Leonard MOCANU ■
Ziua de 7 martie a început sub auspicii însorite, prevestind o atmosferă am spune toridă, în condițiile în care, astronomic și calendaristic, primăvara nu apucase să se instaleze. La ora 7, aceeași cu a Bucureștiului, înainte de micul dejun, am traversat bulevardul și am făcut o plimbare de jumătate de ceas prin Parcul ”Valea Trandafirilor”. Contrar numelui ofertant, parcul are mai mulți arbori decât trandafiri, dar, oricum, plimbarea pe malul lacului artificial, printre joggeri, căței și veverițe a fost reconfortantă și în măsură să ne încarce bateriile la 101%.
Ușile pentru micul dejun s-au deschis la 7.30 fix. Nimic extravagant, nimic excepțional, un bufet suedez clasic, ”amendat” de servirea cafelei de un angajat, micul dejun, evident inclus în prețul cazării, a scos în evidență pentru prima dată în această călătorie caracterul unora dintre companioni (mai ales companioane). Românul nu poate fi român dacă nu intră în față la rând, dacă nu merge contra curentului (evident, exclamând surprins ”Oh, coada era invers!!!”), dacă nu-și umple farfuria sau farfuriile sau dacă nu ocupă locuri la trei mese, pentru a se hotărî apoi la care să se așeze. Poate dacă gesturile ar fi fost singulare, nu le-aș fi amintit, dar, în ultima zi chiar a trebuit să demontez explicațiile unor ”cucoane” care s-au așezat la masă chiar pe locurile ocupate de noi făcând abstracție de obiectele personale, arătându-se apoi surprinse până la ofuscare. Și, de fiecare dată, cam aceleași persoane își jucau rolurile la fel, ca pe o scenetă a absurdului. Din păcate, ”doar eu contez” pune din ce în ce mai mult stăpânire pe conștiințele oamenilor, al căror comportament public scoate la iveală partea murdară a caracterului lor, pe stradă, în magazine, în parcări, în trafic, oriunde în spațiile publice.
Pentru a pune punct acestei pete colorate, voi trece la aspecte mai plăcute, în consonanță cu idealul oricărei călătorii. Și, aproape ca de fiecare dată în cele patru zile, doamna Lăcrămioara a dat tonul, atunci când autocarul s-a pus în mișcare. Mai întâi, ne-a adus în atenție o maximă a unui călugăr, menită să ne crească optimismul, și care ar putea sta la loc de cinste pe ”homepage”-ul computerului sau telefonului fiecăruia: ”Nu-ți începe niciodată ziua călcând pe cioburile celei anterioare. Dumnezeu îți oferă în fiecare zi vitralii ale vieții atât de frumos colorate, încât e păcat să privești înapoi.” Apoi, ne-a propus spre ascultare melodia ”Ce frumos!” a unei cântărețe basarabence, Tania Turtureanu, care și-a încercat, fără succes șansa la Vocea României. Ascultând-o pare de înțeles, pentru că sensibilitatea artistei e în distonanță cu dezideratele comerciale ale postului de televiziune din Pache Protopopescu. Ca bonus, videoclipul pe care vi-l propun este filmat într-unul dintre parcurile Chișinăului, loc de relaxare pentru părinți și copii, pentru tineri și vârstnici, deopotrivă. Un mod excelent de introducere în atmosfera de optimism care ar trebui să ne caracterizeze.
Odată puși în mișcare, am coborât pe Bulevardul Decebal, am intrat pe Bulevardul Iuri Gagarin, unde am putut admira, pe dreapta, Gara Feroviară Chișinău. În Piața Gării, pe Bulevardul Gagarin și pe strada Tiraspol se întinde Supermarchetul ”Te-apleci”, o piață liberă, unde sute de persoane vând direct pe trotuar nimicuri mai mari și mai mici. Un talcioc pe care aveam să-l vedem și în zilele următoare, semn că marfa comercianților nu e niciodată pe terminate. Am continuat pe Bulevardul Constantin Negruzzi, trecând, în piața cu același nume, pe lângă statuia lui Grigore Cotovschi, ofițer și activist sovietic din Basarabia, amplasată în imediata vecinătate a Hotelului Cosmos, mândria localnicilor pe vremuri, astăzi căzut în derizoriu. După Piața Națiunile Unite, am pătruns pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, artera centrală a orașului. Am trecut, lăsând pe partea stângă Teatrul Național ”Mihai Eminescu, Sala cu Orgă și Primăria și am ajuns în Piața Marii Adunări Naționale, unde, tot pe partea stângă, este clădirea Guvernului Republicii Moldova, iar pe partea dreaptă, Parcul Catedralei, cu Catedrala Mitropolitană ”Nașterea Domnului, Clopotnița Catedralei și Arcul de Triumf.
