Sebastian CĂTĂNOIU ■
În articolul precedent am văzut cum, după anexarea Hanatului Crimeei de către Imperiul Rusiei în 1783, s-a pus capăt celor mai bine de 500 de ani de stăpânire turco-tătară a peninsulei. Ofensiva continuă a Rusiei împotriva Imperiului Otoman, atât în zona Balcanilor cât și în cea a Caucazului au ”securizat” Crimeea astfel că războaiele ruso- otomane din 1806-1812 și 1828-1829 s-au purtat la distanță față de peninsulă. Primul s-a soldat cu ocuparea temporară de către ruși a Țărilor Române și, urmare a Păcii de la București, cu cedarea de către turci, fără drept, a teritoriului Moldovei dintre Prut și Nistru. După Pacea de la Kuciuk-Kainargi, Principatele Române au avut o putere suzerană, Imperiul Otoman, și una ocrotitoare, Imperiul Rusiei. Cele două, care ar fi trebuit să garanteze integritatea Principatelor, s-au înțeles pentru înjumătățirea Moldovei. Al doilea război s-a încheiat după capitularea Adrianopolului, blocada navală rusească a Strâmtorilor, înfrângerile de pe frontul caucazian și ajungerea armatei ruse la doar 70 km, în apropierea Constantinopolului. Prin Pacea de la Adrianopol, Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării şi la țărmul caucazian al Mării Negre, navigaţia a fost declarată liberă pe Dunăre şi în Marea Neagră, s-au deschis strâmtorile Dardanele şi Bosfor tuturor vaselor comerciale.
Războiul din 1853–1856
Bazându-se pe influența sa la Constantinopol, Franța a solicitat drepturi sporite pentru credincioșii catolici în cazul Locurilor Sfinte aflate sub stăpânire turcească, ceea ce aducea prejudicii Bisericii Ortodoxe, a cărei întâietate se dorea de necontestat, urmare a numărului mare de pelerini ortodocși și a influenței crescânde a rușilor în Imperiul Otoman, după Tratatul de la Kuciuk Kainargi, din 1774. Rusia a supralicitat, solicitând dreptul de a proteja nu doar Locurile Sfinte, ci și pe toți supușii ortodocși ai Imperiului Otoman. O astfel de solicitare, de neacceptat pentru turci, a constituit deasemenea un semnal de alarmă pentru Imperiul Austriac, ce stăpânea și el popoare slave, unele din ele ortodoxe, ușor de influențat de către propaganda rusească. Refuzul turcilor, încurajat de Al Doilea Imperiu Francez și Imperiul Britanic, a fost urmat de ocuparea de către ruși a Principatelor și de alungarea domnilor, fără a exista vreo declarație de război.
Ultimatumul turcilor privitor la evacuarea Principatelor nu a fost luat în considerare, prin urmare, în octombrie 1853, Imperiul Otoman a declarat război rușilor. Cum raialele de pe malul stâng al Dunării fuseseră cedate urmare a războiului din 1828-1829, în primele zile de beligeranță, armata turcă de la Dunăre a ocupat capete de pod pe malul stâng și chiar a respins atacurile rusești, așa cum s-a întâmplat la Oltenița. Replica rușilor nu a întârziat, aceștia trecând Dunărea și asediind Silistra.
Masacrarea flotei turcești la Sinope, în noiembrie 1853, a transformat flota rusă în stăpâna Mării Negre, cu posibilitarea atacării imediate a Constantinopolului. Interesele strategice, dar și inflamarea opiniei publice occidentale, au determinat ca, începând cu ianuarie 1854, flota franco-britanică să își facă apariția în Marea Neagră. O nouă solicitare a Angliei și Franței privind retragerea tuturor navelor rusești din Marea Neagră la Sevastopol și evacuarea Principatelor ocupate, respinsă de ruși, s-a soldat cu declararea războiului împotriva Rusiei, de către Anglia și Franța, în martie 1854, și mai apoi, în ianuarie 1855, de regatul Sardinia-Piemont. Austria și Prusia, neimplicate în război, dar având interese în zonă, au solicitat și ele retragerea rușilor din Principate. Pentru a evita întărirea coaliției antirusești prin intervenția Imperiului Austriac, rușii s-au retras în august 1854, Principatele fiind imediat ocupate de austrieci.
