Gheorghe MÂRZENCU ■
Recent, s-au împlinit 73 de ani de la moartea eroică a luptătorului Afanasie MAGARI, unul dintre cei mai intransigenți combatanți, lider al Organizației de partizani antisovietici „Armata din pădure, care a activat în anii postbelici, în zona îngemânării raioanelor Strășeni, Orhei, Bravicea și Călărași. Ministerul Securității de atunci a anunțat prime bănoase, exorbitante pentru informații despre luptător. S-au grăbit să-l prindă și niște securiști renumiți de la Moscova, în frunte cu un oarecare colonel Jeglov. (Vă amintiți filmul de cult sovietic „Mesto vstreci izmeniti nelizea”?) Un ofițer din plutonul acestui Jeglov, mort în luptă cu Afanasie Magari, se află și astăzi într-un mormânt solemn, în parcul central din Strășeni.
Primar al satului în perioada interbelică
Dispunem de o serie de dosare, penale și de deportare, ce vizează membrii familiei lui Afanasie Magari, instrumentate de organele ocupante ale RSS Moldovenească. Ar fi de ajuns pentru a elucida viața și moartea eroului, în ansamblu. Însă pentru redarea exhaustivă, mai avem de căutat în arhivele Tribunalului militar din Odesa, în ale instituțiilor de securitate de la Moscova și, poate, de la Kiev, deoarece documentele securiste de la Chișinău mai spun că, partizanii noștri erau confundați deseori cu ostași din armata de rezistență a lui Stepan Bandera.
Consătenii îl apelau simplu: Fanase, iar camarazii de arme se mai adresau și cu „Bădița Fanase”, „Conducătorul” și „Cel mai mare”. A fost și rămâne prototipul desăvârșit al luptătorului armat antisovietic, pe palier politic, numit în regimul de atunci „dușman al poporului”.
S-a născut în anul 1896, în satul Recea, 35 km distanță de Chișinău, și a locuit toată viața în localitatea sa. În 1933 a fost ales primar al comunei, care intra atunci în județul Lăpușna, pe palierul Partidului Național Țărănesc din România Regală. În funcția sa de edil, a reușit să pietruiască drumurile, inclusiv, până la gara Strășeni, eveniment în premieră istorică, prin părțile respective.
Era un primar energic și devotat cauzei ce o slujea. Și-a demonstrat principialitatea și în relația cu apropiații săi. Găsim prin arhivele ce vizează postul de jandarmi din Strășeni, precum că, în primăvara anului 1933, a avut o altercație cu fratele său Nicolae, care își adjudecase un lot de teren aflat în litigiu. Se spune că „primarul s-a încăierat cu feciorii fratelui său, apoi și cu însuși fratele N. Magari, pe care l-a rănit cu un foc de armă la picior.”
În activitatea politică, Fanase MAGARI se bucura de autoritate în sat și în zona cu pricina, participând la forurile locale și regionale ale Partidului Național Țărănesc. De mai multe ori a găzduit înalte delegații de la București și Chișinău, inclusiv pe Pantelemon Halippa, președintele partidului. Prietenia cu acest politician ilustru i-a marcat destinul ulterior al eroului nostru.
A învins regimul de trei ori, apoi și s-a înarmat
După instaurarea ocupației sovietice în Basarabia, la 28 iunie 1940, Fanase Magari a nimerit sub ochiul de veghe al Securității venetice. În scurt timp, i s-a întocmit un dosar, care presupunea arestarea și strămutarea sa forțată în Siberia, împreună cu familia. Fanase însă a dejucat planurile sinistre ale sistemului bolșevic și a reușit să se salveze, el și apropiații săi, rămânând cu toții la baștină, în libertate.
În iulie 1941, în Basarabia revine regimul de stat al României, dar în următorii trei ani, gospodarul nu s-a mai întors la politică. A continuat să-și lucreze cele 4-5 hectare de pământ pe care le poseda. Faptul în cauză nu i-a oprit pe ruso-sovietici să-l aresteze, după a doua lor năvălire, în 1944. L-au învinuit de „trădare de patrie și colaborare cu ocupanții româno-germani”, pornindu-i un nou dosar, penal. Nu mai spera nimeni să-l revadă, însă Fanase, după un an în spatele gratiilor, s-a întors acasă viu și nevătămat. Ocupanții nu i-au putut dovedi culpa, totuși.
Poliția sovietică a continuat să-l urmărească, iar primăria din sat, cu alt primar, l-a inclus din nou în lista de „chiaburi”, fapt ce presupunea alte consecințe negative pentru gospodar. I se mai instrumentează un dosar, pentru deportare. Iar în noaptea de 6 iulie 1949, câțiva ostași cu steluțe roșii pe chipiu au tăbărât în gospodăria lui spre a-i trimite pe toți în Siberia. Și de data asta, neînfricatul cetățean a reușit să se salveze, aflând din timp despre planul poliției sovietice.
