Jurnal de libertate într-o țară închisă
Valentin BELOIU■
Trenul spre libertate și rucsacul cu visuri
Iunie 1985. Savuram prima zi de vacanță studențească. Din Constanța, trenul înainta lent spre vest, trecând prin câmpuri coapte de soare și sate adormite, cu case joase și uluci șubrede. În compartiment, geamurile aburite de căldura verii se deschideau greu, iar vântul aducea miros de ulei încins, traverse și regim dictatorial greoi și îmbâcsit, dar în mintea mea, gândurile alergau mult mai repede decât roțile metalice. Deja mă vedeam pe Valea Cernei, printre păduri dese și peșteri neumblate, dormind sub stele, respirând aerul tare al libertății fără margini.
Plănuisem cu un prieten din Turnu Severin o săptămână de evadare în natură. Nu era doar o drumeție, era un proiect de suflet, o formă de rezistență tăcută. Rucsacul greu pe care îl târam după mine nu era doar plin cu cort, sac de dormit și o saltea pneumatică, era plin cu speranța că, pentru câteva zile, voi putea uita de pereții invizibili ai unui stat care îți controla pașii, gândurile, până și aerul pe care-l respirai. Îmi imaginam o săptămână de liniște, de explorare, de ascultare a propriei conștiințe în mijlocul muntelui.
Dar în România acelui an, orice vis de libertate putea deveni motiv de arest.
Peronul gol și musafiri neașteptați
Am coborât în gara din Severin cu rucsacul în spate și inima deschisă, așteptând zâmbetul cunoscut al prietenului. Trenul se depărtase deja spre Timișoara, lăsând în urmă doar ecoul metalic al roților și tăcerea fierbinte a amiezii. Mă uitam în jur, cu mâna pe frunte ca să țin soarele departe de ochi, căutând printre siluetele din mulțime. Dar mulțimea s-a risipit repede, ca o scenă care se strânge după spectacol. În doar câteva minute, peronul a rămas gol. Doar eu, cu bocancii grei și visul de munte în privire. Undeva, o pasăre trecea zgomotos pe deasupra gării. Un vânt cald ridica în aer hârtii și praf. M-am apropiat de o bancă, am lăsat rucsacul jos și am tras aer adânc în piept. O parte din mine încă spera că prietenul va apărea, cu scuze întârziate și brațele deschise. Cealaltă parte, însă, simțea deja acel fior cunoscut, o tensiune fără nume, care apărea ori de câte ori realitatea te forța să revii din visare.
Și atunci, ca dintr-un ritual absurd care se repeta fără voia mea, au apărut „prieteni” vechi. Doi bărbați în uniformă cenușie, nu foarte grăbiți, dar siguri pe ei. Poate grăniceri, poate polițiști de la Transporturi Feroviare. Nu mai conta. Aveau aceeași postură, aceeași voce lipsită de nuanțe, același gest obosit, dar ferm: „Actele la control.” Am întins buletinul, deja știind ce urmează. Unul dintre ei a privit poza, apoi pe mine. Celălalt a luat rucsacul la ochi, cu un interes care nu avea nicio legătură cu siguranța națională. După câteva priviri schimbate între ei, acea complicitate seacă, fără emoție, a venit și invitația, formulată cu politețe mecanică: „Ne însoțiți până la secție. E o simplă verificare.” Verificările acestea „simple” deveniseră, în viața mea, un soi de ritual de trecere. Măsurau cât de bine mă puteam controla, cât puteam suporta umilința fără să cedez. Din nou s-au scos șireturile. Din nou buzunarele au fost întoarse, rucsacul răvășit. Întrebările au fost aceleași, aproape recitate: „Unde mergeți?”, „Cu cine vă întâlniți?”, „De ce singur?”, „Ce căutați în Severin?”
Dar de data aceasta, ceva era diferit. Nu mai simțeam teamă. Nu mai eram băiatul prins pe câmp, speriat, înfruntând necunoscutul unei anchete în mijlocul pustietății. Eram într-un oraș, într-un loc cu oameni, cu case, cu străzi. Poate eram și mai aproape de absurditatea acestui regim care transforma orice inițiativă personală într-un act suspect. De fapt, în acele clipe, ironia mi se părea dureros de clară: venisem cu gândul la munte, la libertate, și mă trezeam iar între pereții reci ai unui birou de secție, răspunzând unor întrebări care nu cereau, de fapt, niciun răspuns. Acolo, în acea cameră cu lumină chioară și scaune din lemn scorojit, am înțeles că nu numai zidurile închid un om, ci mai ales suspiciunea. Că într-o țară închisă, peronul poate deveni scenă de interogatoriu, iar o vacanță planificată devine un delict neformulat. Libertatea era nu doar un vis îndepărtat, ci o vină tăcută, greu de purtat.
