Leonard MOCANU ■
Stockholm, capitala Regatului Suediei se întinde pe 14 insule, în zona confluenței dintre Lacul Maleren și Marea Baltică fondată, conform legendelor, de Birger Jarl, a fost atestată documentar în anul 1252, ca important centru al comerțului cu fier, în regiune. Populația orașului este de aproximativ un milion de locuitori, a zonei urbane de 1,6 milioane, iar a zonei metropolitane de 2,4 milioane, fiind practic cea mai mare aglomerare urbană din țările nordice.
Stockholm este centrul politic, economic, cultural și media al Suediei, iar produsul intern brut per locuitor al regiunii cu același nume este între primele zece din Europa. În Stockholm ființează mai multe universități, orașul a fost gazdă a Jocurilor Olimpice în anul 1912, iar anual aici se decernează Premiile Nobel. Istoric orașul a cunoscut momente dramatice la începutul secolului al XVI-lea, dar, odată cu înființarea Regatului Suediei, importanța lui, precum și a țării a crescut în regiune.
Circuitul nu era împlinit în totalitate, dacă nu am fi avut măcar o călătorie cu metroul, considerat ”cea mai lungă galerie de artă din lume”. Aceasta s-a petrecut pe distanța a trei stații, din portul turistic, până la Gara Centrală. Am ieșit la suprafață în chiar piața gării, un loc ”desenat” în linii moderne, în contrast cu clădirea gării, dintr-o generație mai de demult (oldies but goldies, nu?). Aici, larmă mare, lume multă. Motivul – era zi de schimbare a gărzii la Palatul Regal, iar asta implică un marș al noii gărzi, ”punctat” muzical de Fanfara Regală. Marșul începe în Piața Gării, continuă pe străzile orașului și se încheie la Palatul Regal, unul dintre obiectivele noastre.
În programul nostru exista un moment obligatoriu: la ora 14.00, aveam rezervare de vizită la Primărie, astfel că toate celelalte momente ale zilei trebuiau gândite în funcție de acest eveniment opțional, dar pentru care cei mai mulți plătiseră încă din țară (sau de pe drum), iar alții își manifestau interesul de ultim moment să-l ”bifeze”.
Iată-ne, deci, pe drum, printre clădiri mai vechi și mai noi, peste poduri și pasarele, către Primărie, locul în care urma să ne întâlnim pentru vizită. Am traversat Drottninggaten, strada comercială, pietonală, din centrul orașului, pe care urma să revenim în ”timpul liber”, pentru a ne clăti ochii și a ne potoli foamea sau setea, sau, pur și simplu, pentru a ne odihni, pe una din băncile numeroase și primitoare.
În lungul străzii Vasa (Vasagatan), am putut vedea în planul secund Biserica Riddarholmen, unde își dorm somnul de veci majoritatea monarhilor Suediei. Apoi, după ce am stabilit punctele de întâlnire pentru vizitarea Primăriei și pentru plecarea la hotel, am luat-o la pas către Palatul Regal.
Prima clădire impozantă pe care am întâlnit-o a fost sediul central al cotidianului Aftonbladet (Ziarul de Seară), despre care auzisem, în special legat de informațiile sportive. Tabloidul a fost înființat în 1830, și, deși a trecut în format digital încă din 1994, în 2014 mai tipărea 154.900 exemplare, în timp ce, în 2018 avea 250.000 abonați on-line. Pagina ziarului este una dintre cele mai accesate cinci pagini web din Suedia. M-am gândit pentru o clipă cum ar arăta un jurnal de călătorie în România, scris de mine, în acest cotidian, dar, în calitate de ziarist internațional cu acte în regulă, m-am simțit pentru o clipă coleg cu corifeii presei suedeze.
Încă de la începutul călătoriei noastre prin Stockholm am înțeles că pistele pentru bicicliști nu erau trasate doar ca să mai câștige primarul un mandat, ci, pentru că erau folosite realmente de mii de bicicliști, de toate vârstele. Chiar trebuia să fii atent să nu pășești pe aceste piste, pentru că nu știai de unde te poate lovi …”trenulețul” de vehicule pe două roți. Și, dacă e să mai remarc ceva, în țările scandinave, în special în Suedia și Norvegia, am văzut foarte puține tinere (și tineri) tatuate, cu ținute extravagante sau cu piercing-uri în orice parte a corpului aflată la vedere. Linia generală este a decenței și sobrietății, valabilă pentru toate vârstele.
