Leonard MOCANU ■
Pași între credința ortodoxă și tradiția locală ●
Ziua de 26 septembrie a fost dedicată, în prima parte, călătoriei spirituale la masivul Meteora, formațiune stâncoasă din regiunea Thessalia, pe care se află un complex monahal ortodox, al doilea ca mărime, importanță și renume, după Muntele Athos.
Meteora este situată între orașul Kalabaka și satul Kastraki, în partea de nord-vest a Câmpiei Thessaliei, lângă râul Pineios și Munții Pindului. Aici, în principal în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub domnia lui Simeon Uros, autoproclamat împărat al sârbilor și grecilor, au fost întemeiate 24 de mănăstiri, în principal pe vârfuri de stâncă. Dintre acestea, astăzi mai există șase: Marele Meteor, Varlaam, Sfântul Nicolae Anapausas, Rousanou, Sfânta Treime și Sfântul Ștefan. În 1961, Sfântul Ștefan a devenit o obște de maici, celelalte cinci rămânând în continuate mănăstiri de călugări. Complexul monahal Meteora a fost adăugat pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO în 1988, datorită ”remarcabilei arhitecturi și frumuseți, combinată cu semnificația religioasă și culturală”.
Am parcurs cei aproximativ 180 de kilometri parțial pe drumul cunoscut din ziua anterioară, apoi, după Larisa, pe autostrada către Trikala și, mai departe, către Kalabaka. Trikala este un oraș în nord-vestul Thessaliei, situat pe râul Lithaios, cunoscut pentru numeroasele monumente pitorești și pentru împrejurimile străvechi și cu arhitectură tradițională. De asemenea, vecinătatea munților Pind oferă posibilități diverse de petrecere a timpului liber.
Primul popas important a fost la magazinul de icoane bizantine Zindros, din Kalabaka. Orășelul Kalabaka, întâlnit și sub numele de Kalambaka sau Kalampaka, se află chiar în vecinătatea Meteorei, stâncile acesteia fiind un fundal ideal pentru peisajele sale.
Magazinul de icoane bizantine, pictate manual, pare a fi un punct obligatoriu de trecere pentru autocarele sau autoturismele care tranzitează regiunea către complexul monahal Meteora. Grupurile de turiști sunt întâmpinate de angajați care fac prezentări în limbile acestora și explică tehnicile de realizare a icoanelor, precum și semnificația lor. Desigur, pe lângă figurile sfinților ortodocși binecunoscuți, putem găsi numeroși sfinți locali, ocrotitori ai familiilor, aducători de bunăstare, sănătate sau fericire.
La intrare, fiecare dintre noi a primit câte un bilet, cu explicația că, odată ce vom fi făcut cumpărături, biletele vor intra într-o extragere de tombolă la nivelul grupului, având drept premii mai multe obiecte din inventarul magazinului, puse la dispoziție de proprietari. Desigur, notorietatea ghidului nostru a reprezentat un bonus, gazdele umplând ”tolba” cu premii. Am petrecut mai bine de o oră printre rafturile magazinului, cumpănind între oferte, greutatea cardului și destinatarii atențiilor noastre potențiale, apoi am pornit pe șoseaua întortocheată, către complexul monahal.
Drumul este de bună calitate, dar serpentinele sunt pline de mașini, atât în mișcare, cât mai ales staționate în preajma mănăstirilor. Nicu a exersat din nou schema ”dă și du-te”, debarcându-ne în chiar proximitatea podețului de lemn care face legătura cu mănăstirea Sfântul Ștefan și căutând apoi un loc unde să parcheze autocarul. Plecați din Kalabaka pe o ploaie sâcâitoare, care nu a contenit pe toată perioada sesiunii de shopping, ne-am bucurat când am văzut că norii s-au mai rărit, iar șansa de a vedea soarele creștea.
În ziua vizitei noastre, erau deschise spre vizitare Marele Meteor și Sfântul Ștefan, iar șansa noastră a fost să începem cu cea din urmă, singura mănăstire de maici. Deși există unele informații cu privire la înființarea fiecărei mănăstiri, acestea se pierd în negura timpului. Indiciile arată că peșterile de la Meteora au fost locuite continuu, încă din urmă cu 50.000 ani. În anii 800, cavernele au început să fie locuite de pustnci, iar la începutul secolului al XI-lea după Hristos, aici s-au strămutat mai mulți călugări de la Muntele Athos, care au locuit în peșteri și caverne, fără a întemeia obști, până în secolul al XIV-lea, când numărul acestora a crescut, ca urmare a încercărilor de a se refugia din calea tot mai deselor atacuri ale turcilor.