Urmare a retragerii rușilor din Principate, concentrarea de forțe anglo-franceză aflată la Varna s-a îndreptat către Sevastopol, baza navală rusească considerată pe drept drept cheia Mării Negre. Atacul amfibiu care a urmat s-a prelungit, urmare a determinării rușilor de a apăra acest port. În locul strategiei care le adusese succesul în războiul napoleonian și anume aceea de a se retrage în fața unor forțe superioare numeric și ca înzestrare, lăsând ca acestea să se epuizeze datorită greutăților de aprovizionare, rușii au intrat în jocul aliaților, fără a ține cont de superioritatea navală a acestora care le-a permis să susțină un conflict desfășurat în apropierea țărmurilor. Rușii și-au scufundat corăbiile pentru a împiedica accesul în port, tunurile acestora au fost debarcate pe uscat, iar marinarii au fost folosiți ca infanteriști.
Asediul Sevastopolului a fost cea mai importantă acţiune militară din timpul războiului Crimeii, acesta întinzându-se pe durata unui an. Pentru a slăbi Imperiul Rusiei, au existat incursiuni aliate în Marea Azov, pentru cucerirea Tagarongului, în Marea Neagră, pentru anihilarea fortărețelor Kinburn și Oceakov, în Marea Baltică, pentru distrugerea fortărețelor Sveaborg și Bomarsund, în Marea Albă, vizând portul Arhangelsk, chiar și în Kamceatka.
Într-un final, în septembrie 1855, Sevastopolul a fost cucerit. Moartea țarului Nicolae I, anterioară căderii orașului, a slăbit dorința Rusiei de a lupta, astfel că Alexandru al II-lea, succesorul lui Nicolae I, a demarat negocierile de pace. La tratativele de pace de la Paris din 1856, Rusia și-a dorit să dezbine puterile coalizate împotriva sa, susținând propunerile Franței care, datorită intereselor antagonice cu Imperiul Austriac și Prusia, nu-și dorea o Rusie prea slăbită. Anglia, inamic declarat al Rusiei, era adepta unor măsuri dure împotriva acesteia, propunând cedarea Caucazului, Crimeei și Georgiei către Imperiul Otoman, a Principatelor și Basarabiei către Imperiul Austriac.
Între politica franceză de menajare a Rusiei și cea britanică de pedepsire a acesteia s-a ajuns la compromisul reprezentat de o inițiativă austriacă ce prevedea cedarea către Moldova a sudului Basarabiei, respectiv a celor trei județe, Bolgrad, Ismail și Cahul, astfel încât Rusia să fie îndepărtată de la Dunăre, asigurându-se astfel libera circulație pe fluviu. Delta Dunării și Insula Șerpilor, atribuite inițial Moldovei, au fost retrocedate până la urmă Imperiului Otoman, iar Crimeea rămânea Imperiului Rusiei. În Marea Neagră, a fost interzisă prezența navelor de război și construirea fortificațiilor în zona de țărm, aparent o măsură echitabilă, interdicția adresându-se atât turcilor cât și rușilor. De fapt, dată fiind prezența flotei turcești în Marmara și accesul rapid al acesteia prin Strâmtori, prevederea lovea exclusiv în interesele rusești.
Războiul Crimeei, desfășurat la o perioadă scurtă după invazia franceză din 1812, a întărit percepția rusească că țările occidentale, neortodoxe, ba chiar aliate cu turcii musulmani, sunt ”agresoare” ale Maicii Rusia, apărătoare a dreptei credințe. Aceeași victimizare a Maicii Rusia a făcut parte cu succes din retorica lui Stalin, a conducerii sovietice de mai târziu și, mai nou, a lui Putin.
Primul Război Mondial și Războiul Civil din Rusia 1918-1920
În timpul Primului Război Mondial, cu linia frontului în această parte de Europă stabilizată pe teritoriul României, Crimeea a fost ferită de distrugeri, rămânând în stăpânire rusească. Revoluțiile din februarie și octombrie 1917 au dus până la urmă la ieșirea Rusiei din război. Drept urmare, armatele Puterilor Centrale au avansat rapid în Ucraina, punându-i pe fugă pe bolșevici, reușind să ocupe Kievul și Crimeea, acolo unde, în decembrie 1917, tătarii constituiseră Republica Populară Crimeea. Sub ocupația Puterilor Centrale, Republica Populară a Ucrainei a fost înlocuită de un Hatmanat condus de Pavlo Skoropadsky, membru al unei reputate familii căzăcești. Noul stat se dorea independent față de Rusia, dar era obligat să îndeplinească cerințele economice ale armatelor „eliberatoare” germane și austro-ungare. Sub Hatmanat, Crimeea ocupată de germani a fost pentru prima oară alipită Ucrainei, ca regiune autonomă! Ocuparea Crimeei, în 2014, a fost „justificată” de către ruși prin faptul că, dincolo de derapajul lui Hrușciov din 1954, peninsula nu a aparținut niciodată Ucrainei!
