Leonard MOCANU ■
Lecția de turcă, lecția de chineză
Cum dorul de ducă ne dădea ghes, am considerat că era momentul să ne asumăm o aventură reală (nu că cele de până acum ar fi fost joacă de copil) și să pornim, nici mai mult nici mai puțin, spre explorarea Chinei. Am studiat ofertele mai multor agenții, iar cea a Hello Holidays ni s-a părut cea mai avantajoasă din punct de vedere al raportului preț/obiective de vizitat. Nu ascund că relația anterioară cu sus-numita agenție condusese către o experiență fructuoasă și că felul în care erau descrise cele 12 zile de sejur (plus două de călătorie) ne-a făcut cu ochiul.
Pentru că ne-am înscris încă din luna noiembrie (călătoria urmând să aibă loc în perioada 3-16 mai), agenția ne-a dat încă o bonificație, transferul gratuit Constanța-Otopeni și retur. În aceste condiții, am ”plusat” pentru singura opțională din program, vizitarea orașului Macau.
Despre ofertă, ea includea transportul cu avionul pe ruta România-China și retur, transport intern în China cu avionul (o dată) și cu trenul de mare viteză (de trei ori), cazare (cu mic dejun inclus) la hoteluri de patru stele, alte 14 mese (9 cine și 5 prânzuri), transport cu autocarul în orașele vizitate, ghid local, o croazieră pe râul Li, toate intrările la obiectivele din program. În preț erau incluse și taxele de procesare a vizei, dar, între timp, gazdele noastre au eliminat temporar această cerință pentru cetățenii români, pe o durată mai mică de 30 de zile, astfel că am mai scutit și ceva birocrație.
Relația cu agenția am derulat-o prin intermediul unei lucrătoare forarte prompte și amabile. Ne-am achitat obligațiile în două rate (din maximul de trei), pentru că, vorba românului, decât să ducem grija banilor, mai bine să le ducem dorul.
Am încercat să obținem cât mai multe informații utile călătoriei noastre. Am aflat, astfel, că plățile în China se pot face cu cardul la instituțiile bancare sau la magazinele mari, dar că la micii comercianți de suveniruri se poate plăti doar ”cash” (și doar în moneda locală, Yoanul, așa cum aveam să aflăm la fața locului). De asemenea, ni s-a recomandat să convertim dolari în yoani, cursul fiind mai favorabil decât cel al Euro. Am aflat că nu aveam nevoie de adaptor pentru prize, informație exactă până în Hong Kong, unde influența britanică încă se mai manifestă, iar adaptorul este absolut necesar.
Una dintre marile probleme este legată de telefonie și transferul de date, precum și de limitările impuse de autoritățile chineze în folosirea unor aplicații cu care suntem obișnuiți, precum Google (cu tot ce are în spate – G-mail, Google Maps etc.), Facebook și multe altele. Compania de telefonie la care am abonamentele oferă serviciul de roaming în pachete de 30 Euro pentru 3 GB de trafic și 15 Euro pentru 30 de minute de convorbire, dar, așa cum aveam să constat, sunt foarte zeloși în a-ți încărca factura și în a găsi argumente să te scoată răspunzător de aceasta. Am înțeles de la companionii noștri că se pot achiziționa din țară e-sim-uri pentru China. De asemenea, în China se pot achiziționa sim-uri locale, dar toate acestea sunt dependente de marca, vechimea și compatibilitatea telefonului mobil de care dispui.
Evident, am stat cu ochii pe prognozele meteo, dar, oricum ar fi, în luna mai, dincolo de îmbrăcămintea ușoară, tip sport, un pulover, o pelerină de ploaie, ceva de acoperit capul, sau o jachetă antivânt nu ar trebui să lipsească din bagaje. Dacă tot suntem la acest capitol, să amintim și mai neplăcutele experiențe ale unora dintre colegi, legate de interdicția de a transporta în bagajele de orice fel, în trenurile de mare viteză, brichete sau alte dispozitive ce funcționează cu gaz, briceaguri sau cuțite cu lama lungă (e la latitudinea funcționarului de la controlul bagajelor să evalueze lungimea), precum și (mai ales) butelii de spray mai mari de 125 mililitri, fie că ele sunt deodorante, spume de ras, fixative sau orice altceva. Pentru acestea, alternativele sunt renunțarea la ele sau transportul printr-o agenție de curierat, evident contra-cost, dar nu la prima destinație, ci la următoarele.
