Tănase PETRENCO ■
Meci tare, pe placul comentatorului rețelei VIX, unde am urmărt și eu transmisia în direct a meciului FCSB – Lyon, pentru America Latină. Ritm spectaculos, efort generos, venit din ambele părți, ceea ce a oferit posibilitatea comentariului vulcanic, inegalabil, eruptiv, în stil latino! Trecuse cam un sfert de ora și crainicul anunța un meci cu multe goluri, ceea ce, din păcate pentru FCSB, s-a și confirmat.
A fost un basm frumos, recitat cu multă pasiune de papu Becali. Până și piticul Băluță devenea, după pauză, favoritul Albei ca Zăpada, când înscria nesperat pe fila cu numărul 69 a meciului. Dar, totul s-a încheiat nefericit. Când mai rămăseseră de întors doar șase-șapte pagini până la final.
Povestea propusă microbistilor, copiilor români fără vârstă, care anunța reintrarea unei echipe românești în anturajul elitelor recunoscute ale fotbalului modern contemporan, a fost trimisă grăbit la tipar. A fost o grabă manisfestată de altfel și de suporterii de pe arena națională, care și-au trecut telefoanele pe modul “flash” cu mult timp înaintea fluierului final. Dorința publicului de a vedea un rezultat pozitiv creștea în intensitate, periculos peste nivelul concentrării, necesară împlinirii unui astfel de rezultat. “Flashurile”, din nefericire de data asta, au dus doar la retrezirea orgoliului și a spiritului revoluționar tipic francez.
Mai devreme însă, după golul egalizator al lui Băluță, lyonezii arătau mai degrabă obosiți și descumpăniți. Tonusul lor sugera că îi bate gândul să intre în retragere, pentru a salva egalul de pe tabelă. Moment crucial, de natură intensă, psihologică, în care adversarul era rănit. Porțiune a jocului în care FCSB ar fi trebuit să arate că este pregătită. Că are instinctul acela neiertător, acel “killer instinct”, pentru a îi aplica adversarului lovitura fatală.
Dar după cum vedem mereu, în sportul românesc,= ne confruntăm cu ezitarea, cu automultumirea. Complexul scorului bun înscris temporar pe tabela i-a molipsit prea repede și prea profund pe “fotbaliatorii” de la FCSB. Și în loc să urce cu toată intensitatea, în forță și viteză, ca să profite de momentul superior de joc, au reînceput jocul de coșmar presărat cu pase laterale care duc la scăderea intensității. Puteam citi bucuria și satisfacția pe banca FCSB-ului, sau pe fața lui Charalambous, care dădea indicații din picioare, în timp ce radia foarte plin de el. Aveai impresia că jucătorii clubului bucureștean fac parte din reluarea meciului deja încheiat cu mulțumitorul 1-1, înscris atunci pe tabela.
Este o decepție, o inepție psihologică greu de înțeles, când luăm contact cu un fotbal internațional în care banul și performanța se câștigă de cele mai multe ori atunci când iscusința și geniul sunt puse în valoare în momentele de cea mai mare intensitate din meci. Cu inteligență creativă valorificată mai ales pe momentele critice, finale, sau când prada dă semne că este doborâta.
Sursa:gsp.ro
Citisem o declarație a lui Paulo Fonseca, antrenorul lyonezilor. Dovedea inteligență superioară prin afirmația că a făcut un studiu amănunțit și recunoaște că FCSB e un club surprinzător care și-a depășit condiția, devenind un adversar periculos pentru orice echipa cu care se confruntă. Mi-a provocat, sincer, grijă declarația lui dându-mi seama că e mai pregătit psihologic decât ai noștri și că va ști când și cum să profite de ezitările și complexele de care nu suntem capabili să scăpăm vreodată. Indiferent de an, de talentul jucătorilor, sau de generație.
Așa a venit minutul 86 și golul, unul identic golului doi înscris de Manchester United contra aceleiași FCSB, tot la București. Lyon înscria și ea golul doi, la aceeași poartă printr-o faza trasă la indigo, o copie perfectă după golul lui Manchester United de acum o lună.