Măsurând în continuare cu pasul Gamla Stan (Orașul Vechi), am trecut pe lângă Insula Helgeandsholmen, a cărei suprafață este împărțită aproape frățește între două palate: Parlamentul și Muzeul Medieval. Am admirat liniile podului Vasa (Vasabron), apoi pe cele ale Strombron, lângă care, de-o parte și de alta, se află Opera Națională, Parcul Kungstrad, Grand Hotel Sockholm și Muzeul Național.
Am dat ocol Palatului Regal, unde m-am pozat cu leii de pe balustradă, apoi, trecând pe lângă statuia lui Karl Johann al XIV-lea și pe lângă Obeliscul lui Gustaf al III-lea, am intrat în Piața Palatului, tocmai la timp pentru a prinde ceremonia schimbării gărzii, cu un concert de fanfară. Ne-am permis un intermezzo de cinci minute pentru a admira ceremonia, apoi am mers mai departe către piața în care se află Muzeul Premiului Nobel. De aici, am putut vedea tradiționalele case colorate în roșu, oranj și galben, unul dintre simbolurile orașului, și ne-am despărțit, fiecare de capul lui.
Am coborât pe Strada Vasterlanggatan, comercială, cu numeroase magazine de suveniruri, terase și restaurante, am revenit pe Podul Vasa și am ajuns la Primărie, la timp pentru vizită. Aici s-a produs una dintre surprizele neplăcute ale acestei călătorii, pe care doar o voi relata, urmând a trage concluziile la finalul povestirii: cei care plătiserăm de la început prețul cerut de Christian Tour pentru ”opționala” vizită la Primăria Stockholm, scosesem din buzunare 40, respectiv 36 de Euro (reducere 10% pentru achitarea tuturor opționalelor). Unii colegi s-au alăturat grupului doritorilor la Stockholm, unde, stupoare, biletul de intrare costă 150 SEK (Coroane Suedeze). Cum un RON este 2,2 SEK, iar un Euro este aproximativ 5 RON, rezultă cu larghețe că un bilet de intrare ”la botul calului” este DOAR 15 Euro. Oare pentru ce diferența de bani de mai bine de două ori? Mă opresc aici din comentariu, inserând, pentru conformitate, copia de pe pagina oficială de Internet a Primăriei Stockholm.
Să revenim la obiectul acestei relatări, Primăria Stockholm. După ce, în 1907 Consiliul orașului a decis să fie construită o nouă clădire a primăriei, a fost lansată o competiție, de proiecte, din care au fost alese trei. În final Ragnar Östberg a fost cel ales să-și pună în aplicare proiectul, pe care l-a modificat, folosind elemente din planurile competitorului său, Carl Westman, inclusiv turnul. Östberg a modificat planurile și în timpul construcției, într-un mod personal, așa cum se va vedea mai jos.
Lucrările de construcție au durat 12 ani, din 1911, până în 1923, iar la construcție s-au folosit peste opt milioane de cărămizi de culoare roșu închis (numite roșu călugăresc, deoarece erau folosite de regulă la construirea mănăstirilor). Clădirea a fost inaugurată la 23 iunie 1923, dată aniversară, pe stil vechi, a momentului intrării regelui Gustav Vasa în Stockholm.
Stilul arhitectural este Romantic Național, inspirat din suprapunerea modelului clădirilor vechi ale orașului cu apa, elementul central al întregii vieți a Stockholmului. Holul central combină sobrietatea construcțiilor nordice cu elemente din arhitectura gotică venețiană. Holul central poartă numele de Sala Albastră, deși pereții sunt din cărămidă roșie, însă, din planurile inițiale ale lui Östberg, s-a păstrat doar numele (una dintre modificările din timpul construcției). Mai mult, pentru a da tenta de vechi, Östberg a solicitat ca lucrătorii să ciocănească fiecare cărămidă, astfel încât smalțul să cadă pe porțiuni, antichizând” astfel imaginea. Orga din Salonul Albastru are 10.270 de tuburi, fiind cea mai mare din Scandinavia.
În acest salon au loc anual dineurile care urmează decernării Premiilor Nobel, iar cei aproximativ 1.400 de invitați au la dispoziție la masă un spațiu de sub 60 de centimetri, spre disperarea celor mai corpolenți sau a doamnelor cu toalete ample. Evident, salonul este decorat corespunzător, preparatele poartă semnătura unor reputați șefi-bucătari, sute de ospătari roiesc în jurul meselor, iar binecuvântarea vine odată cu începerea dansului, care are loc în Salonul Auriu, la etaj.