În ultima săptămână, Hello Holidays a început ”bombardamentul” cu e-mailuri și mesaje telefonice, cu privire la datele legate de călătorie. Marea lor majoritate era de tipul ”no reply” și cu generare automată, iar în conținut informațiile erau uneori contradictorii. Astfel, în unul reunirea grupului la Otopeni era cu trei ore înainte de decolare, în altul, cu două ore jumate. În unul greutatea acceptată a bagajului de cală era 23 Kilograme, dar în biletul electronic, aceasta era 20. Pentru transfer, într-un mesaj trebuia să ne prezentăm la punctul de îmbarcare cu 30 de minute înainte (ora 15.00), în altul cu 15 minute, iar în realitate șoferul microbuzului ne-a zis că putem ajunge undeva între 15.00 și 15.10. Cum aceasta ar fi cam singurul reproș pe care îl putem face agenției și cum apreciem calitatea serviciilor acesteia și dorința de mai bine, cred că un ”cap limpede”, care să facă ordine în mesaje și să le aducă la același ”numitor” ar fi mai mult decât binevenit. E păcat ca un astfel de detaliu să păteze reputația unei firme serioase.
Am început călătoria cu un transfer Constanța-Otopeni cu un microbuz ALT nou-nouț, iar în holul aeroportului, la punctul de întâlnire, am ”scanat” călătorii prezenți, încercând să ghicim viitorii colegi de drum. Încercarea ne-a cam ieșit, iar odată cu sosirea însoțitorului din partea agenției, Gabriel Gheorghe, ne-am reunit toți cei 26 de îndrăzneți, cuceritori ai Regatului de Mijloc al Chinei.
Am avut privilegiul să călătorim cu avioanele uneia dintre cele mai mari și mai potente companii aeriene, Turkish Airlines, în condiții impecabile. Turkish Airlines este compania de transport aerian de stat a Turciei. A fost înființată în 1933, iar în prezent este membru al Star Alliance. Sediul central este la Aeroportul Internațional Istanbul, de unde pleacă majoritatea zborurilor celor peste 477 aparate, către 352 de destinații (inclusiv zborurile cargo), din 131 de țări. Așa cum aveam să aflu, Turkish Airlines leagă Istanbulul de patru destinații în China (Beijing, Shanghai, Xi’an și Hong Kong).
Către Istanbul, am zburat cu un avion Airbus 330-200, plin ochi. Chiar dacă zborul a durat puțin peste o oră, gazdele noastre ne-au tratat cu o masă de seară (că era trecut de 21.00). Să mai spun că fiecare loc dispune de monitor individual, la care poți viziona programe TV ”live”, filme artistice, desene animate sau programe pentru copii, poți asculta muzică de toate genurile sau, pur și simplu, poți urmări parametrii zborului (după dorință, poți să-ți crești adrenalina, vizionând imagini în direct de la camerele de bord)?
Imensul Aeroport Internațional Istanbul, al doilea ca trafic de pasageri (76 milioane) din Europa în 2023 și al 7-lea în lume, a fost doar o gazdă ”pasageră”, facilitându-ne transferul către poarta de la care urma să ne îmbarcăm către Beijing. Chiar dacă unii oferă feed-back-uri nefavorabile, bazate pe experiențele lor, este imposibil să fie simplu într-un spațiu ce se întinde pe 7.600 hectare și cu un trafic infernal. În plus, securitatea aeroportului și a pasagerilor, principala preocupare a gazdelor noastre, îngreunează, evident, libertatea de mișcare.
