Cătălin BORANGIC ■
Ironia supremă și amară a vremurilor noastre este că vuiește Europa de mugetele protestatarilor și activiștilor progresiști, susținători vocali ai cauzelor LGBTQtranspride, în sprijinul unor entități politice precum Hamas în Gaza (indirect) sau Republica Islamică a Iranului.
Paradoxul e năucitor și greu de ignorat!
În timp ce își exercită nestingherit libertățile într-un spațiu occidental tolerant, aceeași activiști susțin ideologic regimuri care, în realitate, dacă i-ar avea prin preajmă, i-ar biciui, spânzura sau ar arunca de pe acoperișuri în numele legii islamice.
Această formă de solidaritate autoamăgitoare este, în primul rând, stupidă și, în al doilea rând, profund contradictorie. Se strigă pentru libertate în favoarea celor care o anulează dur acolo la ei!
Țipă ciurde de feministe și de luptători pentru libertate în favoarea celor care reprimă crunt libertatea!
Ce poate fi mai disonant cognitiv decât asta?
Activismul devine orb la contextul real al cauzei susținute și încetează să mai fie o expresie a eticii. Buimacii în cauză se autoreduc la simplă gesticulație ideologică, total desprinsă de realitate. În cel mai bun caz, e rezultatul unei informări deficitare și al unui idealism pueril; în cel mai rău, o complicitate voluntară cu propaganda unor regimuri autoritare.
Câștigul? Un calp capital moral pe rețele – în cazul primatelor sincere, cauzat de o informare deficitară, de idealism naiv sau de o formă de semnalizare morală ruptă de realitatea politică a acelor regiuni. Oricum ar fi, efectul e același: oxigen pentru axe geopolitice cinice și consolidarea unei schizofrenii morale în inima discursului european.
De aici ajungem rapid la reale și apăsătoare probleme de coerență morală și politică, amestecate într-o formă de autonegare etică.
Să mă ierte activiștii de profesie și gospodinele degrabă lăcrimoase, dar solidaritatea nu se poate clădi pe orbirea selectivă, că dăm în altele. Textual, în dublu standard, lașitate intelectuală și ipocrizie ideologică. Ceea ce închide un pic cercul. Această incoerență morală nu e un accident izolat, ci simptomul unei crize mai adânci. Așa-zisa elită culturală și ideologică europeană – modernă și postmodernă – (că America a pus un pic șaua pe ei), și-a decuplat discursul moral de la realitate și plutește în larg cu busola magnetizată. Sectele astea trăiesc vulcanic într-un spațiu de siguranță ideologică, unde valorile nu mai sunt ancorate în fapte, ci în „narațiuni”, „emoții” și identități fluide. Discernământul, cheie a supraviețuirii în fond, este zilnic înlocuit cu compasiunea necondiționată, iar solidaritatea se transformă într-un ritual secular lipsit de rigoare, dar poleit cu sârg.
Pentru mine nu este nici o surpriză auto-ura de sine civilizațională care roade de ani buni osatura europeană – în care tot ce aparține patrimoniului bătrânului continent, în fond casa noastră, este suspect sau acuzat direct de colonialism, rasism ori patriarhat, iar orice alteritate e romantizată duios ca minunată, revoluționară, nobilă.
Știm cu toții că pacea lungă, binele, confortul tâmpesc societatea – începând cu nepoții celor care au construit acel bine.
Generațiile actuale, născute în confort și pace, se dovedesc sacadat incapabile să înțeleagă efortul, sacrificiul și constrângerile care au construit civilizația de care beneficiază și pe care o urăsc cu patimă. Trocaricii dedulciți la trai bun, degrevați de urgențele care au generat luciditate morală care a capacitat construcția pe care ei au primit-o moka, ajung parcă printr-un blestem la cultul compasiunii fără discernământ.
„Free Palestina” nu există ca orizont de așteptare, lumea aia este intern structurată pe alte repere. Cine nu crede să se apuce de „civilizat” refugiații lor ajunși în Europa.
Plictisiții își inventează suferințe de dragul emoției și ridică aceste închipuiri la rang de valoare absolută.
Ceea ce n-ar fi un capăt de țară dacă n-ar face asta – cel puțin pe subiectul Palestina/Iran – fără verificarea realităților din teren, fără evaluarea cauzelor, a vinovaților sau a coerenței. Astfel, activismul devine un gest emoțional, nu o judecată etică. Adevărul este înlocuit cu narațiunea, rațiunea cu emoția, iar coerența morală cu solidaritatea selectivă.
Aș fi vrut să mă întorc în istorie, să văd rădăcinile și soluțiile aplicate degringoladei, dacă ea a mai fost, dar mai jos de 1968 n-am prea găsit nimic.
Cred că această formă de schizofrenie este nouă în istoria Europei. Lumea greco-romană și chiar creștinismul medieval – oricât de imperfecte și de blamabile ar fi acum (prin prisma contemporană, desigur) – erau construite pe ideea de ordine morală coerentă, erau structurate în jurul ideii de ordine coerentă, de adevăr, de ierarhie a valorilor.
În schimb, Europa postmodernă a rupt etica de realitate – chiar la nivel politic decizional!, iar în loc de discernământ cultivă confuzia nobilă – un construct estetic care, sub pretextul incluziunii și al empatiei, riscă să legitimeze exact ceea ce putem numi simplu: „tiranie!”.
Și acest cerc se închide previzibil, printr-un exemplu istoric uitat prea ușor: bolșevicii au permis, într-o primă etapă, homosexualitatea – nu din convingere etică, ci pentru că le servea interesele propagandistice și destabiliza ordinea burgheză. Toleranța fusese un instrument, nu o valoare.
După consolidarea puterii, bolșevicii au întors foaia: printre primele victime ale regimului sovietic totalitar au fost exact aceia pe care îi fluturase ca simboluri de libertate în faza revoluționară – homosexualii, considerați acum „decadenți”, „elemente antisociale”, „periculoși pentru noua ordine morală”.
[/responsivevoice]