Salteaua pneumatică și paranoia fluviului
Motivul reținerii a venit sec, rostit cu acea seriozitate încruntată pe care doar suspiciunea instituționalizată o poate produce: „Aveți o saltea pneumatică în rucsac. Pregătire pentru trecerea Dunării înnot, spre Iugoslavia.” Pentru o clipă, am crezut că glumesc. Am zâmbit scurt, aproape involuntar. Dar privirea lor n-a trădat nicio umbră de ironie. Erau convinși. Iar eu eram, din nou, suspectul perfect. Cu cât negam, cu atât păream mai vinovat. Cu cât explicam, cu atât îmi complicam poziția.
Într-adevăr, aveam o saltea, model sovietic, greu de umflat, deloc ideală pentru navigație, dar suficient de bună pentru a izola spatele de pietrele reci ale unui bivuac montan. Încercam să le vorbesc despre drumeții, despre pasiunea mea pentru speologie, despre liniștea peșterilor și frumusețea întunericului subpământean. Despre rucsaci, hărți, carbid, corzi și gândul de evadare în natură, nu din țară.
Absurdul nu are simțul umorului
Nu acceptă nuanțe. Nu iubește metaforele. Pentru ei, fiecare om care avea orice legătură cu hărți, corturi sau înot devenea automat un element suspect. Nu conta că aveam buletin, plan de traseu și colegi de facultate care mă puteau confirma. Nu conta că eram un tânăr visător, nu un fugar. În acea Românie, Dunărea nu era un fluviu, ci o frontieră psihologică. Apa curgea, dar ideologia stătea ca un zid nevăzut.
Am fost dus într-o cameră cu pereți îmbibați de tăceri și transpirație. M-au întrebat de ce voiam să merg în munți, cu cine, de ce nu stăteam acasă, ce legături aveam cu cineva din afară. M-au întrebat chiar dacă mai am rude în străinătate. Cuvântul Iugoslavia părea să le ardă limba și, în același timp, să le justifice toate acțiunile. Privind înapoi, înțeleg cât de fragile erau granițele rațiunii într-o țară închisă. Și cât de ușor putea deveni orice obiect personal un indiciu de vinovăție. O saltea, un vis al odihnei, devenise, în ochii lor, o unealtă a trădării. În fond, nu voiau să afle adevărul. Voiau doar să confirme o presupunere. Asta era, de fapt, metoda cea mai subtilă de a ne ține captivi: să ne transforme în suspecți pentru simplul fapt că visam.
Timpul în carceră. Geometria așteptării
Au trecut ore. Nu știu câte. Poate trei. Poate șapte. În lipsa ceasului, timpul se dizolvă în ritmul pașilor de pe coridor, în ecoul unei uși care se deschide brusc, în tic-tacul nevăzut al întrebărilor care se repetă cu alte cuvinte, dar același ton.
Timp suspendat. Timp gol. Timp de carton
Stăteam pe un scaun de lemn, cu spatele drept și mintea obosită. Nu mai aveam ce explica, ce justifica. Nimeni nu asculta cu adevărat. Fusesem etichetat, așezat într-o categorie pe care o ignorasem până atunci: „potențial fugar”. Cu alte cuvinte, un om care nu înțelege bine norocul de a trăi în cea mai fericită țară din lume și care, culmea, își dorește să plece de bunăvoie. O formă de trădare a visului socialist. Priveam prin geamul prăfuit al camerei în care fusesem lăsat să „reflectez”. În zare, peste acoperișuri și fire de telegraf, îmi imaginam munții – munții Cernei, munții mei, ca niște prieteni care fuseseră dați la o parte, izgoniți de ziduri, de frică, de control. Îi vedeam cu ochii minții, vârfurile lor, pantele umbrite, pădurile tăcute, izvoarele reci. Îi strigam în gând și-mi răspundeau cu liniștea lor pură, exact opusul acelei tăceri impuse din jurul meu.
Apoi, s-a auzit fluierul unui tren. Dinspre București. M-am apropiat de fereastră. Peronul s-a umplut brusc de oameni, de pași, de voci, de sacoșe și geamantane legate cu sfoară. O explozie de viață, de normalitate. Oameni care veneau, oameni care plecau. Acel furnicar viu, liber în aparență, dar prins în aceleași fire invizibile care mă țineau și pe mine pe loc. Privind acea agitație, am înțeles că nu eram singurul arestat. Toți eram arestați, în feluri diferite. Unii între patru pereți, alții în propria casă, alții în neputința de a mai visa.
Timpul trecea. Nu ca o curgere lină, ci ca o sabie lentă care tăia strat cu strat în încredere, răbdare, luciditate… Dar mai aveam un gând care mă ținea în viață: eu știu de ce venisem. Nu pentru a fugi. Ci pentru a urca. Pentru a urca înspre liniștea unei păduri, pentru a dormi sub cer, pentru a uita zgomotul lumii. Și nimeni nu-mi putea confisca acest motiv. Chiar dacă îmi confiscaseră ore, obiecte și libertatea de mișcare, nu puteau confisca sensul.