Pentru ca nu totul să fie perfect, să spunem că la ducere locurile în avioane au fost atribuite ca la loto. Dacă până la Istanbul am fost cu soția la distanță de un rând (surmontată prin amabilitatea unei colege de călătorie), în avionul către China am fost despărțiți de nu mai puțin de 11 rânduri. În rest, la urcarea în avion am primit perniță și păturică (roșii, evident), precum și căști pentru sistemul de televiziune. Nu am pornit bine, că însoțitorii de bord ne-au adus fiecăruia etuiuri în care se găseau: o pereche de papuci de casă, o pereche de ochelari mați din pânză, periuță și pastă de dinți și un prosopel.
Când am ajuns la înălțimea de croazieră, ni s-a servit din nou cina, deși era trecut de miezul nopții, apoi fiecare și-a omorât timpul cum a vrut (sau cum a putut), până la aterizare. În total zborul a durat aproximativ nouă ore și a decurs fără peripeții, trecând pe deasupra mai multor țări, inclusiv Federația Rusă. Cele câteva reprize de turbulențe nu au stricat dispoziția la bord, așa că, la ora 15.40, ora locală, după ce am primit și micul dejun, luam contact cu betonul pistei din capitala Chinei. Să mai spun că mesele de la bord erau la alegere dintre două feluri principale? Deci, prima lecție din program, cea de turcă, a fost foarte instructivă. Desigur, ar fi și mai instructivă pentru cei ce se ocupă de destinele TAROM, companie care se zbate între faliment și anonimat.
Odată aterizați pe aeroportul din Beijing, a urmat un program de acceptare din partea autorităților chineze, care nu diferă ca rigurozitate și complexitate cu cel de pe aeroporturile americane. Pentru aceasta, mai întâi am parcurs o autoamprentare, la dispozitivele speciale. După ce ne-am autentificat cu pașapoartele, ne-au fost scanate rând pe rând cele patru degete ale mâinii stângi (exceptând degetul mare), apoi similarele ale mâinii drepte și, în final, cele două police concomitent. Cum mașinăria era coordonată de un computer, nu am putut obține ”bifa verde” înainte ca acesta din urmă să se declare mulțumit. Altfel, tot felul de obiecții, ba că degetele erau prea apropiate, ba prea depărtate, ba imaginea era neclară, sau extremitățile degetelor erau prea aproape de marginea ecranului.
După ce am trecut acest prim test, am fost îndrumați către un pupitru, unde am completat câte un formular cu întrebările clasice în astfel de situații. Oarece probleme ne-a creat întrebarea legată de domiciliul pe perioada șederii în China, pentru că rubrica era prea mică să încapă toate cele cinci hoteluri din ”portofoliu”. Am lăsat rubrica necompletată, fapt acceptat de niște domnișoare îndrumătoare, dar peste care subofițerul de la ghișeul ”immigrations” nu a vrut să treacă, până ce nu a completat personal primul hotel din program. A mai avut o nelămurire, pentru că nu înțelegea cum urma să ajungem la aeroportul de plecare, din moment ce nu apărea în formular niciun zbor spre Hong Kong, dar, în final a acceptat explicația noastră că urma să călătorim cu trenul.
Toată această tevatură a durat mai bine de o oră, pentru că nu eram singurii turiști care intram în China prin aeroportul Beijing. Și când credeam că am scăpat de dileme, iată-ne ajunși, urmărind indicatoarele ”Baggage Claim”, pe un peron de tren, fără a ști încotro să mergem. Am așteptat să ne reunim măcar jumătate din membrii grupului, apoi am urcat în tren. Încet-încet am priceput că trebuia să coborâm la ultima stație, unde, dealtfel, am găsit și benzile cu bagaje. Valizele amețiseră deja, învârtindu-se în așteptarea noastră. Evident, toată această odisee este privilegiul străinilor, iar cunoștințele limitate de limba engleză ale lucrătorilor aeroportului te fac să te simți precum Ulise între Scilla și Caribda. Partea bună era că deja respiram aerul capitalei chineze, aspect care ne umplea de optimism.
La ieșirea din aeroport, ne-am întâlnit cu ghidul local, Lisa pe numele ei european. Aveam să constatăm că în China este o cutumă în rândul personalului care lucrează cu turiști străini (ghizi, recepționeri, ospătari etc.) de a-și lua un pseudonim cu sonoritate occidentală, tocmai pentru a ne scuti de dificultatea pronunției numelor lor din buletin.