Au fost ridicate 24 de mănăstiri, pe vârfuri de stâncă, unde accesul se făcea cu scări de frânghie sau de lemn, retractabile. Astfel, eforturile de ridicare a lăcașelor de cult par și mai mari, dacă avem în vedere felul în care acei oameni credincioși și-au cărat materialele de construcție și proviziile, cu atât mai mult cu cât astăzi turiștii au acces pe scări săpate în stâncă, în anii ‘20 ai secolului trecut, de punți și podețe, iar pentru transportul proviziilor se folosesc funiculare, încă din secolul al XVII-lea. De remarcat că, în anul 1921, Regina Maria a României a vizitat complexul monahal, fiind prima femeie care a călcat prin acele locuri. În timpul celui de-al doilea război mondial, complexul a fost bombardat masiv.
În curțile mănăstirilor, accesul este restricționat de purtarea unei ținute decente, care cuprinde pantaloni sub genunchi și cămăși sau tricouri, de preferință cu mâneci lungi pentru bărbați, respectiv rochii sau fuste pentru femei, evident cu poalele sub nivelul genunchilor. Mai puțin restrictivă este regula prin care femeile trebuie să intre cu capul acoperit în biserici. Deasupra tuturor acestor reguli, este obligația de a păstra liniștea specifică unor astfel de locuri de rugăciune și reculegere, iar în interiorul bisericilor fotografiatul este interzis. Acolo unde relieful permite, sunt amenajate platforme belvedere, care oferă priveliști impresionante, către orașul Kalabaka și către celelalte lăcașuri de cult. Pentru pasionații de fotografie artistică, zona este o adevărată provocare, aproape fiecare pas dezvelind un alt cadru mai frumos și mai demn de a fi imortalizat.
Mănăstirea Sfântul Ștefan (Aghios Stefanou) este plasată pe un pisc stâncos, fiind străjuită de Vârful Kukulas (510 m). Zidurile edificiului sunt din blocuri de piatră de calcar. Deși nu e clar când a fost înființată, o inscripție desupra intrării prezintă numele IEREMIAC (IEREMIA) – posibil numele primului călugăr stabilit aici – și anul 1192. Mănăstirea are drept sfinți ocrotitori pe Sfântul Ștefan și Sfântul Haralambie, cel de-al doilea ca urmare a dăruirii de către vornicul Dragomir (nepotul domnitorului valah Vladislav I) a cinstitului cap al sfântului. Dealtfel, între secolele XIV-XVI, domnitorii valahi au făcut numeroase danii obștii mănăstirii. Prima biserică (Sfântul Ștefan) a fost construită în anul 1350. Biserica centrală are hramul Sfântul Haralambie, a fost zidită în secolul al XVIII-lea și reconstruită, după ce a fost distrusă de bombardamente în timpul celui de-al doilea război mondial.
Pronaosul bisericii centrale, numit ”Apoltaria”, găzduiește trei inscripții, pe care sunt menționați toți cei care au contribuit la ridicarea acesteia. În pronaosul, sprijinit pe patru coloane, se pot vedea reprezentări simbolice, sculptate în piatră, precum vulturi bicefali, viță de vie sau crucea cu brațe egale. Biserica nu este pictată, dar este decorată cu sculpturi în lemn. Catapeteasma cuprinde reprezentări iconografice specifice cultului ortodox și sculpturi cu teme simbolice. Pe pardoseală este sculptat vulturul bicefal, incadrat într-un cerc, simbolul Imperiului Bizantin.
În 1961, când maicile au înființat obștea, mănăstirea era pustie. În prezent, obștea are 40 de maici, care se ocupă cu iconografia și psalmodia, administrează bogata bibliotecă, editează publicații cu caracter religios și istoric și primesc cu mult drag și evlavie pe vizitatori. Se pare că am pășit pe acele meleaguri cu gânduri curate și cu smerenie, pentru că, odată ajunși, ploia s-a oprit iar norii de pe munte s-au risipit, astfel că am putut fi și noi admiratorii unor panorame greu de comentat.
