Acasă Zig-Zag Descoperind lumea(I): Tainele Balticelor și Stelele Nordului

Descoperind lumea(I): Tainele Balticelor și Stelele Nordului

6233
0

Leonard MOCANU

Zice românul că pofta vine mâncând. Cam la fel s-a întâmplat și cu noi: după trei experiențe la porțile Orientului cu aceeași agenție de turism, am decis să urmăm recomandările cunoscuților și să ne aventurăm în cucerirea Nordului Europei, în țări prin care, în majoritate, nu mai călcasem anterior. Pare o aventură să te desprinzi de casă în a doua jumătate a lunii iunie pentru nici mai mult nici mai puțin de 16 zile, pe care să le petreci în autocar, să lași în urmă curtea și grădina tocmai când încep să-și arate frumusețea și bogăția, pentru a parcurge 7.000 de kilometri pe roți, aproape o altă mie pe mare, pentru a trece prin 12 țări și a vedea 11 capitale. Dacă ne uităm în manualul de istorie, vom vedea că, de fapt, am văzut mai multe capitale, chiar dacă nu doar pe cele ale momentului.

Am făcut primele demersuri încă din luna noiembrie, când oferta a devenit publică, astfel că am avut timp mai bine de jumătate de an să ne gândim la ce taine vom descoperi în țările baltice sau câte stele vom număra în Scandinavia. Am ales varianta care includea toate ”opționalele” și, pentru că le-am plătit de la început, am beneficiat de reducerea tour-operatorului Christian Tour.

Am lăsat cireșul plin de roadă, încă necoaptă, grădina și solarul în grija unor vecini inimoși și înțelegători și am luat drumul Capitalei, pentru a ne îmbarca în  autocarul movaliu al Memento Group, în dimineața Înălțării Domnului, la o oră când oamenii normali își prepară cafeaua.

Prima aventură a fost cea a traversării țării de la București la Nădlac, cu porțiuni din ce în ce mai mari de autostradă, alternând cu altele de drum național supraaglomerat, sinuos și, pe alocuri, de proastă calitate. Cum programul prevede atât deplasarea cu autocarul pe întregul circuit, cât și o combinație avion-autocar pe distanța Helsinki-Copenhaga, soarta ne-a cam răsfățat în primele câteva zile, când spațiul din autocar a fost mai mult decât suficient și, oarecum, la alegere.

Cu excepția unui cuplu drăgălaș de tineri, majoritatea călătorilor era mai aproape de vârsta amintirilor, dorind să adauge noi experiențe celor însumate în deceniile de viață ”adunate” în buletin. ”Echipa tehnică” a fost formată din însoțitorul Alex și șoferii ”domnul” Mihai și Ionuț, așa cum ne-au fost prezentați, deducând de aici o oarecare diferență de vârstă în ”favoarea” celui dintâi. Aceștia s-au rânduit la volan conform regulilor interne și legislației internaționale pe toată durata călătoriei, fără a ne da vreo clipă impresia de nesiguranță sau disconfort.

Prima surpriză a fost schimbarea autocarului planificat, din ”motive tehnice”, aspect care a dat oarecare bătăi de cap pe parcurs. Am ieșit din București înainte ca ”tăvălugul” rutier să se pună în mișcare pe deplin, astfel că drumul pe ruta Pitești-Râmnicu Vâlcea și mai ales cel pe faimoasa Vale a Oltului nu a fost chiar insuportabil. Doar un mic ambuteiaj cauzat, evident, de un șofer prea grăbit, chiar în apropiere de finiș, ne-a făcut să admirăm Oltul curgând implacabil către vărsare pentru vreo câteva zeci de minute. Ne-am dat seama de ”norocul” nostru, văzând coada kilometrică de pe contrasens, apoi am început să completăm formula de start cu alți colegi, la Sibiu, Deva, Arad și Timișoara.

Pe parcurs, am oprit să luăm masa de prânz la un popas în Orăștie, clasic pentru agenția de turism în cauză, iar ciorba rădăuțeană avea să fie pentru noi singura ”zeamă” a următoarelor două săptămâni. Drumul către graniță ne-a arătat și partea mai puțin frumoasă a verii: hectare întregi de culturi distruse de grindină. A urmat, apoi, acel moment umilitor, trecerea în spațiul Schengen, acest Eldorado de decenii al românilor.