Odată îmbarcați în autocar, am pornit să parcurgem bulevardele Beijingului. Era duminică după-amiaza, într-o perioadă de minivacanță de cinci zile pentru poporul chinez, în cinstea zilei de 1 mai, Ziua Muncii. Deși, după spusele Lisei aceste zile libere au generat ample mișcări de populație către locurile de relaș sau către zonele turistice, aspect ce a provocat aglomerație pe unele rute, în Beijing traficul era decent, astfel că ne mișcam OK pe marile bulevarde, printre sute de mașini. Asta în principal deoarece intersecțiile sunt denivelate, iar lipsa semafoarelor și a altor reglementări de cedare a priorității ușura sarcina șoferilor. În plus, așa cum aveam să aflăm ulterior, puteau fi folosite toate cele 4-5 benzi pe sens, spre deosebire de zilele lucrătoare când, la orele de vârf, o bandă este destinată exclusiv circulației autobuzelor.
Prima impresie era promițătoare: bulevarde largi cu scuaruri încărcate de trandafiri înfloriți, mărginite de clădiri înalte, cu arhitectură plăcută ochiului, dar și cu ”pachete” de blocuri de locuințe de peste 40 de etaje.
Primul obiectiv din program a fost restaurantul la care urma să luăm masa de seară. Ca o caracteristică generală, cu o singură excepție, am luat masa de prânz sau de seară de fiecare dată în alt restaurant și doar o singură dată la hotelul unde eram cazați. Această înclinație către diversitate nu a făcut decât să sporească bagajul nostru de informații și să deschidă și mai larg ușa către specificul culturii și gastronomiei chineze. Peste tot am avut la dispoziție câte trei mese rotunde a nouă persoane. Peste tot, am fost serviți în stilul tradițional, cu preparatele aflate pe platouri, în boluri sau farfurii, puse pe o platformă rotitoare. Rând pe rând, fiecare își punea în farfuria din fața sa (cam mică după gusturile noastre) sau în bolul complementar porția cuvenită, pentru ca apoi să guste cu curiozitate, uneori cu îndoială, amestecul de preparate. Evident, gazdele ne-au ”dotat” de fiecare dată cu bețișoare, dar și cu furculițe, lăsând la latitudinea noastră dacă să aplicăm sau nu principiul ”Ești la Roma, fă ca romanii”.
Pe platforma rotativă se mai găseau, de regulă, căni cu apă potabilă încălzită (după gustul localnicilor) sau cu ceai. Uneori, ”norma” mai prevedea câte o sticlă de doi litri de suc (sau două de un litru), incluse în meniu. Evident, doritorii puteau comanda bere sau alte băuturi alcoolice, desigur contra-cost.
În ce privește preparatele culinare chineze, fără a avea șansa de a gusta produsele care fac deliciul restaurantelor occidentale cu stele Michelin, am degustat din plin produse în care carnea (de pasăre, de porc, de vită, creveți sau – foarte rar – pește) făcea casă bună cu sosuri diverse, cu legume fierte ”al dente”, cu orez sau cu nelipsitele și tradiționalele noodles (tăiței de orez). Când nu e picantă, mâncarea chinezească este de obicei dulce, iar când e ”foarte puțin picantă” e chiar iute de-al binelea. Desigur, cam la toate mesele nu a lipsit cel puțin un fel de supă, cu multe legume, cu noodles, uneori cu urme de carne sau cu ”zdrențe” de ou, plăcută la gust. Am remarcat predilecția chinezilor de a folosi alunele, în combinație cu sosuri dulci cu miere, precum și a coriandrului în foarte multe sosuri sau supe. Nu a lipsit ceapa, crudă sau caramelizată.