Sunt multe legende în jurul construirii acestei clădiri, care o implică și pe soția arhitectului, care ar fi trebuit să coboare n variante de trepte, până ce Östberg să se hotărască asupra formei și dimensiunilor acestora.
Salonul Auriu de la etaj își are numele de la culoarea mozaicului ornamental, la care au fost folosite peste 18 milioane de piese. Mozaicurile reiau teme din istoria Suediei, ele au fost create la Berlin, după îndelungi negocieri, și montate asemenea foilor de tapet. Ca urmare a altor modificări de proiect și introducerii unui brâu la partea inferioară a pereților, o parte din personajele reliefate în mozaicuri și-au pierdut capetele, la propriu, dar această întâmplare și-a găsit imediat explicația în eroii religioși locali.
Pe latura de sud-est a clădirii, pe malul apei, se înalță turnul monumental care are în vârf trei coroane, simbolul național Suediei (Regatul celor Trei Coroane). Turnul are 106 metri înălțime, iar în vârf se poate ajunge cu un lift, sau pe cele 365 de trepte ale scării. Grădina exterioară oferă priveliști de neuitat atât către clădire, cât și către partea veche a orașului.
Una peste alta, în opinia mea faima precede cu mult Primăria Stockholm, mai ales prin datele statistice, prin legendele din jurul construirii clădirii și al proiectantului și, bineînțeles, prin tradiția desfășurării dineului unuia dintre cele mai răsunătoare momente ale fiecărui an, decernarea Premiilor Nobel. Mai mult, este un obiectiv turistic important al unui oraș foarte frumos, care abundă de oportunități ce așteaptă să fie admirate și vizitate.
După terminarea vizitei, ne-am orientat pe grupuri mai mari sau mai mici către diverse obiective. Noi l-am însoțit pe Alex într-o plimbare către Insula Kastellholmen, trecând pe rând pe lângă Muzeul Național, apoi peste Podul Skepsholmbron. Am avut astfel oportunitatea să vedem Palatul Regal de pe cealaltă parte a canalului.
Aș dori să fac o precizare: nu sunt cunoscător al limbii suedeze (pentru care, spun localnicii, limba norvegiană este un dialect), dar deduc din denumirile podurilor, precum și din minima consultare a unui dicționar, că sufixul ”bron” din denumirea acestora (57 la număr) înseamnă, de fapt, ”pod”. Iată de ce în descrierea mea formularea este pleonastică, dar rog să-mi fie acordate circumstanțe, pentru a păstra denumirile așa cum sunt ele de la mama lor.
Cum la vederea unei ambarcațiuni cu multe catarge sufletul îmi tresaltă, evident că m-am apropiat de velierul acostat la un chei pe insula Kastellholmen, care poartă pe bordaj numele ”af Chapman”, ce mie nu-mi spunea nimic. Am consultat, evident, Internetul și am aflat că velierul cu trei catarge și arboradă completă af Chapman a purtat anterior alte două nume: Dunboyne (1888-1915) și GD Kennedy (1915-1923). A fost construit în 1888 în Anglia, iar primul proprietar a fost o companie irlandeză. A efectuat curse între Europa, America și chiar Australia, iar în 1907 a fost vândută unei companii norvegiene și ulterior revândută (1915) companiei suedeze Transatlantic, unde a primit numele GD Kennedy. În 1923, nava a fost vândută Marinei Suedeze și rebotezată după numele unui constructor naval din secolul al XVIII-lea amiralul Fredrik Henrik af Chapman (deduc că sintagma ”af” ar fi un fel de “of” la englezi, “ot” în Țările Române sau ”von” la germani).
A servit ca navă școală, a făcut câteva călătorii în jurul lumii, a fost pusă pe uscat în 1934 (anul ultimului voiaj), în Puerto Rico, apoi a devenit cazarmă, în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost salvată de la tăiere în 1947 de Muzeul Orașului Stockholm, iar din 1949 este hostel pentru tineri, în componența Asociației Suedeze a Turismului. În 2008 a fost reparată capital într-un doc uscat. În prezent, cu cele 285 paturi, funcționează ca hostel pentru tineri, într-un tandem cu Skeppsholmen, o clădire, tot hostel. Nava asigură cazarea, iar clădirea, facilitățile de hrănire și sălile de recepție. O soartă oarecum frumoasă pentru un velier, așa cum nu știu dacă multe au avut sau vor avea, însă, când ai învățat să înoți înainte de a merge și să mânuiești velele înainte de a vorbi, dragostea pentru veliere și pentru istoria lor nu este numai declarativă, nu?
