Tănase PETRENCO ■
Fast forward și uite că suntem în America anului 2025. Au trecut mai bine de 30 de ani de când Gică Hagi își marca și el numele pe buzele americanilor, dovedindu-și măiestria, la fel cum a făcut-o și magica Shirley Temple în versiune românească, divina Nadia Comăneci, la vremea ei.
Au trecut ani în care eu, personal, am combinat jurnalismul și profesoratul, limba română și limba engleză, cetățenia română și cetățenia americană. Am învățat lumea așa cum mi-am dorit, din afară, și cu privirea orientată mereu către semințele, rădăcinile și tulpinile rămase acasă, în România. Am pătruns și rămas aici din 1994, venit de pe… ”Undeva, cândva” – așa cum frumos sugerează numele celebrului film – plantat într-o lume puțin cunoscută, nouă, chiar stranie uneori, dar de cele mai multe ori foarte atrăgătoare Statele Unite ale Americii.
Am găsit aici o țară cu stadioane imense, arhipline, în care spre surprinderea mea, atunci, pe vremea aia, vedeam că se joacă un fel de cirlic cu bilă și cu câte o bâtă impunătoare pusă în mâinile vedetelor de pe gazon. Jucătorii produceau erupții “anapoda”, opuse cu ceea ce eram eu obișnuit în tribune. Când bila ajungea în aut flagrant, prin tribună, spectatorii se pupau de zor, se îmbrățișau, plîngeau de bucurie, urlau din toate răsputerile, ca la noi la fotbal la câte o fentă de geniu, sau o reușită marca Balaci. Mă cruceam că în locul huiduielilor, vuia tribuna de urale.
Au trecut ani până când am prins șpilul și gustul “home run-ului”, sau al “grand slam-ului”. Băgam fiaa, așteptam să pice, dar nu vroia! Până într-un an, 2001, când odată cu câștigarea titlulu de campioană la baseball, Arizona Diamondbacks mi-a transmis și mie microbul.
Trecuseră cei alți șapte ani de acasă de care am avut eu parte în viață, de dată asta prin reînceperea vieții mele în America. Deveneam și cetățean american în acel 2001 și începeam să simt cu adevărat ce înseamnă să fii român, dar totodată și american. Am dat și eu, ca și vecinii mei, foc artificiilor când bila a ajuns în tribune. Am urcat și eu mândru în mașină și am făcut turul orașului, claxonând ca nebunul, și am chiulit de la școală, împreună cu elevii și alți profesori. Unii și-au luat zi liberă pe motiv de boală, sau mă rog, să-i spunem microb. Alții au apelat la una din zilele lor personale. Toți cu același gând: să fie în tribune la paradă, și la decernarea trofeului.
Râdeam a două zi cu o elevă de a mea, după ce am speriat-o inițial, spunându-i că a lipsit de la școală și a apărut pe gigatron, în timpul ceremoniei. I-am spus imediat să nu își facă vreo problemă pentru că am fost și eu tot acolo, prin tribune. Arizona Diamondbacks este și astăzi singura echipă de baseball a Statului Arizona, stat în care m-am stabilit inițial și în care am trăit douăzeci de ani, din 1994 până în 2014, și care a câștigat vreodată un titlu într-un sport major american.
Dar hai să revenim de unde am plecat, de la fotbal și întâi să ne oprim la fotbalul american. Sunt ani buni de când unii americani își dau jos casca de protecție și aruncă din gură protecția bucală atașată pe grila facială protectoare, sau renuntă la torsoul greu, incomod, folosit pentru salvarea coastelor la impact. Există într-adevăr această tranziție reală, pe care a încercat-o și Pele, cu mulți ani în urmă, împreună cu investitorii de la Cosmos New York. Acea metamorfoză a pasiunii pentru sport, dinspre fotbalul american către fotbalul cu balonul rotund și care poartă pe aici acest nume puțin ciudat, soccer!
Suntem și vinovați și responsabili, chiar noi, românii, pentru schimbarea produsă în obiceiul copilului american de a prinde mingea ovală în mâini și de a fugi cu ea cât mai departe înspre terenul de țintă și buturile porții adverse, prin prezența noastră, a românilor, la Campionatul Mondial de Fotbal din 1994! Printre geniile fotbalistice din ‘94 se numără și celebrul, și în America, constănțean Gheorghe Hagi.
Pot spune că naționala noastră și Gică Hagi au reușit cu mare talent, atunci, să smulgă un trandafir de un roșu aprins intens, dintr-un buchetul împodobit frumos pe Rose Bowl, Pasadena, oferindu-l în dar părinților acestor copii americani, spectatorii lor de atunci, care s-au îndrăgostit astfel ireversibil, începând din 1994, de fotbalul nostru european. Am asistat în America la fondarea, improbabilă până atunci, a pilonului MLS. Major League Soccer, liga care a luat startul doi ani mai târziu, în 1996.
Priviți acum, peste ocean, frații mei români și veți vedea cum, năruit în ‘85, visul american al lui Pele (odată cu dizolvarea celebrului Cosmos New York, club dispărut ca o cometă absorbită de găurile negre din universul pasiunii americane pentru sport), a renăscut începând cu anul 1994.