Mi-am amintit imediat de coșmarurile trăite, de prea multe ori, în momentele cele mai mari ale echipelor noastre. Începând cu ratarea calificării în sferturi, la penalty-uri, contra Irlandei de la Mondialul din ‘90, sau continuînd cu felul în care am pierdut de fapt marea șansă de a înfrunta și elimina și Brazilia, în semifinale Campionatului Mondial din 1994 de aici, din SUA. Și atunci, am apelat în sferturi la pasul înapoi și am luat gol pe final de la Suedia, o echipă care juca cu un om în minus, în zece. Am intrat demoralizați la penalty-uri tocmai din pricina acelei dorințe de pe final de meci de a îngheța tabela.
Einstein spunea că definiția nebuniei este aceea de a face același lucru mereu la fel, la nesfârșit. Tocmai de asta Federația Română de Fotbal (FRF) trebuie să facă ceva pentru jucătorul român și psihicul lui. Pentru a îl transformă într-un învingător. Pentru a îl face să arunce în luptă loviturile cele mai valorase de care este capabil chiar atunci când a doborât deja adversarul și nu i-a mai rămas nimic altceva de făcut decât să îi aplice și ultima lovitură, fatală, pentru a fi sigur de victorie. Dacă nu se pune capăt aberației, tentației de a face pasul înapoi atunci când sunt minute bune rămase de jucat, lucrurile astea se vor repeta și, așa cum spunea Einstein, vom rămâne mereu în poziția de a rata calificări importante, în confruntări în care chiar am doborât și îngenuncheat de multe ori adversarul. Așa cum a făcut-o de altfel și FCSB în meciul de joi seară.
Sursa:gsp.ro
În istoria nu foarte îndepărtată a FCSB stă un semn de exclamare. Acea dovadă de psihologie de învingător, de instinct criminal aș putea spune. Arătată de Middlesbrough. Pierdeau la total, cu scor de neprezentare, 0-3, în minutul 33 al manșei a doua, au dat patru goluri în mai puțin de 60 de minute și s-au calificat ei în finala de la Eindhoven din 2006. FCSB a făcut pasul înapoi, mulțumit de tabelă, și a înlocuit atitudinea necesară confruntării directe cu un mod de joc ciudat. Ca și cum fotbalul se juca cumva în reluare și calificarea era în buzunar, iar meciul real era încheiat deja. Invitindu-i atunci pe adversari să se trezească și să vină peste ei.
Middlesbrough a luat patru și a marcat zero în finala care a urmat, lucru care dovedește că dacă nu o trăgea intenționat pe dreapta, FCSB ar fi jucat în acel an finala.
Spun asta, acum, cu intenție, pentru că la returul cu Lyon, FCSB pleacă de la 1-3 și nu de la 0-3 ca Middlesbrough în 2006. Are 90 de minute la dispoziție, nu 60. A venit timpul să renunțăm la acest mare păcat. FCSB ar trebui să meargă la retur la Lyon hotărât să marcheze patru goluri, să încerce să termine fie 4-1 și cu o calificare directă, fie cu un 4-2 ca măcar să se ajungă la penalty-uri. Și dacă nu le iese așa ceva, măcar să se știe că au mers la confruntare pe rupte, direct, jucând fotbal de la primul până în ultimul minut. Fără ca să mai bată intenționat pasul pe loc, de dragul plăcerii de a admira tabela, înșelând fotbalul pentru că devenise scorul convenabil într-un anumit moment al jocului, ca la meciul din tur.
În trecut puteai câștiga Liga Campionilor cu antrenorul jucător Iordănescu în teren. Ca atunci contra Barcelonei, când ratau ei cinci ocazii, și apoi apăra de o manieră incredibilă Duckadam, patru penalty consecutive. Astăzi se joacă fotbal intens, pe toată durata meciului. Nu îi mai păcălești cu șiretenia vulpii, și nu te mai iartă nimeni. Faci pasul înapoi și nu mai cîștigi nimic. Niciodată!
A venit vremea, ca dragii noștri “fotbaliatori” să arate lumii că sunt în stare să intuiască momentele de joc cu încărcătură psihologică determinantă, cum a fost perioada de aproape 20 de minute de pe arena națională, de după egalare. Una care putea produce înclinarea balanței acelui meci, dacă FCSB ar fi încercat să dea atunci, în acele momente, lovitura fatală adversarului, în loc să se ascundă de confruntare, ca să nu o primească.
Ar trebui să înceapă cu această tentativă de schimbare chiar în Franța, la Lyon acasă, la retur. Ar trebui să intre pe teren inspirați de furia celor de la Middlesbrough care le-au dat atunci, în 2006 o lecție de neuitat, despre cum se merge la luptă în fotbalul modern european!