Avea patru copii pe atunci. Fiica Paulina, căsătorită deja, locuia în altă familie și a scăpat de urgia deportării. Feciorul Martin se afla în orașul Stalino, mobilizat prin sistemul FZO, la muncă obligatorie. Soția sa Alexandra nu mai era în viață, încă din perioada foametei. Pe două fiice minore, Ana și Anastasia, iscusitul gospodar le-a ascuns, pe la niște rude. Doar feciorul Iacob, care își unise recent destinul cu Elena Barbăroșie, reușind să-și înfiripe gospodăria lor, a fost arestat și trimis în Siberia, la un loc cu nevasta, chiar dacă nu-și oficializaseră căsătoria.
Odată cu dezrădăcinarea familiilor din vatra străbună, statul a confiscat și averile celor deportați. Fără casă și fără masă, doar cu un cal pe care a putut să-l ascundă în noaptea malefică, Fanase a intrat în ilegalitate, mutându-se cu traiul în pădurile Larga și Ghirești de lângă sat. S-a înarmat și, împreună cu alți frați de destin, din acest moment, au început a vorbi altfel cu sovieticii. Nu s-a mai despărțit de arma sa de luptă, până la moarte.
Armata din pădure, o mișcare a maselor largi
În vara ceea, pădurile găzduiau mai multă lume ascunsă de pericolul ororilor sovietice. În scurt timp, pe lângă Fanase, s-a constituit un grup de luptători, feciori și fiice ai Basarabiei române: Spiridon Magari (în 1950 condamnat la moarte), Filip Magari (în 1951 condamnat la 25 ani de închisoare), Nicolae Cheptene (în 1950 mort în luptă cu trupele Securității), toți din Recea; soții Gavril și Efimia Botnari, precum și Mina Cogan, din Greblești (în 1954 condamnați la diverse termene de închisoare); soții Gheorghe și Olga Focșa (el condamnat în 1953 la 25 de ani de lagăr special), precum și Anton Calancea, din Tătărești, și alți neînfricați ai vremii. Pe parcurs, au aderat mai mulți temerari: Gavril Andronachi, din Zubrești, aflat în ilegalitate din anul 1945 și mort în luptă, în 1953, consăteanul său Sergiu Voinovan, fost participant în războiul cu Germania (în 1953, judecat la 25 de ani de pușcărie), Mihail Ninica, din Teleșeu, Ion Gălescu din Gălești, cel mai tânăr dintre toți (ambii judecați ulterior la câte 20 de ani de muncă silnică) și alții
Toți membrii grupului, inclusiv femeile, dețineau echipament militar, în special carabine germane, românești și rusești cu țeava retezată, dar și pistoale, arme de vânătoare și mitraliere. Dispuneau de aparat de radio, de unde aflau noutățile, la postul „Vocea Americii”, pe care le aduceau apoi la cunoștința sătenilor din localitățile apropiate. Numărul de luptători cu adăpostire în codru ajungea până la zece-cincisprezece și mai mult. Aveau de fapt mai multe așezări, în formă de bordeie camuflate.
Combatanții nu se lăsau mult așteptați prin localitățile din preajmă, arătându-se cu arma pe ulițele satelor, ca niște stăpâni ai momentului. Aveau o mulțime de susținători și informatori, inclusiv în administrația de stat și Securitate. Prieteni mai ales cu pădurarii, brigadierii și paznicii colhozurilor, iar lucrătorii primăriilor sovietice îi asigurau cu documente de acoperire. Dârzenia personală se alimenta și din numeroasele zvonuri, precum că, în scurt timp, va începe un război între SUA, Marea Britaniei și URSS. Cu acest prilej, gruparea avea planul de transformare a grupului inițial, într-o armată adevărată. Fuseseră create structuri paramilitare, la nivel de pluton, practic în fiecare localitate din zonă. Ele urmau să se alinieze la luptă, în momentul începerii războiul sovieto-american. Astfel, denumirea „Armata din Pădure”, pe care și-au acceptat-o luptătorii, venea mai mult ca o creație populară.
Înșiși ruso-sovieticii, în documentele lor, foloseau titulatura „Organizație armată antisovietică și contrarevoluționară”. Prin asta, recunoșteau că gruparea activa ca o formațiune eminamente politică, de rezistență. Cei identificați și arestați au fost judecați, conform articolelor politice.
Confruntarea de noapte cu colonelul Jeglov – l-a învins și pe acesta!
Luptătorii „Armatei” au susținut numeroase confruntări de foc cu trupele regulate ale regimului, ciocniri individuale și de grup, pe timp de zi și de noapte. La 28 februarie 1950, a fost pedepsit prin împușcare, la domiciliu, Vasile Cheptene, primar al Recei, care a operat deportările sătenilor în Siberia.