Insula Kastellholmen abundă de obiective turistice, cum ar fi Muzeul Antichităților din Extremul Orient, Parcul Sculpturilor Moderne, Muzeul Colecțiilor de Artă Moderne și Kastellet-ul. Acesta din urmă este o garnizoană construită în anii 1660, pe care flutură zilnic, încă de atunci, drapelul de luptă al Suediei. Kastellet are o istorie zbuciumată, a trecut prin perioade faste și mai puțin faste în secolele XVII-XVIII, a fost distrus de explozia magaziei de praf de pușcă în 1845, apoi reconstruit la forma actuală ca un turn înalt de inspirație medievală. Pe platforma în semicerc din fața turnului a fost amplasată o baterie de patru tunuri, pentru salut, dar și cu un rol de apărare. În prezent, toate navele militare care intră în port sunt întâmpinate cu o salvă de salut executată de cele patru tunuri.
La întoarcerea către primărie, ne-am abătut pe strada comercială Drottninggaten, unde am preferat odihna pe o bancă, dar, recunosc, am avut de pierdut, așa cum se poate vedea și din poze. Reuniți cu autocarul, ne-am îndreptat către hotel, parte a aceluiași concern, Skandic, precum și cel de la Helsinki. Ajunși în cameră, am constatat că îmi uitasem ebook-ul Kindle în capitala Finlandei, dar, grație ajutorului oferit de personalul de la recepție și, nu în ultimul rând de cel al agenției Christian Tour, am reintrat în posesia lui la întoarcerea în țară.
A doua zi, am ajuns din nou în centrul orașului, de unde am luat vaporașul către Palatul Drottningholm, situat pe Insula Lovon. În limba suedeză, Drottningholm înseamnă ”Insula Reginei”. Palatul a fost construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, din ordinul reginei Hedwig Eleonora, pe locul unei alte clădiri din piatră zidite în secolul al XVI-lea de regele Ioan al Suediei, pentru soția sa (de aici, și numele).
Palatul a fost construit după proiectul arhitectului Nicodemus Tesser cel Bătrân, dar finalizat de fiul acestuia, Nicodemus Tesser cel Tânăr. Holul și scările au fost împodobite cu sculpturile a nouă muze, sculptate în marmură de artistul flamand Nicolaes Millich, care a sculptat și statuile mai multor regi și prinți suedezi ai epocii, precum și busturile mai multor regi goți.
Regina Hedwig Eleonora a fost regentă pentru fiul ei minor, Carol (Karl) al XI-lea, în perioada de avânt al Suediei, după Pacea din Westfalia, iar aceasta a considerat că poziția ei de rege de facto necesita o reședință somptuoasă. Regii Carol al XI-lea și Carol al XII-lea au folosit palatul și împrejurimile în special ca domeniu de vânătoare, dar regina Hedwig Eleonora a considerat-o drept reședință de vară și a folosit-o ca atare, până la moartea ei, în 1715.
Pe durata secolului al XVIII-lea, palatul a continuat să fie reședință de vară a regilor Suediei. El a fost primit drept cadou de Louisa Ulrika a Prusiei, la căsătoria cu prințul moștenitor suedez Adolf Frederik. Noua proprietară a angajat ample lucrări de reconstrucție a interiorului, pe care l-a transformat în stil rococo francez. După moartea soțului ei, regele, Louisa Ulrika a vândut castelul statului suedez, dar el a fost folosit în continuare drept reședință de vară de către fiul acesteia, care a inițiat serbări fastuoase cu baluri mascate și trupe de teatru, în interior și în grădini.
La începutul secolului al XIX-lea, palatul a fost folosit din ce în ce mai puțin, pentru a fi abandonat. Noul rege considera palatul drept un simbol al vechii generații și l-a lăsat în paragină. Clădirea s-a deteriorat, iar piesele de inventar au fost vândute la licitație, sau au dispărut pur și simplu. Ocazional, palatul era deschis pentru vizite, aici se organizau picnicuri sau erau găzduite diverse personalități importante care ajungeau în Suedia din varii motive, inclusiv țarul Nicolae I al Rusiei.