Fiecare dintre noi și-a petrecut timpul la dispoziție pentru vizitare pentru a parcurge aleile incintei, pentru a se închina la icoane, pentru a aprinde lumânări, pentru a se reculege preț de câteva minute sau pentru a vizita pangarul sau magazinul de suveniruri. Evident, toți ne-am păstrat suficient timp și pentru a admira împrejurimile și pentru a parcurge drumul de întoarcere la autocar.
Dincolo de numeroasele informații oferite de ”enciclopedia” Claudiu Mihăilescu, ghidul nostru, la realizarea acestui articol am studiat mai multe surse deschise. De mare ajutor mi-au fost datele și informațiile prezentate pe portalul DOXOLOGIA.ro, unde am găsit inclusiv un album foto, rod al strădaniei preotului Silviu Cluci (redactor al portalului, preot paroh în localitatea Satu-nou, din județul Iași), album care poate fi vizualizat online, pe site.
Am pornit apoi către stânca Platylithos, pe care, pe o suprafață de aproximativ un hectar, se întinde domeniul mănăstirii Marele Meteor, mănăstirea cârmuitoare a complexului monahal. Platylithos este situată la 613 metri deasupra nivelului mării și la 414 metri deasupra nivelului râului Pinios. Pentru a ajunge în incintă, pelerinul trebuie să coboare câteva zeci de trepte, apoi să urce alte 115, pe o diferență de nivel de 250 de metri, trecând și prin câteva culoare săpate în stâncă.
Mănăstirea a fost înființată de Cuviosul Atanasie, în anul 1340, cel care a zidit primul schit, săpat în totalitate în piatră, aflat în prezent lângă scara de acces. Acesta, împreună cu ucenicii care i s-au alăturat, a zidit prima biserică, închinată Maicii Domnului. Ulterior, s-a construit o altă biserică, având hramul Schimbarea la Față a Domnului Iisus Hristos, care a fost lărgită și rezidită, în secolul următor.
Mănăstirea a avut o perioadă de înflorire, în secolul al XVI-lea, când a dobândit privilegii și autonomie, dar și autoritate duhovnicească față de celelalte așezări de la Meteora. În secolele XVI-XVII, obștea ajunsese la peste 300 de călugări și pustnici. Între anii 1609-1633, trupele turcești au jefuit și incendiat mănăstirea de trei ori, apoi aceasta a intrat într-o perioadă de decădere. Restaurarea a început după cel de-al doilea război mondial, de către sătenii din împrejurimi, apoi, începând cu anul 1963, viața monahală a fost reluată. Totuși, monahii de aici au fost strămutați, în locul lor a venit un singur călugăr, obștea s-a mărit, și aceasta fiind strămutată la Muntele Athos. Obștea actuală, nu foarte numeroasă, trăiește după rigorile monahale, păstrând tradiția Marii Meteore. Mănăstirea Marele Meteor are cea mai mare colecție de manuscrise religioase de la Meteora, adică mai bine de jumătate (610) din cele 1124 existente la toate cele șase lăcașe de cult.
Odată intrați în curtea interioară, pelerinii sunt orientați către diversele puncte de interes, dintre care merită amintite biserica centrală, cu hramul Schimbarea la Față, cele trei paraclise, având hramurile Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Împărați Constantin și Elena, respectiv Sfântul Atanasie, tâmplăria (de fapt, dogăria), bucătăria, pangarul, muzeul sau platforma belvedere.
Biserica centrală, sau katholikonul, este cea mai impozantă clădire a așezământului, având lungimea de 42 de metri și lățimea de 24. Biserica are formă de cruce, turla este o prismă cu 12 fețe, iar interiorul este compus din pronaos, naos și altar. Sfântul Altar a fost la începuturi prima biserică a mănăstirii, înainte de a fi extinsă și rezidită. Biserica este împodobită cu fresce, iar iconostasul este sculptat în lemn și aurit. Ca peste tot în alte lăcașe de cult vizitate, candelabrul central este circular cu candele cu ulei și lumânări de ceară.
În atelierul de tâmplărie, pot fi văzute mai multe vase din lemn sau din sticlă, scule de tâmplărie și dogărie, precum și unelte pentru lucrul pământului, pentru prelucrarea strugurilor, sau cu alte destinații gospodărești. Bucătăria este echipată cu toate cele trebuincioase, inclusiv cu un cuptor de lut. Muzeul, plasat pe două niveluri, cuprinde piese bisericești vechi, precum obiecte de cult, veșminte sau cărți religioase din diverse epoci. Și aici platforma belvedere oferă priveliști încântătoare. Între versantul pe care este situată mănăstirea și cel unde se sfârșește șoseaua de acces este construit un funicular, cu care se pot transporta materiale. Înainte de săparea celor 115 trepte de acces, funicularul era folosit și pentru transportul persoanelor. Ca și la Sfântul Ștefan, completez cele scrise cu un album foto preluat de pe DOXOLOGIA.ro, realizat de Oana Nechifor, fotograf, colaborator al portalului.