I-am dat binețe lui Ștefan cel Mare și Sfânt, aflat pe soclu în poziție marțială, cu sabia într-o mână și crucea în cealaltă, am trecut pe lângă Grădina Publică și, în final, printre Președinția Republicii, pe dreapta, și Parlament, pe stânga. Am continuat deplasarea pe același bulevard, am trecut printre corpul nou și cel vechi ale Universității de Stat de Medicină și Farmacie și ne-am continuat drumul către Cricova, cu ale sale orașe, cel de la suprafață și cel subteran.
Odată ajunși la intrarea în hrubele de la Cricova, am așteptat cuminți, la căldura soarelui, ora de deschidere, când gazdele ne-au îmbarcat în ”trenurile” special destinate vizitatorilor. Am ocupat în total trei vagoane și am pătruns în subteran, unde cei mai puțin prevăzători au simțit din plin răcoarea în oase. Traseul a fost lung, el a cuprins mai multe stații, unde însoțitoarea și-a depănat povestea. Printre obiectivele vizitate, au fost capela și cinematograful, loc în care, cu o cupă de vin spumant în mână, am urmărit un film de prezentare a minunățiilor de la Cricova. Cum nu mă voi simți niciodată în stare să mă ridic la înălțimea gazdelor noastre, vă propun să vizionați și dumneavoastră filmul, așa cum apare el pe pagina web a instituției:
După vizionare, traseul nostru a cuprins, evident spațiile vinotecii, sălile de degustare (doar pentru a vedea ce am pierdut), dar și secțiile de fermentare și maturare a vinurilor și de fabricație a vinurilor spumante. Și în acest caz, ca și în cel al coniacurilor, deși metoda folosită este cea originală, Champenoise, produsul nu poate purta denumirea protejată de șampanie. Pentru cei mai puțin familiarizați cu această metodă, trebuie spus că vinul ”odihnit” este transformat în vin spumant prin fermentarea în sticle, cu adaus de zahăr și drojdie. Din interacțiunea celor două ingrediente, se produce dioxid de carbon și rezultă, de asemenea sedimente, care se depun pe pereții sticlelor.
Aflate inițial în poziție orizontală, sticlele sunt rotite în spațiu (manual sau automatizat), astfel încât sedimentele se antrenează unele pe altele, cele mai mari pe cele mai mici, până ce, după câteva luni și zeci de rotiri, ajung în dopurile de metal ale sticlelor, ce se află, la final, în poziție verticală. Pentru eliminarea acestora, fără pierderi importante de vin spumant, sticlele sunt introduse cu gura în jos într-o baie de substanță pe bază de monoetilenglicol, astfel încât gâturile sunt înghețate. La înlăturarea dopurilor de metal, se elimină și sedimentele, apoi sticlele se întorc în poziție normală, cantitatea pierdută de vin spumant se completează, conținutul este verificat la lumina lumânării, pentru a nu dăuna calității produsului, apoi sunt montate dopurile de plută, coșulețele metalice și foliile de protecție. Am vizitat această linie tehnologică și le-am văzut la lucru pe angajatele combinatului, cu care am schimbat doar zâmbete fiind rugați insistent să nu le perturbăm în decursul procesului de muncă.
Am parcurs apoi și alte spații, inclusiv colțul dedicat cosmonautului Iuri Gagarin, care a vizitat hrubele și, conform unei legende urbane, s-a pierdut în labirintul galeriilor, fiind găsit de personalul complexului după două zile. Că o fi sau nu adevărat, cert este că acesta a declarat ”Mi-a fost mai ușor să depășesc imponderabilitatea, decât să mă descurc în labirintul galeriilor”.
"Aceste pivnițe conțin o mare abundență de vinuri minunate. Poate că o persoană pretențioasă va găsi aici vin pe gustul său. Permiteți-mi să vă doresc să vă umpleți pivnițele existente cu o abundență de medalii pentru vinuri minunate. Dacă nu există suficient metal pe Pământ pentru asta, ne angajăm să-l livrăm de pe Lună sau de pe alte planete. Multe mulțumiri muncitorilor agricoli și vinificatorilor pentru munca voastră nobilă. Gagarin".