Nouă ani mai târziu, prin geniul unora ca Hagi, Brolin, Baggio, Stoicikov, Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Belodedici, Petrescu, Munteanu, Gică Popescu, Batistuta, Cafu, sau Ronaldo, microbul fotbalului i-a virusat iremediabil și pe americani.
Au trecut mulți ani de atunci, am încărunțit, sunt mai bine de 10 ani de când viața m-a purtat și în Los Angeles, mai precis în Burbank, California, undeva foarte, foarte aproape de Pasadena. De acum în colo, în zece, poate unsprezece luni, după ce se încheie faza preliminariilor, vom afla dacă România fotbalistică se întoarce, pot spune așa, acasă în America, de la noi, din România.
După trei decenii avem din nou șansa unui Hagi în prim planul naționalei. Pe Ianis. Vara trecută, înainte de a pleca în Germania la Euro, am zburat până la familie, în Constanța, și cu o seară înainte de plecarea în Germania m-am oprit la Iaki ca să beau o bere, în stil german, dar acolo, la ei pe terasă, la familia Hagi, ca să le transmit așa, telepatic, gânduri bune de reușită pentru Ianis. Este un tânăr pe care l-am admirat și îl admir mereu pentru simplitate și conștiința sportivă care îl împinge să muncească intens, cu seriozitate și talent pentru a reuși și el, Ianis, acolo unde realizarea a fost atît de naturală și predestinată pentru tatăl său, inegalabilul Gică Hagi.
Am fost incredibil de mulțumit și fericit pentru Ianis care a făcut marea diferența în minutele pe care le-a primit la Euro, aducând chiar el calificarea și primul loc în grupa României. Printr-o iscusința pe care doar un Hagi era capabil să o facă, la un meci ca acela ce putea la fel de bine să însemne plecarea acasă, de pe ultimul loc. Ne-a salvat în mod providențial geniul Hagi, la momentul cel mai potrivit din meci, cu Ianis în postura de protagonist de dată asta, la faza penaltiului.
La ora meciului cu Slovacia eram pe autocar, spre o destinație mult mai miraculoasă, împreună cu sora mea Rădița, spre Bosnia, spre Medjugorje, spre locul unde s-a produs apariția Fecioarei Maria și care atrage mulți turiști ca noi, de peste tot din lume.
Am intrat cu emoție pe internet, chiar înainte de granița cu Bosnia, ca să văd scorul, atunci când credeam eu că meciul este deja încheiat. Mai erau însă câteva minute și am stat online numărând cu greu clipele până la final, până când într-adevăr s-a produs miracolul acestei calificări din grupă.
Loteria biletelor pe care am accesat-o din America mi-a permis intrarea la cinci meciuri în Germania, niciunul însă la meciurile României. Dar ce frumos a fost să prindem acest moment pe autocar, nu departe de miraculosul loc spre care ne îndreptam. Am stat o seară la Medjugorje și eram într-o dispoziție minunată să fim prezenți acolo în timp ce ne bucurăm în același timp și de miracolul calificării acestei echipe a României, de pe primul loc în grupă. Mai tîrziu, în reluare, am văzut și meciurile României.
Mai mereu mă gândesc la Ianis, în ultimul timp, și la LA Galaxy, echipa de fotbal (soccer) care activează la 20 de mile, cam jumătate de oră, de locul unde predau eu, la o școală din Burbank. Îi ascult pe cei care comunica clar precum Mircea Lucescu care crede, pe bună dreptate, că Ianis trebuie să joace la echipa de club, lucru care, din fericire pentru el, a reînceput să se întâmple, în mod constant, la Glasgow Rangers.
Îi ascult și pe cei care mi-au facilitat intrarea în meseria de ziarist sportiv, precum Ovidiu Ioanițoaia, la începutul anilor ‘90, care spune pe bună dreptate, cum la fel cred și eu, că acest campionat scoțian este prea dur și rigid uneori limitat, pentru talentul lui Ianis și arta fotbalistică moștenită prin ADN. Și astfel am ajuns să mă întreb de ce nu s-ar potrivi, mai ales prin prisma momentului astral, ca prin minune un alt Hagi să răsar pe cerul Americii și să ne lumineze sufletele, din nou, la Los Angeles. Așa cum se strălucea Gică la Los Angeles, atunci, în 94, pe Rose Bowl.
Un transfer al lui Ianis la LA Galaxy ar produce un interes fenomenal aici. Și pentru el, dar și pentru naționala noastră, în eventualitatea calificării României la World Cup 2026. Los Angeles FC și LA Galaxy s-au format în Los Angeles și datorită strălucirii lui Gică Hagi și a celorlalți ca el pentru că ei sunt cei care au aprins pasiunea tinerilor de aici, și a publicului american pentru fotbalul cu mingea rotundă.
Mă gândesc des la posibilitatea perfectării unui transfer pentru Ianis, de la Glasgow la LA Galaxy, chiar anul ăsta, acum, în perioada asta, înainte de mondial. Am profita și noi, împătimiții susținători ai României și națională noastră dar și Ianis care ar slaloma cu iscusință și eficientă pe o pârtie netezită aici, la Los Angeles, chiar de propriul său părinte. Aici sunt mulți de-ai noștri care s-ar bucură imens, nespus, să avem un Hagi printre noi!