Regii Suediei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au manifestat interes mai mare sau mai mic pentru palat, unii angajând lucrări de renovare și folosindu-l ca reședință de vară, alții dându-l uitării. Cei care au făcut renovări au fost în general criticați pentru tentele moderne introduse, în detrimentul aspectului original. Prin decizia lui Gustav al V-lea, palatul a fost renovat și readus la starea de la începutul secolului al XIX-lea, prin lucrări care au durat între 1907-1910. Apoi, palatul a început să fie folosit din nou cu regularitate. Începând cu 1981 aripa de sud a palatului a devenit reședință regală, o unitate de gardă a fost încartiruită aici, iar restul clădirii a fost deschis pentru public. Deși regele și regina își desfășoară o parte din îndatoriri la Drottningholm, reședința oficială rămâne palatul din Stockholm.
Desigur, la data vizitării cunoșteam prea puține din aceste aspecte, mai ales cele legate de trecutul palatului. Totuși, ce a urmat a fost o reală desfătare a ochiului, greu de descris în cuvinte și chiar în imagini. Doar prezența fizică în sălile și grădinile acestui palat poate stârni emoții greu de bănuit, eleganța spațiilor fiind greu de egalat la majoritatea reședințelor regale din Europa (cel puțin la cele vizitate de noi). Deși bogăția și frumusețea te trag de mânecă la tot pasul, nu există opulență, ci un soi de decență aristocratică așa cum numai nobilii cu sânge scandinav pot avea.
Greu să spui ce este mai frumos: parterul, scările sau etajul. Sau poate grădinile cu vegetația tunsă cu gust, statuile și fântânile arteziene. Și încă ceva: aici, ca și în Belgia, Olanda, Norvegia, Danemarca, grădinile private sau parcurile publice nu sunt asfaltate, ci acoperite cu criblură, dovedind un efort considerabil pentru limitarea efectelor încălzirii globale.
Vă invit să parcurgeți galeria foto a acestui articol și să vă amintiți frumusețile acestui palat, cei care le-ați văzut, să doriți să le vedeți (sau să le revedeți), în calitate de turiști reali, nu virtuali, și, de ce nu, să vă imaginați în ținute de epocă, în anii de glorie a acestei reședințe, dansând menuet, făcând conversație cu figuri ale aristocrației suedeze și europene, furând un sărut scurt unei prințese sau dame de companie în labirinturile grădinilor sau admirând nuferii lacului. Nici visatul nu costă, așa că sunteți liberi să o faceți.
Puține sunt orașele în care două zile să fie suficiente pentru a vedea măcar ce este reprezentativ, fără să spui că te-ai plictisit sau nu mai vrei să treci printr-un loc sau altul. Din luna iunie a acestui an, pot afirma cu maximă responsabilitate că Stackholm este între cele mai ofertante, frumoase și demne de vizitat capitale ale lumii. Nu este misterios ca Beijingul, nici atât de luminat ca Parisul sau aglomerat ca New York, dar are din toate câte puțin. Singura grijă ar trebui să fie să nu vă lăsați vrăjiți de tot ce vă înconjoară, pentru că riscați să intrați în coliziune cu unul din miile de bicicliști.
Și nu văzusem tot. La înapoiere, vaporașul, un soi de hidrobuz, a făcut câteva mici escale pentru ca localnicii să urce sau să coboare, în drum către alte insule ale orașului. De la unul dintre pontoane am putut observa stilul minimalist al felului în care sunt mobilate locuințele, impunătoare și ofertante la exterior și am înțeles, dacă mai era nevoie, de ce IKEA s-a născut în Suedia.
Odată reveniți în Stockholm, am beneficiat, așa cum avea să se vadă, de o pauză la hotel, a cărei inutilitate aveam să o înțelegem abia către sfârșitul zilei. Au fost două ore de…nimic, care ar fi putut fi folosite pentru a vedea ce era de văzut.
După pauză, am intrat la Muzeul Vasa, pe Insula Djurgarden, cel mai vizitat muzeu din Scandinavia. Tehnic, muzeul are un singur exponat de bază, dar și sute de alte exponate în relație cu primul. Exponatul de bază este o corabie de război suedeză, construită între 1626-1628, care s-a scufundat la primul voiaj, după ce a parcurs aproximativ 1.300 de metri, pe 10 august 1628.
