Ionuț-Eugen Ioniță ■
Am 48 de ani și de aproape trei decenii lucrez în IT. Am prins vremurile în care parolele erau aceleași pentru tot biroul, când “antivirusul” era o dischetă cu nume complicat și când Internetul părea un loc suficient de mare cât să nu te observe nimeni. Azi, nu mai e așa. Lucrez într-o lume în care fiecare click, fiecare e-mail și fiecare server conectat contează.
De aceea, la început de octombrie, am fost prezent la Bucharest Cybersecurity Conference 2025 (BCC2025) — eveniment organizat de Directoratul Național de Securitate Cibernetică (DNSC), Agenția Uniunii Europene pentru Securitatea Rețelelor și a Informațiilor (ENISA) și European Cybersecurity Competence Centre (ECCC) — unde, timp de trei zile, am văzut cum termenul „cooperare” a devenit cheia tuturor discuțiilor.
Cooperarea – noul scut al Europei digitale
Într-o perioadă în care amenințările digitale nu mai vin doar din laboratoare obscure, ci și din infrastructuri statale sau grupuri bine finanțate, conferința de la București a pus accentul pe parteneriat.
Reprezentanți ai instituțiilor europene, ai companiilor de tehnologie, ai mediului academic și ai societății civile au vorbit despre cum niciun actor nu mai poate face față singur atacurilor cibernetice. Fiecare instituție, companie sau organizație depinde de altele, iar securitatea nu mai poate fi privită ca o competiție, ci ca o rețea de sprijin reciproc.
Cifrele prezentate au fost grăitoare: 40% dintre atacurile cibernetice din Europa vizează instituțiile publice.
Asta înseamnă că sistemele administrației — cele care ne gestionează datele, serviciile sociale sau plățile online — sunt primele linii de apărare. Dar, dacă o singură instituție cade, efectul se propagă: spitale, școli, servicii financiare pot fi afectate în lanț.
La BCC2025 s-a spus direct: dacă administrația nu cooperează cu sectorul privat și cu societatea civilă, vulnerabilitatea unui singur punct se răspândește ca o fisură în sticlă.
Un exercițiu ipotetic care a dat fiori sălii
Unul dintre momentele care a atras atenția a fost o simulare prezentată în plen: un oraș smart atacat digital.
Sălile de control ale transportului se blochează. Semafoarele rămân roșii, autobuzele nu mai pot fi coordonate, aplicațiile de plată contactless cad. În spitale, sistemele de programare și echipamentele medicale conectate la rețea nu mai funcționează. Serverele primăriei sunt criptate, bazele de date personale devin inaccesibile.
Scenariul părea desprins dintr-un film, dar era bazat pe situații reale — atacuri petrecute deja în alte state europene.
Concluzia acestui exercițiu a fost una practică: soluția nu e doar tehnică. Nu o oferă un antivirus mai performant sau un firewall mai scump. Ea se naște din cooperare instituțională, planificare comună și reacție coordonată.
Un oraș devine „smart” doar dacă și răspunsul său la criză este inteligent, adică rapid, integrat și colaborativ.
Dincolo de tehnologie: încrederea
Un alt subiect discutat la conferință a fost încrederea. Nu poți avea cooperare reală între instituții dacă ele nu împărtășesc informații, dacă nu există transparență și responsabilitate comună.
Participanții au subliniat că partajarea datelor despre atacuri trebuie privită ca o formă de solidaritate, nu ca o vulnerabilitate reputațională.
Au fost prezentate exemple de colaborări internaționale, precum parteneriatul dintre România și Kenya pentru schimb de bune practici și dezvoltarea capacităților digitale. Tot la București, experți ai Uniunii Europene au vorbit despre Cyber Resilience Act (CRA), noua legislație care obligă producătorii de tehnologii să respecte standarde stricte de securitate.
Toate aceste inițiative urmăresc același obiectiv: crearea unei culturi comune de securitate, în care statul, firmele și utilizatorii de rând ar trebui sa tragă în aceeași direcție.
Securitatea nu mai e un subiect pentru experți
Am observat că, față de anii trecuți, discuțiile au fost mai puțin tehnice și mai aplicate. Nu s-a vorbit doar despre protocoale sau arhitecturi de rețea, ci despre oameni — despre comportamente, educație digitală, reflexe de siguranță.
La un panel dedicat educației cibernetice, s-a discutat despre cum orice cetățean trebuie să înțeleagă noțiunile de bază ale securității, așa cum știe să conducă o mașină sau să oprească aragazul înainte de a pleca de acasă.
Securitatea devine parte din viața de zi cu zi: un gest, o alegere, o rutină.
Actualizezi un software, verifici o sursă, îți schimbi parola — și, indirect, contribui la protecția unui întreg ecosistem.
Am plecat de la BCC2025 cu o convingere simplă, dar solidă: securitatea cibernetică nu mai este doar pentru experți.
Ea aparține tuturor — de la administrație până la cetățeanul care își plătește taxele online.
Cooperarea și încrederea nu sunt termeni de conferință, ci instrumente reale de supraviețuire digitală.
Atacurile vor continua, dar dacă vom învăța să lucrăm împreună — instituții, companii și oameni — atunci vom transforma vulnerabilitatea într-o rețea de protecție comună.
