Eroilor din Parcul Carol din București”. Judecați dumneavoastră!
Am părăsit Ankara și am pornit pe drumul Capadociei, evident pe un drum expres, printre câmpuri de culoarea cărămizii, pe care turcii cultivă ceapă, cartofi, pepeni galbeni și dovleci. Pepenii galbeni sunt cultivați pentru consum și pentru export, iar dovlecii pentru semințe, din care se extrage ulei. Și nu fac din asta un hobby, ci este ocupația lor de bază. Peste tot se văd terenurile din care au fost extrase pietre de dimensiuni apreciabile, acum pe post de hotar între proprietăți. Și sunt multe pietre, că ar ajunge pentru construcția a încă un Mare Zid Chinezesc. Este momentul recoltării cepei și peste tot se văd saci de plasă gata de expediere. Ne amuzăm zicându-ne că sacii cu ceapă din Turcia vor ajunge în galantarele din România înaintea noastră. Pentru că la noi, unde sunt codri verzi de brad și câmpuri de mătasă nu știm să facem nimic mai bine decât să ne justificăm impotența. Ici și colo taberele lucrătorilor, din corturi încropite din orice material. Nici nu vreau să mă gândesc la promiscuitatea care domnește în aceste locuri de așa-zisă odihnă. Ghidul ne spune că lucrătorii sezonieri sunt în mare parte refugiați. Și cine suntem noi să-l contrazicem? Evident, în aceste locuri aride e nevoie de apă, de multă apă. Din loc în loc se văd cisterne de metal, dar și instalații de udare prin picurare pentru că, nu-i așa, fiecare gram de apă costă valoarea lui în aur.
Vedem pe ambele părți ale șoselei câmpuri și doar câmpuri. Și pentru că am vorbit de funie (codrii verzi de brad) în casa spânzuratului, să vedem cam cum stă treaba în Turcia. Peste tot pe unde nu sunt culturi, și în special în zona montană sau colinară, sunt păduri nesfârșite de pini și alte conifere. Se vede clar că acestea au fost plantate în terase amenajate. Pe versanții care străjuiesc șoselele, puieții sunt irigați prin picurare, iar cei uscați sunt înlocuiți. Cred că sunt milioane de copaci sădiți, ceea ce conduce la întrebarea câți revin pe cap de locuitor. Și mai mult decât toate, nu am văzut niciun camion cu bușteni. Oare care or fi pedepsele pentru tăierea ilegală a pădurilor? Iată o nouă lecție de învățat!
VA URMA…