În însemnările din Cartea de Onoare, Gagarin le promitea moldovenilor metale rare de pe alte planete, din care să se facă medalii pentru vinurile lor. Evident, vizita s-a încheiat în magazinul complexului, unde, la fel ca și cu o seară înainte, a fost nevoie de multă cumpătare pentru a nu pleca de acolo cu cantități ”vagonabile”. Cele câteva ore petrecute la Cricova ne-au convins că deviza complexului, NOMEN EST OMEN (NUMELE ESTE UN SEMN), se justifică pe deplin.
Am pornit apoi spre rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi, care impresionează prin frumusețea peisajelor, cel mai important sit cultural al Republicii Moldova, pe cale de a-și găsi locul pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Situat pe raza comunei Trebujeni, din Raionul Orhei, situl de pe valea Răutului, un afluent al Nistrului, cuprinde câteva zeci de hectare ale orașului medieval Orhei, la care se adaugă două promontorii mari (Peștere și Butuceni) și trei promontorii mai mici (Potarca, Selitra și Scoc), unde pot fi admirate ruinele unor fortificații, băi și lăcașuri de cult, atât din perioada tătaro-mongolă, cât și din cea moldovenească.
Frumusețea peisajelor este dată și de felul în care Răutul ”slalomează” printre dune și prin felul în care râul a săpat piatra calcaroasă, care se oglindește pe suprafața apei. Am parcat autocarul la Centrul de Informare Turistică, de fapt punctul final până la care pot pătrunde autovehiculele turiștilor și am pornit spre promontoriul Butuceni, pe care se află două obiective religioase, Biserica Sfânta Maria, construită în 1904, dar mai ales biserica săpată în stâncă, datând din secolul al XVIII-lea. Cum la Sfânta Maria nu am întâlnit pe nimeni din obștea lăcașului de cult, am coborât la biserica rupestră, unde scările săpate în piatră, neiluminate, constituie un obstacol pentru vizitatori. Ne-a impresionat multitudinea florilor proaspete și foarte scumpe care se aflau în biserica rupestră, dar și austeritatea ”chiliilor”, spații cu adevărat destinate celor ce doresc să ducă o viață ascetică de nevoire și rugăciune.
În ce privește florile, în Republica Moldova este un adevărat cult al acestora, cel puțin unul din doi bărbați putând fi văzut pe stradă cu un buchet în mână, în drum către casă, ca să nu mai vorbim de femei, majoritatea înfrumusețându-și ținuta cu gingașele plante. Să fi fost pură coincidență că ne aflam în chiar ajunul Zilei Femeii? Nu cred.
Un moment neplăcut a urmat după vizitarea bisericii, când câteva doamne și-au făcut propriul program, bazat pe o înțelegere insuficientă a indicațiilor conducătoarei grupului, și au plecat către autocar, deși toți ceilalți am așteptat să ne reunim pentru momentul culinar, din satul Butuceni. Și asta deși cu doar câteva zeci de minute înainte doamna Lăcrămioara repetase principiile de bază ale călătoriei în grup: să asculți programul și indicațiile ghidului și să te ții de ceilalți. Ba, mai mult cu cât eram singuri. Oare cum ar fi fost pe străzile Romei, ale Neapolelui, sau în zona Mormântului Sfânt, la Ierusalim? Mai mult decât atât, supărate ca văcarul pe sat, doamnele cu pricina au refuzat să revină în localitate, și chiar și hrana adusă la caserole de inimoasa coordonatoare.
Satul Butuceni pare teleportat din alte timpuri, principala sursă de existență a locuitorilor fiind turismul. Astfel, aici pot fi întâlnite numeroase pensiuni, care oferă servicii complete sau numai alimentație publică, în spații organizate ”ca la bunica acasă”. Curtea este ”populată” cu obiecte tradiționale ale gospodăriilor țărănești, butoaie, lavițe, o râșniță de grâu sau porumb, o piuă, iar la interior două războiaie de țesut, precum și alte lucruri ”de interior”.
Cu tot aspectul rustic, bucătăria este echipată după toate regulile moderne, grupurile sanitare sunt curate, iar mesele aranjate cu gust. Comanda pentru numărul de porții fusese transmisă încă de dimineața, așa că oalele și cratițele ne așteptau aburinde. Afacerea de familie o are drept ”chef” pe doamna Maria, o prezență constantă la emisiunile culinare ale TVR-ului.