Vasa a fost construită ca parte a intențiilor expansioniste ale Suediei în Marea Baltică, în disputa cu Uniunea Polono-Lituaniană. În aceste condiții, regele Gustav-Adolf a ordonat construirea acestei nave de război, echipată cu 64 de tunuri, dispuse pe două punți. Dincolo de puterea de foc impresionantă, nava a fost gândită și ca o operă de artă, ea având numeroase decorațiuni, în special sculpturi în lemn, reprezentând personaje din Vechiul Testament, dar și din Egiptul Antic, care se doreau să glorifice puterea maritimă a Suediei și să înspăimânte inamicii. Multe figuri erau în stil grotesc olandez, cuprinzând creaturi fantastice, sirene, monștri marini, tritoni. Din cercetarea rămășițelor navei, a rezultat că toate aceste sculpturi au fost pictate în culori vii.
Conform estimărilor sau măsurătorilor, nava ar fi avut 69 de metri lungime, aproape 12 metri lățime, un pescaj de 4,8 metri și o înălțime a arborelui mare de 54 de metri de la chilă, la vârf. Vasa avea un deplasament de 1210 tone și putea lua la bord 145 de marinari și 300 de soldați. Pentru propulsie, se foloseau, evident, vele, cu o suprafață totală de 1.275 mp.
În jurul tragediei s-au țesut numeroase legende, combinate cu date oficiale și speculații tehnice, din care rezultă că la 10 august 1628, nava a primit ordinul de marș, s-a desprins de chei și s-a scufundat sub acțiunea vântului și valurilor după ce parcursese aproximativ 1.300 de metri. Cu toate eforturile, circa 30 de persoane s-au dus în adâncuri cu nava. Desigur, arhitecții navali de astăzi, dar și specialiștii în veliere ar putea spune că pescajul era prea mic în comparație cu înălțimea, că prezența tunurilor pe două punți la o înălțime destul de mare față de oglinda apei și atâtea alte neconcordanțe ar fi condus la dezastru.
Cert este că, după trei secole și jumătate, în anii ‘50 ai secolului trecut, nava a fost identificată pe fundul bazinului portului, într-o zonă foarte circulată, iar în 1961 a fost scoasă la suprafață cu corpul aproape intact. Până în 1988, Vasa a fost găzduită într-un muzeu provizoriu, iar din acel an ocupă spațiul din muzeul actual și este vizitată de peste un milion și jumătate de persoane anual.
Evident, pentru a fi expusă, unele dintre elementele arboradei au trebuit refăcute, iar navomodeliștii au realizat o reconstituire la scara 1:10 a originalului. Nava poate fi admirată de la nivelul cavaleților și de pe alte câteva niveluri, la care se ajunge pe scări sau cu lifturile. În plus, la fiecare nivel au fost create și dispuse exponate în cele mai diverse moduri, care întregesc tabloul istoric, social, militar, constructiv al navei.
Pe baza scheletelor umane recuperate de pe fundul mării sau dintre rămășițele navei, specialiștii au reconstituit fizionomia câtorva marinari sau persoane de la bord, ale căror ”replici” sunt expuse în vitrine. Mai multe manechine prezintă elemente de vestimentație specifice marinarilor, soldaților sau oamenilor de rând aflați la bord.
Sunt reconstituite, folosind manechine sau picturi, elemente legate de momentul scufundării. Pe chipurile ”oamenilor” din display-urile muzeului se poate citi groaza. Alte exponate prezintă viața la bord, tipul proviziilor, compartimentarea sub punte, sau organizarea cabinei comandantului.
Putem vedea, cu ajutorul unor holograme, cum erau ”operate” tunurile sau puștile de la bord, sau care era efectul distructiv al unei ghiulele asupra bordajului navei inamice. În sfârșit, se acordă multă atenție istoricului și tehnicii scoaterii navei la suprafață, navelor și echipamentelor folosite, dificultății și riscului lucrului în adâncuri. Să nu uităm prezentarea exhaustivă a elementelor constructive ale navei și reconstituirea acestora în detaliu de formă, mărime și culoare.