În noaptea de 23 aprilie 1950, pe dealul lung dintre Greblești și Chirianca, Spiridon Magari și Nicolae Cheptene au ținut piept unui grup operativ de nouă oameni ai Securității. Nicolae Cheptene a murit în luptă, iar Spiridon Magari a fost capturat și condamnat la moarte de un tribunal militar. Vom veni cu detalii altădată.
Securitatea s-a pus pe urmele lui Fanase și mai strâns. Abia la 6 aprilie anul următor, după denunțul unui informator, l-au depistat la casa conspirativă a Elisavetei Donică, unde el se afla împreună cu camarazii Gavril Andronachi și Filip Magari, în prezența gazdei și fiului ei Dumitru, de 18 ani.
În mare grabă, o echipă de securiști, în frunte cu colonelul Jeglov, a sosit tocmai de la Chișinău. Toți înarmați cu cinci pistoale-mitraliere PPȘ și alt armament modern, pe la miezul nopții au înconjurat casa. Însă până dimineață, Jeglov s-a ales cu o rană de glonț răzbunător la cap și cu un ofițer mort, L. Șevcenco, mormântul căruia îl mai aflăm și astăzi în parcul central din Strășeni. Folosindu-se de întuneric și condițiile de ploaie, dar mai ales de panica ce-i cuprinse pre atacatori, după moartea colegului, Fanase și Gavril s-au retras neobservați, continuându-și apoi activitatea de răzbunare, pedepsind mai mulți activiști sovietici, comuniști, comsomoliști și alți colaboraționiști ai regimului, dar și iluminându-i pe săteni despre procesele și actualitățile la zi.
Ultima luptă a lui Fanase Magari
Între timp, rândurile „Armatei” creșteau, în pădure veneau noi combatanți, creșteau și rândurile susținătorilor, iar pe de altă parte, al securiștilor din toate raioanele nominalizate mai sus și din Chișinău. Aceștia au declarat zona respectivă, ca una specială. Câmpurile, livezile, viile, satele din părțile celea mișunau de agenți secreți ai Securității. Din lipsă de spațiu, lupta psihologică între combatanți și securiști vom povesti-o altădată, având la dispoziție documente și istorii relevante.
Sub pretextul întâlnirii cu un om de legătură, care s-a comportat trădător, în seara de 27 septembrie 1951, pe Fanase l-au atras într-o ambuscadă, la marginea satului Recea, spre pădurea Larga, unde partizanii își aveau locația de sezon. Au tras în el și l-au ciuruit, imediat ce el a simțit capcana, făcând saltul lateral. Apoi, au ridicat trupul și l-au batjocorit între pereții temniței din Strășeni, aruncându-l într-o groapă comună, necunoscută până astăzi. „La locul omorului, în dotarea lui Fanase Magari au fost găsite o carabină cu țeava retezată și 56 de cartușe de luptă. După aceasta, cadavrul a fost transportat la Strășeni, pentru expertiză, și îngropat în spațiul Secției raionale de miliție”, spune un raport din 1956 al unui ofițer ce a activat în anul morții lui Fanase Magari.
Ulterior, numele eroului a intrat în monografiile istoricilor propagandiști din RSS Moldovenească: Sîtnic, Brîseakin, Sovetov și altora. Afanasie Magari figurează în cărți ca exemplu elocvent al „dușmanului de clasă”, nominalizat pretutindeni „bandit” și „chiabur”. Cele scrise despre el și-au găsit loc și în filme propagandistice cu subiecte colhoznice.
Mai târziu, în același mod, la o margine a Zubreștilor, la 17 august 1953, a căzut cu moarte de erou și Gavril Andronachi, despre care vom informa detaliat cu alt prilej. Iar „Armata din pădure” a activat în zona nominalizată, până în toamna anului 1954, când au fost destructurați ultimii ei luptători.
Așadar, în zadar se străduia un formator de opinie din Chișinău să-i plaseze pe toți răzvrătiții de atunci, în categoria „bandiți” sau „elemente spontane”, etichetare a securiștilor în raport cu toți adversarii lor. Când o persoană publică din R.Moldova se exprimă în limbajul ocupanților, apar niște semne de întrebare, la capitolul competență, cel puțin.
NOTĂ: Numele de familie Magari este cel mai purtat în Recea, Strășeni. Unora le trezește rumoare, din cauza omonimiei sale cu numele unui drăguț patruped, prieten al omului. Alții încearcă să explice etimologia termenului, afirmând că ar proveni de la cuvântul „mahăr”, doar că denaturat de vreo cancelare ocupantă. Cei mai mulți însă îl cred derivat din cuvântul german „mager” ce înseamnă (om) „slăbuț, uscățiv”, nimerit și acesta probabil sub penița vreo unui scrib necărturar, denaturându-l. Oricare ar fi adevărul, putem confirma cu încredere că, acest nume este purtat de oameni de treabă, mulți dintre care au dat importanță localității din care au făcut parte.
