Paloma PETRESCU ■
Motto: Natura ne aseamănă, educația ne deosebește. Confucius
Am auzit frecvent sintagme precum:
„Copilul să crească liber, fără restricții, fără reguli, fără să i se spună nu e voie”, dar și de tipul „parenting-ul modern e o prostie”. Dar câți dintre cei care vehiculează astfel de scenarii știu că eliminarea regulilor și a limitelor poate duce la probleme în autocontrol, dificultăți de integrare socială și lipsa unei structuri mintale necesare pentru succesul devenirii personale?
De asemenea, am auzit „de ce să învețe copilul Eminescu, Bacovia, etc, la ce îi folosește să învețe calcul algoritmic, integrale?” sau „Pentru ce învață istorie, că el trăiește în prezent” și multe altele astfel de idei, cam surprinzătoare când le asociez cu persoane care le emit, persoane educate, chiar și din categoria celor care îi învață pe alții, copii sau adulți.
Chiar dacă nu par utile imediat, aceste cunoștințe ajută în viață și formează o gândirea deschisă.
Eu înclin să cred că este vorba despre o insuficientă cunoaștere și înțelegere a unor acțiuni, procese, poate parcurse în viteză, superficial, așa cum de multe ori am observat din unele reacții la postări pe rețele de socializare. Cred că lipsa timpului necesar, poate și lipsa obișnuinței de a parcurge un document cap-coadă și rezumarea doar la citirea titlului, îi împinge pe unii să acționeze ca și când au înțeles și știu cum să procedeze, sau au înțeles și nu sunt de aceeași părere, pe care de altfel o exprimă ca și când, al lor ar fi singurul adevăr posibil.
Să nu fim de acord și să ne comportăm în consecință, adică să contrazicem, dar cu argumente, este o valoare de care ne bucurăm fără restricții, în democrație. Existența ideilor diferite, exprimarea și argumentarea lor este singura cale spre succes, dar, doar dacă este rezultatul gândirii critice și al consultării, al capacității de ascultare, al analizei.
Să le luăm pe rând:
În educația copiilor, folosirea sintagmei „nu e voie” poate fi tradusă de către interlocutor, copilul căruia i se adresează părintele/adultul, poate fi percepută ca o expresie de autoritate. Copilul nu va înțelege ce nu face bine, dar, de frica unei pedepse, probabil că se va strădui să nu repete fapta. Întrebarea este dacă în educația pe care o furnizăm, ne mulțumim cu atât sau vrem să și înțeleagă interlocutorul copil ce nu e bine și chiar mai mult, de ce nu e bine să facă ce i-a trecut prin minte? Așadar, folosirea sintagmei „nu e voie”, trebuie argumentată de către părinte, astfel încât copilul să înțeleagă de ce „nu e voie”, care sunt consecințele acțiunii lui.
Dacă doar interzicem, de fapt arătăm cine e șeful. Desigur, în situații limită, de tipul unor riscuri iminente, atunci da, putem să-i spunem NU unui copil suficient de mic care nu are discernământ. Dacă acest NU îi salvează viața, atunci, da, să-l invocăm, altfel, cred că merită să investim timp și energie pentru a-i explica ce se întâmplă dacă …, sau dacă …, să-i explicăm cum s-ar putea să obțină rezultatul pe care și-l dorește, altfel, corect pentru el, dar și pentru ceilalți. Este evident însă că în această situație inducem ideea de restricție, regula. Și nu e nimic greșit în a stabili reguli, este chiar indicat, pentru că viața de adult cea pentru care îl pregătim pe copil, este, ea însăși, o colecție de reguli și limitări.
Iată un exemplu banal: de mic, copilul învață că la bucătărie se mănâncă, iar la baie se rezolvă alte acte fiziologice și niciodată invers, doar pentru că așa vrea el.
În viață, de foarte multe ori, suntem în situația de a face lucruri pe care nu ne dorim neapărat să le facem, dar totuși le facem ca să putem merge pe drumul dorit, în direcția aleasă. Este bine să-i pregătim pe cei mici pentru viața reală, să stabilim împreună cu ei reguli; regulile sunt esențiale pentru dezvoltarea sănătoasă și echilibrată a copiilor. Ele nu numai că ajută la stabilirea unui mediu structurat și sigur, dar ajută și la dezvoltarea unor abilități și valori care vor fi fundamentale pe tot parcursul vieții.
Să-i învățăm pe copii autodisciplina, altfel vor suferi când vor fi mari și nu vor fi capabili să-și gestioneze emoțiile, stresul sau să-și găsească locul într-o echipă.
Dacă parenting-ul modern este înțeles așa cum pe scurt e descris mai sus, atunci cum putem spune că e o prostie? Parenting modern, ar fi o prostie, așa cum susțin unele voci, doar dacă este interpretat greșit, înțeles și aplicat în sensul de libertate totală, fără reguli, fără responsabilități, fără a lua în considerație că nu trăim fiecare în jungla sau paradisul propriu.