Estimez că, pentru a te opri în fața fiecărui exponat, a viziona filmul de prezentare în sala de cinema a muzeului și a citi sau asculta la audio-ghid toate explicațiile, este posibil să te declari mulțumit după o zi. Oricum, numai intrarea în acest muzeu, coroborată cu șansa de a folosi toate metodele intuitive posibile pentru a pătrunde în lumea acelor ani, în viața de la țărm, de pe navă și de sub apă este o șansă care nu ți se oferă de multe ori în viață. Personal, aș propune ministrului culturii să-i îmbarce într-un avion pe directorii celor mai importante muzee ale României și să-i ducă la Vasa, pentru a vedea cum se face muzeistică adevărată, dusă cât mai aproape de realitatea expusă și prezentată într-o formă prietenoasă pentru un milion și jumătate de vizitatori anual. Să mai spun că Muzeul Vasa este secțiune a Muzeului Marinei Suediei? Inutil!
De la Muzeul Vasa, am făcut o călătorie scurtă cu autocarul până la ultimul obiectiv al zilei, Muzeul Skansen, cel mai vechi muzeu și grădină zoologică în aer liber din Suedia, deschis în 1891. Se spune că Muzeul Satului ”Dimitrie Gusti” din București ar fi avut drept inspirație muzeul suedez. Muzeul cuprinde două secțiuni mari: un ”muzeu al satului” și o grădină zoologică. Muzeul satului cuprinde câteva gospodării specifice zonei, cu căsuțe în care se întâmplă lucururi…interactive (brutării, ateliere de lucru manual specific etc). Grădina zoologică are mai multe animale scandinave.
Din păcate, orele de pauză la hotel au făcut să ajungem la Skansen cu puțin înainte de ora închiderii căsuțelor, așa că nu am văzut specificul vieții la țară în Suedia decât pe afară. În ce privește animalele de la zoo, se pare că și ele aflaseră că sosise ora închiderii, așa că au fost, în general, necooperante și scumpe la vedere. Foci, urși bruni, elani, vulpi polare, zimbri, cu toate aceste viețuitoare s-au arătat prea puțin dispuse să relaționeze cu noi. Singurul mai sociabil a fost un păun, care ne-a ieșit în întâmpinare pe o alee. În aceste condiții, e greu de spus cine a fost mai câștigat: noi de ce am văzut, sau colegii noștri care au preferat să nu plătească biletul de intrare. Așa cum am văzut și în alte locuri în Occident, amabilitatea specific balcanică nu s-a manifestat, casierul lăsându-ne să ne cheltuim banii cam pe SEK, dacă-mi este permisă analogia. O dovadă în plus a neimplicării reprezentantului local, care a condus la pierdere de timp și de bani.
Singurul exponat care a prezentat un real interes, dar despre care a trebuit să citim ulterior, a fost piatra cu inscripții ”Rune”. Pietrele Rune conțin inscripții scandinave străvechi, greu de descifrat, deoarece erau cunoscute de puțini inițiați, fapt care sporea doza de misticism din jurul lor. Scrierea Rune a fost folosită aproape o mie de ani, pe parcursul primului mileniu după Hristos, iar literele erau de inspirație etruscă. Ca notă generală, erau preferate liniile oblice și verticale, fiind evitate liniile curbe sau cele orizontale. Deși scrierea runică nu se mai folosește de multe secole, în prezent semnele acesteia se regăsesc pe obiectele de podoabă și pe talismanele care se vând prin piețele și prin magazinele Scandinaviei. O astfel de piatră am întâlnit la Skansen, pe care am inclus-o strict la inventarul nenumăratelor lucruri văzute și neînțelese.
Nu putem încheia orice relatare despre Suedia, fără a aminti de ”fenomenul” anilor ‘70-’80 al secolului trecut, ABBA. Trupa suedeză a intrat în nemurire prin albumele sale, prin milioanele de discuri vândute și de spectatori care i-au urmărit concertele. Dovadă – nenumăratele ”cover”-uri recente, dar și filme și spectacole de mare succes având la bază creația perechii Ulvaeus-Andersson. Iată de ce Stockholm nu poate fi conceput fără un Muzeu ABBA. Iar el există și a fost vizitat de cei mai tineri colegi ai noștri, care s-au arătat fascinați de muzica trupei și de istoria acesteia. După jumătate de secol de la succesul Eurovision, ABBA este mai actuală decât oricând.
Parafrazând două succese muzicale ale trupei, să spunem ”The winner takes it all”, pentru că în Stockholm am fost cu toții învingători, cele două zile dându-ne posibilitatea să exclamăm de mai multe ori ”Mamma mia!”.