După retragerea germanilor și căderea Hatmanatului, reînființata Republică Populară a Ucrainei s-a văzut rapid în situația de a-și vedea cea mai mare parte a teritoriului controlat de către Armata Albă a lui Denikin, de Armata Roșie, de Armata Neagră a lui Mahno și de bandele a numeroși atamani care își făceau propria (fărăde)lege, din dorința de putere și câștiguri materiale.
Pe fondul vidului de putere, bolșevicii au „întemeiat” la acea vreme noi și noi republici, precum Donețk-Krivoi Rog sau Taurida, în Crimeea și zona continentală apropiată. Haosul statal era amplificat de atamanii care, din dorința de a-și asigura spațiile de influență, duceau un război pe cont propriu. Pentru exemplificare, îl putem menționa pe atamanul Grigoriev care, în martie 1919, aliat cu Armata Roșie, a reușit să cucerească Crimeea, determinând retragerea contingentelor aliate franco-grecești prezente în zonă. Imediat, sub conducerea marinarului revoluționar Dîbenko, în peninsulă s-a creat o armată bolșevică și s-a instituit Republica Socialistă Sovietică Crimeea, avându-l în frunte pe fratele lui Lenin, Dmitri Ilici Ulianov. În mai, același ataman Grigoriev i-a părăsit pe bolșevici, s-a aliat cu Armata Neagră a lui Mahno, pe care în doar câteva săptămâni s-a pregătit să o trădeze în favoarea Armatei Albe a lui Denikin, aflată în ofensivă. Pentru a complica și mai mult situația, tot în iulie, unitățile Armatei Roșii rămase blocate în Crimeea, în jur de 40.000 de soldați, s-au răsculat și s-au alăturat armatei lui Mahno. Republica Socialistă Sovietică Crimeea a durat doar până în iulie 1919, când peninsula a fost cucerită de Armata Albă.
În noiembrie 1920, cu frontiera de vest securizată, bolșevicii au avut mână liberă împotriva Armatei Albe a lui Wranghel, care mai stăpânea doar Crimeea. Ofensiva Armatei Roșii condusă de Mihail Frunze, sprijinită de acestă dată de anarhiștii lui Mahno, a determinat evacuarea pe mare a Albilor când, pe parcursul a trei zile, sub conducerea generalului Piotr Wrangel, mai bine de 140.000 persoane au fost îmbarcate și salvate, fiind transportate cu vase britanice spre Constantinopol. Cei aproximativ 50.000 de soldați și civili rămași în Crimeea au fost masacrați cu sânge rece, în ultimul și cel mai sângeros episod al Războiului Civil din Rusia.
În 1921 peninsula a fost încoporată în Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, ca Republica Autonomă Crimeea. Regimul sovietic a impus, ca peste tot, colectivizarea forțată, deportări, persecutarea elitelor și represiuni împotriva minorităților, accentuând astfel schimbarea proporțiilor etnice.
Al doilea război Mondial 1941-1944
Agresiunea Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice, declanșată la 22 iunie 1941, pe fondul succeselor inițiale, a transformat Crimeea în teatru de operațiuni. Foarte rapid, la finele lunii august 1941, germanii au ajuns la Nipru și s-au îndreptat spre est, spre Harkov, doar blocând accesul terestru în peninsulă. În viziunea lui Hitler, cucerirea Crimeei era importantă pentru a proteja zona petroliferă românească de aviația sovietică, de a avea o bază pentru cucerirea puțurilor de petrol din zona Caspicei și de a influența atitudinea Turciei, până atunci neutră în război.