După masa de seară și după ce mai mulți și-au făcut provizii de apă plată pentru zilele următoare, ne-am îndreptat către hotel, Holiday Inn Temple of Heaven, pe numele lui. Acesta s-a dovedit a fi chiar un templu al cerului, pentru că, dincolo de calitățile incontestabile, după aproape 36 de ore de dormit pe unde scurte, chiar ne-am bucurat din plin de confortul camerelor. Am avut timp și putere doar să despachetăm strictul necesar și să încercăm calitatea serviciului wi-fi care, din păcate, nu putea surmonta lipsa accesului la aplicațiile uzuale, astfel că ne-am mulțumit să îi sunăm pe cei dragi pe WhatsApp. De transfer de poze, sau de alte fișiere, nici măcar nu putea fi vorba.
A doua zi, după micul dejun, am pornit către Marele Zid, primul obiectiv din program. În ora și jumătate la dispoziție, am luat primele lecții de limba și cultura chineză. Am aflat pentru început că ”bună dimineața” se spune în mandarină ”Zao”, iar ”Ni hao”este un salut echivalent al ”bună ziua” de la noi, putând fi folosit pe tot parcursul zilei. Lisa ne-a spus că localnicii mai au o formă specifică de salut pe care o folosesc dimineața, ”nǐ chī le ma?”, care se traduce prin ”ai mâncat?”. Aceasta vine din trecut, când procurarea hranei era o mare problemă pentru multe familii, astfel că această întrebare reprezenta o formă de grijă pentru cel cu care te întâlneai. Dacă răspunsul era pozitiv, atunci chiar te puteai bucura pe deplin de întâlnirea cu semenul tău. Alte urări uzuale sunt ”wǎn shàng hǎo” pentru ”bună seara!” și ”nǐ hǎo ma” pentru ”ce mai faci?”
În ce privește scrierea, chinezii folosesc caractere specifice, a căror complexitate este foarte mare, pentru că acestea oferă informații atât despre înțelesul termenului respectiv, cât și despre pronunție. Un dicționar integral al caracterelor chinezești cuprinde peste 40.000, inclusiv forme arhaice, obscure sau rare. În realitate, în prezent, se folosesc aproximativ 10.000, dar o persoană cultă recunoaște cam 6.000-7.000. Pentru a citi ziarul, sunt suficiente 3.000, iar guvernul Republicii Populare Chineze consideră că limita de alfabetizare în rândul oamenilor muncii este de 2.000 de caractere. Lisa ne-a spus că ea cunoaște în jur de 4.000 de caractere și că i se întâmplă uneori pe stradă să nu recunoască vreunul, așa că apelează la telefon să afle semnificația și felul în care se pronunță.
Pentru scrierea caracterelor limbii chineze, la bază se află un set de semne simple, similare conceptual celor pe care copiii români le învață inițial în clasa I: bastonașe, cârlige, liniuțe lungi sau scurte, orizontale sau verticale, bucle, puncte etc., care se combină în cele mai variate forme.
Referitor la particulăritățile de pronunție, acestea sunt foarte importante în limba chineză, pentru că același cuvânt pronunțat într-un mod diferit, are altă semnificație. Dacă luăm doar litera ”a”, aceasta are patru tipuri de pronunție, în funcție de transcrierea fonetică: ā (un a plat), á (ca o formă de întrebare), ă (o pronunție inițial cu tonalitate în coborâre, apoi în urcare) și à (un a scurt). Dacă alăturăm sunetul corespunzător literei ”m”, ”mā – mā” are semnificația ”mama”; ”má” este un fel de mâncare foarte condimentat; ”mă” semnifică ”cal”, iar ”mà” are semnificația de ”furie-furios”. Evident fiecăruia dintre acestea îi corespunde câte un caracter grafic.
Pentru scrierea cifrelor, chinezii folosesc trei modalități. Prima, este comună cu a statelor occidentale, folosind cifrele arabe. A doua, este o formă simplificată, corespunzătoare fiecărei cifre. Astfel, pentru 1, corespunde o linie orizontală ”-”. Pentru 2, două linii orizontale suprapuse, iar pentru 3, trei linii orizontale. Apoi, acestea se complică. Cei familiarizați cu jocul ”Mah-Jong” le pot recunoaște relativ ușor. Pe de altă parte, există și scrierea cu caractere specifice, mult mai complexe, așa cum se poate vedea și din imaginea alăturată. Setul de caractere arabe este folosit, de regulă, în piețe și magazine. Cel de-al doilea sistem este folosit în diverse companii, iar cel complex este folosit în bănci, pentru că e mult mai greu de falsificat.