Of, câte sunt de spus, dar poate altă dată! Uite, de exemplu despre competiție versus colaborare, despre egoism versus altruism? Care credeți că sunt valorile cel mai frecvent întâlnite, acum în mileniul III? Acestea sunt teme de reflecție pentru care ar fi bine să ne facem timp, din când în când. După părerea mea, în mileniul III, deși competiția și egoismul rămân puternice, colaborarea și altruismul devin tot mai importante pe măsură ce societatea răspunde la provocările globale. Echilibrul dintre aceste valori este esențial pentru o dezvoltare sustenabilă și armonioasă.
Sigur, veți spune că școala trebuie să-i învețe lucruri, că de aceea se spune că în școală se face educație nu doar se învață lucruri. Da, corect, în școală se face educație, dar nu poate înlocui cu nimic, educația de acasă din familie, din mediul în care copilul petrece mult timp, ci doar o poate completa, dezvolta pentru a asigura bagajul de cunoaștere, atitudini și competențe necesare în plan personal și profesional, în egală măsură.
Da, mai întâi cunoaștere, pentru că fără cunoștințe înmagazinate nu putem vorbi despre înțelegere, rezolvare de probleme, nu matematic, ci din perspectiva identificării soluțiilor, luare de decizii. Cum să dezvolți capacitatea de analiză, sinteză, comparare, clasificare, generalizare, particularizarea (operații ale gândirii) dacă nu ai la ce să te raportezi? Deci mai întâi cunoaștere, apoi prin exersarea gândirii critice poți să educi la copii, atitudini, abilități și mai apoi, prin exersare, să-i sprijini în formarea de competențe. Cunoașterea inițială este punctul de plecare pentru un întreg proces educațional care duce la dezvoltarea holistică a individului.
În viață, de multe ori suntem puși în situația de a lua decizii, adică a face alegeri, a delibera între variante posibile prin coroborare cu capacitățile personale. Poți face asta doar dacă ai fost sprijinit/îndrumat să ți le cunoști. Altfel cum poți să-ți răspunzi la întrebări de tipul: ce vreau și pot face? Ce mi se potrivește? E important să vrei, e bine să-ți faci planuri, dar nu e suficient; trebuie să te mobilizezi să treci la fapte, să pui în practică acele planuri, prin implicarea ta directă și concretă. Autocunoașterea este esențială pentru a lua decizii bine fundamentate. Planificarea este și ea foarte importantă, dar succesul vine doar prin acțiune concretă și implicare personală.
De ce trebuie să învețe copiii matematică în toți anii de școală? De ce învață în școală Eminescu, Creangă, Bacovia etc.? de ce sunt ore de arte? Foarte simplu. Mai întâi este cunoașterea; cu cât este mai mare volumul de cunoștințe stocate, cu atât mai posibil să se apeleze la ele, în diferite contexte de viață reală, să-și îmbogățească vocabularul, să facă conexiuni, să interpreteze din perspectiva proprie anumite fenomene, acțiuni, realități. Această diversitate educațională le dezvoltă atât mintea, cât și creativitatea, pregătindu-i să se descurce în orice situație, să se simtă împlinit și chiar să aibă momente de bucurie.
Memorarea este o capacitate care se dezvoltă prin exercițiu și nu e nimic rău în a memora; e chiar indicat să-ți forțezi puțin mintea, mai ales în copilărie. Grav este dacă se exersează doar memorarea în detrimentul gândirii critice.
Este vorba despre structurarea gândirii, despre exersarea operațiilor gândirii, altfel cum să învețe copilul să găsească soluții, să găsească răspunsuri la toate situațiile reale.
Dacă ați ajuns până aici, vă apreciez răbdarea! Haideți să reflectăm acum împreună cum ar fi dacă, în fiecare zi de școală, la prima oră și la ultima oră de curs, 10 -15 minute profesorii s-ar conecta cu elevii lor în planul inteligenței emoționale, dincolo de discipline; ar fi un mod de cunoaștere a trăirilor experimentate de elevi pe parcursul unei zile de școală și, în același timp o exersarea a acordării/primirii de feedback, atât de util pentru reglarea relației interumane și autoreglare.
Cum? Iată mai jos propunerea mea: câteva întrebări simple adresate elevilor, verbal, sau pe postit-uri. În funcție de răspunsuri se poate închega un dialog scurt, centrat pe motivare, acordare de sprijin, identificare de nevoi.
Exemple de întrebări pe care vi le propun:
- Cum te simți azi?
- Ce te preocupă?
- Ce gând te preocupă acum la prima oră?
- Ai nevoie de sprijin pentru rezolvarea unei probleme școlare sau personale?
- Cum te simți acum la finalul unei zile de școală?
- Spune/scrie un lucru pe care l-ai învățat azi, la oricare disciplină
- Ce ai apreciat la tine azi?
- Ce îți propui pentru restul zilei?
Eu, cu mulți ani în urmă, am aplicat acest mecanism și am aflat multe lucruri despre elevii mei, despre nevoile unora dintre ei, chiar privind experiențele lor de acasă. Copiii au nevoie să-i simtă aproape pe profesorii lor, și din perspectiva personală, profesorii nu sunt doar prestatori de servicii educaționale, ci modelatori de caractere.
Încercați!