Complici în libertate
Peronul fremăta de lume și valize. Între uniformele care se mișcau metodic și siluetele grăbite ale celor sosiți, o figură mi-a tăiat respirația: prietenul meu. Apăruse ca o salvare, ca o confirmare că realitatea din care fusesem smuls mai exista. Mergea de colo-colo, vizibil neliniștit, căutând probabil un chip cunoscut, o explicație, o veste. Îi citeam în priviri aceeași sete de munte pe care o purtam și eu în suflet. Când l-am văzut, am sărit în picioare, ca și cum lanțurile de pe glezne s-ar fi topit deodată:
— Uitați-l! El este prietenul meu, cu el trebuie să plec pe munte!
Ofițerul a privit scurt în direcția indicată, a dat un semn sec, și în câteva clipe prietenul meu era și el suspect. A fost ridicat din mulțime fără un cuvânt, tras într-o cameră alăturată, înfășurat brusc în suspiciune. În țara noastră, prietenia putea deveni oricând o complicitate periculoasă. Am înlemnit. Îi simțeam pașii, vocea, uimirea. Îi știam inima: nu făcea parte din nicio conspirație, din niciun plan de evadare. Voia doar să petreacă o săptămână departe de oraș, în tihna muntelui. La fel ca mine.
Norocul, un cuvânt relativ în acel context, a fost că buletinul lui arăta clar: domiciliat în Turnu Severin. Localnic. Acel detaliu administrativ l-a salvat, iar prin el și pe mine. Nu mai eram un fugar izolat, ci un oaspete cu gazdă. Nu mai eram un singuratic cu saltea pneumatică, ci un tânăr în vizită la un prieten. S-au făcut verificări scurte, confruntări verbale, priviri încruntate, șușoteli între cadre. Apoi, brusc, verdictul: eliberați.
Nu însă fără lecția finală. Unul dintre ofițeri, mai bătrân, cu aer de dascăl dezamăgit, ne-a țintuit cu o frază rostită fără ură, dar cu acea superioritate a omului care crede sincer în rolul său de paznic al rânduielii:
— Ce tot umblați, mă, brambura pe coclauri? Vă plimbați cu saltele pe munți în loc să dați o mână de ajutor părinților pe lângă gospodărie! Ce-i cu viața asta a voastră, fără rost?
Am tăcut. Nu avea rost să răspundem. Cum să explici că drumeția nu era o fugă, ci o întoarcere? Că mersul pe munte era pentru noi singura formă de a respira altfel? Că acea „brambureală” prin coclauri ne făcea oameni întregi?
Am ieșit din gară tăcuți. Cu rucsacul în spate, cortul pe umăr și salteaua, blestemata de saltea, prinsă de chinga laterală. Nici nu mai știu dacă ne-am dus direct spre casă sau dacă am mai vorbit despre ce fusese. Dar știu că, din acea zi, libertatea a început să aibă un preț în mintea mea. Un preț în umilințe, în întrebări, în ridicol. Și totuși, unul pe care eram gata să-l plătesc din nou, oricând, pentru o oră de mers pe creastă.
Ultima stație: încăpățânarea de a fi liber
Am plecat râzând amar. Nu era un râs vesel, ci un râs pe care îl înveți în timp, când absurditatea devine obișnuință, iar umilința, o lecție repetată până la oboseală. Încă o zi în care libertatea noastră se izbea de ziduri invizibile. Încă o zi în care granița nu era doar o linie de frontieră, ci o stare. O cușcă birocratică, ideologică, mentală.
Am plecat. În sfârșit, am plecat. Am urcat pe munți, am coborât în peșteri, am mers desculți prin iarbă și am dormit sub cer. Ne-a fost frig și foame. Ne-a fost frică uneori. Ne-a fost și bine. Ne-am simțit vii. Nu pentru că ni s-a dat voie, nu pentru că am primit vreo aprobare, ci pentru că n-am cerut-o. Am mers pentru că n-am fi putut altfel.
Am înțeles atunci că libertatea nu stă în acte, în buletine, în aprobare sau în lipsa ei. Nu stă nici în salteaua pneumatică, nici în trenul care vine sau pleacă. Libertatea adevărată începe acolo unde refuzi să ți-o negociezi. Acolo unde, chiar suspectat, urmărit, etichetat, alegi totuși să visezi. Să pleci. Să urci. Pentru că uneori, libertatea nu este o destinație. Nu e nici vârf de munte, nici linie de sosire. E un gest. E un act de credință. E o încăpățânare personală. Să vrei să fii liber, chiar și atunci când nu ești. Să pleci, chiar dacă te așteaptă un nou control. Să mergi mai departe, chiar și cu o cușcă invizibilă în jurul tău. Poate cu inima strânsă de emoție, să nu te oprești. Niciodată.