Meniul a fost diferențiat, de dulce și de post, bucatele tradiționale numindu-se ”zamă” de găină cu tăiței, sarmale în foi de varză (sărmăluțe, de fapt, dacă e să ne luăm după dimensiune) și plăcintă cu brânză, de dulce, respectiv borș roșu (de sfeclă), sarmale și plăcintă cu cartofi, de post. N-aș putea spune că prețul este chiar modic, dar văzând în ce condiții trăiesc acei oameni, văzându-le ospitalitatea și dorința de a se prezenta cât mai bine, parcă nu-ți vine să te uiți la buzunar.
Nu am plecat înainte de a vizita cămările și beciurile, pline cu conserve și preparate pe care orice gospodină și le-ar dori pe rafturi. Și ca tacâmul să fie complet, intrând în cealaltă sală a restaurantului, am ”prins” o discuție între două vizitatoare și o angajată tânără, în limba engleză. Oaspetele doreau lămuriri cu privire la obiectivele turistice, iar moldoveanca noastră, fără a fi coborâtă de pe scena London Theatre sau din aulele și amfiteatrele de la Cambridge, susținea discuția cu nonșalanță.
Am plecat din rezervație cu bucuria de a ne fi întors pentru câteva ore în timp, am orbecăit prin sate și pe coclauri să identificăm drumul accesibil autocarului către mănăstirea Sireți, dar a trebuit să ne lăsăm păgubași, cu toată amabilitatea câtorva localnici, care chiar păreau că știu mai multe decât GPS-urile noastre.
Întorși în Chișinău, am preferat să vedem orașul noaptea, fără a da curs tentației de a trece pragul celebrului restaurant ”La Plăcinte”, un alt brand local. Pentru a nu trece ușor peste acest obiectiv, îi citez pe colegii care au ales să se delecteze cu plăcinte și dulciuri tradiționale moldovenești, spunând că preparatele aveau două calități: foarte bune și în cantități enorme. De fapt, abundența alimentară este una dintre caracteristicile gazdelor noastre, producând o dispută cu un singur perdant, surplusul caloric, între cumpătare și poftă.
Am luat la pas, pe întuneric, centrul Chișinăului, am intrat în Catedrala Mitropolitană în care se săvârșea slujba Vecerniei, am trecut pe sub Arcul de Triumf, pe lângă statuia lui Ștefan cel Mare, am intrat în Grădina Publică, unde majoritatea statuilor scriitorilor români erau împodobite cu mărțișoare (în Moldova – și cea de dincoace și cea de dincolo de Prut – se oferă mărțișoare și bărbaților) și am pornit pe jos către hotel, pe un traseu de mai bine de doi kilometri, fapt considerat aventuros, prin distanță, de către localnicii de la care am cerut indicații de orientare. Ne-au impresionat vivacitatea restaurantului Teatrul Gastronomic, un obiectiv foarte căutat de reprezentanții tinerei generații, iluminatul feeric al Sălii cu Orgă, o sală de concerte, în contrast cu întunecatul Teatru de Operă și Balet, care părea în pragul demolării. Ne-am simțit din nou tineri printre nenumărații tineri care populau parcurile, în special Scuarul Mihai Eminescu, plasat între Teatrul Național și Sala cu Orgă. Din păcate, întuneric fiind și fără o pregătire completă, am trecut la doar câțiva pași de Monumentul celor trei martiri ai neamului din Basarabia, Alexei Mateevici (de la care ne-a rămas poezia ”Limba Noastră cea Română”), Simeon Murafa și Andrei Hodorogea (ultimii doi, fruntași ai mișcării naționale din Basarabia, uciși de bolșevici în august 1917). Monumentul, inaugurat în 1923, a avut o istorie zbuciumată, fiind lăsat în stare de degradare, apoi strămutat și transformat în cișmea pe timpul puterii sovietice, pentru a fi repus pe poziție în anul 2016.
Din păcate, strălucirea clădirilor de pe Bulevardul Ștefan cel Mare contrastează cu întunericul din Piața Națiunile Unite, unde traversarea pasajului subteran îți cam dă fiori, deși nu pot spune că am văzut vreo persoană în stare de ebrietate sau cu gânduri necurate. Lipsiți de inspirație, am parcurs Bulevardul Iuri Gagarin pe partea ”închisă”, pe care se renova trotuarul, mergând mai mult pe arătură, pentru a ajunge la Piața Iulius Cezar, de unde am urcat pe Bulevadul Decebal, către hotel. Un cuvânt și despre civilizația rutieră, despre amabilitatea conducătorilor auto în raport cu pietonii și despre respectarea benzilor speciale pentru transportul în comun de către ceilalți participanți la trafic, deloc lejer la orele de vârf.
Citiți și: O escapadă basarabeană (1)