Intrarea în Ungaria s-a dovedit destul de neplăcută din punctul de vedere al conectării la rețelele mobile ale vecinilor. Iar dacă pentru noi, pasagerii, lucrurile s-au rezolvat, pentru vinieta electronică a autocarului lucrurile nu au stat la fel de simplu, astfel că a fost nevoie de un alt dispozitiv, desigur cu costuri suplimentare.

Ungaria s-a dovedit prietenoasă pentru că, dând ceasul înapoi cu o oră, ne-a dat posibilitatea să trăim același timp de două ori, apoi, pentru că ne-a permis să gustăm celebrul și tradiționalul gulaș unguresc chiar la el acasă. Mai exact, la un restaurant pe autostradă, Annavolgyi, pe numele lui. Aici ne-a surprins oarecum că am putut conversa cu membrii personalului în limba română, cum la fel am fi putut-o face în engleză și, evident, pentru cine știe, în maghiară. Merită remarcat că toți cei cu care am vorbit se exprimau românește cel puțin la fel de bine ca și conaționalii noștri din secuime, de unde se deduce încă o dată că interesul financiar este mai puternic decât fesul naționalismului. Mai mult, un afiș de pe unul din geamuri ne spunea că stabilimentul angaja personal, obligatoriu vorbitor (și) de limba română.

Am traversat Dunărea în apropierea Budapestei, pe un pod spectaculos, iar hotelul la care am mas este situat chiar pe malul fluviului, într-un decor primitor. Am savurat frumusețea peisajului abia a doua zi, când am avut ocazia să vedem și câțiva localnici practicând sport de întreținere, după puteri: alergând, pescuind sau tăind undele Dunării cu caiacele, canoele sau ambarcațiunile cu rame.  În aceeași dimineață am fost ispitit să-mi continui călătoria la bordul uneia dintre cele două ”bijuterii”, un Ferrari și un Benthley, aflate în parcarea hotelului, dar am preferat autocarul, pentru că nu-mi încăpea tot bagajul.

Am pornit către nord, pătrunzând în Slovacia, singura țară a cărei capitală aveam să o vedem doar de la distanță, la întoarcere. Acum, am traversat Munții Tatra, într-o încercare involuntară și inconștientă de a parcurge marșul sângeros al trupelor române din iarna 1944-45. Am trecut pe lângă Zvolen și Banska Bystrica, localități care le spun tot mai puțin reprezentanților tinerei generații. O dovadă este și faptul că oficialii agenției nu au gândit că, poate, ar fi interesant de vizitat, măcar și preț de câteva minute, cimitirul ostașilor români de la Zvolen, unde își dorm somnul de veci 10.384 de bunici și străbunici de-ai noștri, căzuți pe pământ străin cu gândul la cei dragi de acasă. Desigur, pentru aceasta mai trebuie să știi și puțină istorie și să mai ai în tine puțin spirit patriotic, calități trecute în derizoriu astăzi.

În schimb, am făcut popas într-o stațiune montană, Donovaly, devenită celebră în urmă cu ceva ani datorită curselor de atelaje trase de câini, ce se organizează în sezonul hibernal. Stațiunea are câteva pârtii de schi, mai multe hoteluri și pensiuni, dar nu-și pierde în totalitate farmecul nici vara, fiind un punct important de plecare-sosire în mai multe trasee montane. Am făcut câțiva pași printre cochetele vile și cele două-trei hoteluri, am respirat aerul curat de munte și am plătit, așa cum se va întâmpla frecvent în călătoria noastră, îndrăzneala de a dori să folosim toaletele. Și, ca să nu uit, șoferii au plătit pentru vinieta electronică necesară în Slovacia. Această țară a inaugurat ”doza” de verde, care ne va urmări apoi, kilometru cu kilometru, până ce vom fi trecut înapoi frontiera slovaco-maghiară. Printre culturi de toate felurile, pajiști și mai ales păduri, am călătorit mii de kilometri într-o lume de smarald, reconfortantă și dătătoare de speranță, așa cum ne-am dori să vedem și pe la noi.

Orele după-amiezii ne-au adus în față Polonia, țară în care am vizitat cele mai mari trei orașe, chiar dacă unul mai mult în vis. Despre aceasta, precum și despre alte lucruri și întâmplări interesante, în episoadele următoare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.