Pentru scriere, s-a renunțat la dispunerea tradițională a caracterelor pe verticală, în prezent folosindu-se dispunerea pe orizontală, de la stânga la dreapta. Pe computer și pe telefon, chinezii folosesc aplicații interactive de voce, prin care pronunță cuvântul sau prima silabă, li se afișează variantele posibile, iar ei o aleg pe cea care îi interesează.
Sistemul de învățământ chinez începe cu învățământul preșcolar (3-6 ani), unde copiii sunt învățați cu predilecție să asculte și să pronunțe corect cuvintele. În primii trei ani de școală, în învățământul primar, copiii învață scrierea, apoi în învățământul secundar accentul se pune pe citire, înțelegere și sporirea bagajului de cunoștințe. Un elev silitor și cu inteligență peste medie poate ajunge să cunoască până la 5.000 de caractere. Evident, pe parcursul învățământului liceal și al celui universitar, tinerii dobândesc informații și cunoștințe noi, în domeniul specialității în care se pregătesc.
În prezent, în China încă se mai simt efectele revoluției culturale, din perioada 1966-1976, când învățământul s-a subordonat ideologiei partidului comunist și s-a negat valoarea științifică și culturală a acestuia. Multe discipline umaniste au fost eliminate din curiculele instituțiilor de învățământ. Acest proces a avut efecte pe termen lung. În urma măsurilor luate atunci, a apărut o lipsă acută de profesori (mulți profesori universitari au fugit din China), iar la nivel național s-a ajuns la situația în care mulți cetățeni nu știau nici măcar să-și scrie numele.
În prezent, chinezii plătesc pentru educația copiilor. Taxele pentru grădiniță se plătesc lunar.– Într-o grădiniță de stat, taxele lunare sunt de cel puțin echivalentul a 100 de dolari americani (700 yoani), iar într-o grădiniță privată, de circa 2.000 yoani. Învățământul primar și secundar (total 9 ani) este gratuit. Pentru liceu/colegiu, familiile plătesc echivalentul a 2.000 de dolari americani pe an, în mai multe rate. Desigur și învățământul universitar este cu plată, iar sumele sunt considerabile. Studenții merituoși, cei care provin din medii defavorizate sau sportivii de înaltă performanță pot primi burse din partea statului sau a universităților.
În școli, tinerii beneficiază de masă, în funcție de taxele pe care le achită părinții, acestea fiind un meniu unic, mai multe meniuri din care se alege unul, sau mai multe feluri de mâncare, din care se pot alege oricâte. În ultimul caz, condiția este ca, odată ce a ales, tânărul trebuie să mănânce cel puțin 80% din porție, altfel fiind atenționat. La următoarea ”abatere” similară, părinții sunt invitați la școală, iar la a treia se impun sancțiuni pecuniare. Este o formă clară de educație privind combaterea risipei și de respect pentru alimente, în condițiile în care țara face eforturi să asigure hrana pentru un miliard și jumătate de oameni.
Tot în drum spre Marele Zid, Lisa ne-a arătat cum se scrie numele țării ei. Pornind de la cele trei linii paralele care simbolizează cifra 3 și tăindu-le cu o linie verticală, exact la jumătate, se obține simbolul grafic pentru împărat, precum două litere E puse spate în spate. Dacă acestui caracter i se adaugă o mică liniuță, noul catacter simbolizează ”jad”, piatra națională a Chinei, iar dacă totul este introdus într-un pătrat, noul caracter simbolizează ”Împăratul Țării de Jad, cu spațiul pe care îl conduce”. În final, simbolul pentru China este cel pe care ni-l arată Lisa în fotografie.
Acestea ar fi câteva dintre elementele pe care ni le-a dezvăluit amabila noastră însoțitoare, în drumul către Marele Zid. Considerând că și prima lecție de chineză a fost însușită, din episodul următor, ne vom concentra în principal asupra obiectivelor vizitate și asupra interacțiunii noastre cu China milenară și cea de astăzi.
[/responsivevoice]