Odată reuniți după vizitarea mănăstirii și deplasarea pedestră mai bine de jumătate de kilometru până la autocar, dovadă a fluxului de mașini către și dinspre Marele Meteor, am coborât înapoi în Kalabaka și am intrat să luăm masa de prânz la restaurantul cu autoservire Theoxenia, ale cărui săli pot găzdui concomitent câteva sute de consumatori.
Pauza încheiată, am pornit pe drumul de întoarcere către Paralia, cu dorința de a ajunge cât mai devreme, pentru a ne pregăti pentru seara grecească, alt eveniment opțional inclus în program, dar agreat de majoritatea colegilor. Drumul a fost marcat de derularea tombolei pentru produsele primite cadou de la magazinul Zindros, prilej pentru Claudiu de a crea o oră de divertisment, ca un balsam moral pentru cei ale căror bilete s-au dovedit fără succes. Cât despre câștigători, probabil că organizatorii galelor de premiere gen ”Oscar”, sau a preselecțiilor TVR pentru Eurovision, ar mai avea câte ceva de învățat. Ar mai fi de amintit popasul la restaurantul din ajun, unde colega noastră și-a recuperat telefonul căruia, ca să păstrăm tema zilei aproape îi pusese cruce.
La Paralia, după un slalom printre turismele parcate alandala, Nicu ne-a ”depus” la ”peron”, iar timpul rămas ne-a permis să schimbăm ținutele de drum cu cele de petrecere. De remarcat inițiativa multora dintre colegele noastre, care au ales să poarte ii tradiționale românești, realizând o pată de culoare danubiano-pontică în atmosfera grecească, pregătită de organizatori.
Seara grecească a fost organizată la restaurantul Maria, evident în Paralia. Deși distanța de parcurs nu era chiar mare, am beneficiat din nou de serviciile autocarului. În restaurant, aglomerație mare, de parcă se adunaseră toți turiștii din stațiune. Grupul nostru a avut la dispoziție mai multe mese, la care ne-am așezat după afinități sau după…caz. Meniul a cuprins un aperitiv și un fel principal, la care s-a adăugat o sticlă de vin la trei persoane și apă la discreție. Dar cum, asemenea unei vorbe din popor, mâncarea e fudulie, farmecul serii a fost dat de programul artistic, cu muzică și dansuri grecești, evident cuprinzând cele mai cunoscute șlagăre de pe meleagurile Elladei.
Formația instrumentală a fost completată de o solistă care a atras privirile părții…masculine, iar dansurile au fost ”opera” unui grup format din două perechi, cu vârste ca de la bunic la nepoată. Inițial costumați în ținute populare tradiționale, protagoniștii au interpretat dansuri specifice, bărbații excelând la capitolul condiție fizică, iar perechile lor la cel al…farmecelor specifice sexului frumos. A doua repriză de dansuri a prilejuit liderului trupei momente de virtuozitate în manevrarea unor tamburine cu mare dexteritate, atât din picioare, cât și în genunchi sau în alte poziții, care de care mai contorsionate. Și, pentru ca tacâmul să fie complet, pe tamburine a plasat câte un păhăruț cu ouzo, băutura tradițională a grecilor, reușind ca, la final, să nu verse nici măcar vreo picătură.
Seara grecească a condus la destrămarea uneia dintre legendele care circulă despre greci în România: spartul veselei. Din motive economice, dar și de securitate a persoanelor, spargerea veselei ca modalitate de exprimare a admirației și exaltării a fost înlocuită cu ploaia de șervețele de hârtie, motiv pentru care am fost ”invitați” să apreciem evoluția artiștilor aducându-ni-se câteva pachete de șervețele de hârtie, cu precizarea să nu fim deloc zgârciți.
Una peste alta, seara grecească a oferit un prilej bun de pătrundere mai profundă în ”tainele” culturii autohtone, chiar la ea acasă. În încheiere, evident un scurt video, care va permite cititorilor să trăiască atmosfera, măcar pentru un minut.