În octombrie 1941, sub conducerea generalului Manstein, germanii, sprijiniți și de armata română au atacat viguros pozițiile sovietice aflate în istmurile ce legau peninsula de continent. Ca și în cazul Războiului Crimeei, lupte grele s-au dat pentru cucerirea Sevastopolului, principala bază aero-navală a sovieticilor, începând cu luna decembrie. Împingerea Armatei Roșii spre strâmtoarea Kerci, la celălalt capăt al peninsulei, a fost anevoioasă din cauza lungimii zonei litoralului care a permis operațiuni amfibii rusești în spatele liniei frontului și activității partizanilor. În final o operațiune magistrală organizată în mai 1942 de către Manstein a dat peste cap forțele rusești, în pofida superiorității numerice a acestora, ducând la cucerirea portului Kerci și la izolarea forțelor rusești rămase în peninsulă. A urmat asedierea Sevastopolului, puternic fortificat și apărat de o garnizoană de 100.000 soldați. Până pe 4 iulie 1942 orașul a fost cucerit ceea ce a dus la încheierea ostilităților majore din Crimeea, rămânând ca efective mai reduse să continue activitățile antiinsurgente. În luptele pentru cucerirea Crimeei, Armata Română a pierdut aproximativ 35.000 de oameni, morți răniți și dispăruți.
După ocuparea Crimeei de către Germania în toamna lui 1941, o parte a populației tătare a colaborat cu autoritățile naziste, motivele fiind variate: oportunism, supraviețuire sau constrângere. Unii tătari au făcut parte din poliția locală, din batalioanele auxiliare sau din administrația locală, alții au fost implicați în lupta împotriva partizanilor sovietic,
Oarecum în oglindă, după dezastrul de la Stalingrad (februarie 1943) și eliberarea Ucrainei de Sud în toamna lui 1943, trupele germane și române din peninsulă au fost izolate de Armata Roșie aflată în ofensivă, aprovizionarea putându-se face doar pe mare. Din aceleași motive descrise mai sus, Hitler a ordonat menținerea Crimeei cu orice preț, considerând-o o poziție strategică esențială. În aprilie 1944 sovieticii au decalnșat atacul final, ocupând rapid cea mai mare parte a peninsulei, aliații germane-români fiind siliți să se retragă și să reziste la… Sevastopol. Pe parcursul a câtorva zile s-a reușit evacuarea, dezorganizată și a haotică, a doar aproximativ 80.000 de militari, restul în jur de 60.000 au fost uciși sau capturați. Flota româno-germană a fost grav afectată, cu numeroase nave scufundate, sovieticii câștigând controlul total asupra Crimeei și Mării Negre, consolidându-și astfel poziția pentru ofensivele ulterioare.
După recucerirea sa de către sovietici, în ceea ce acum este recunoscut ca fiind un genocid, regimul lui Stalin a ordonat deportarea tătarilor crimeeni, acuzați, în totalitate, de colaborare cu naziștii. În numai câteva zile, aproape 200.000 de tătari crimeeni au fost deportați în Asia Centrală, în special în Uzbekistan. Deportarea a fost brutală, iar aproape 40% dintre deportați au murit în primii ani din cauza foamei și bolilor. Această acțiune a schimbat radical demografia regiunii, mai ales că deportaților li s-a permis abia în anii 80 să revină la locurile de baștină !
În 1654, la Pereiaslav, hatmanul Hmelnițki i-a jurat credință țarului Aleksei Romanov, prilej pentru istoricii ruși și sovietici de mai târziu de a vorbi despre acest episod ca fiind momentul reunirii a două popoare slave înfrățite. La trei sute de ani distanță, în 1954, Hrușciov a întreprins demersurile ca Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă să cedeze Crimeea către RSS Ucrainiană. Printre motivele enunțate, sărbătorirea tricentenarului reunificării și convergențele economice și culturale dintre Ucraina și Crimeea. De fapt, în lupta pentru putere ce a urmat morții lui Stalin, Hrușciov a vrut să-i câștige de partea sa pe comuniștii ucrainieni. Cedarea Crimeei a fost un cadou de nerefuzat pentru ucrainieni, în pofida faptului că mai mult de trei sferturi din populația peninsulei erau ruși, ale căror afinități, ținute în frâu în perioada comunistă, au fost resuscitate de Rusia în 2014…
Ajungem astfel la un alt secol, în care Federația Rusă pare că vrea să recupereze teritoriile pierdute cu ocazia destrămării URSS. Cu orice preț în cazul Crimeei, am putea spune, dacă ne amintim că în martie 2014, postul public de televiziune Rossia 1 a prezentat faptul că Rusia va apela la arme nucleare, în cazul în care SUA sau NATO ar interveni militar în favoarea Ucrainei, pentru recuperarea Crimeei…
Citiți și: Războaiele Crimeei (I)
