Cum au petrecut activistele pe 8 Martie – Ziua Femeii bolșevice

🔊 Ascultă articolul

Dan MIHĂESCU ■

Potrivit recensământului din 2021, populația județului Constanța este de 680.125 de locuitori din care 351.944, adică 51,7%, o reprezintă jumătățile noastre mai bune. Un procent de peste 51%, din totalul alegătorilor care au votat la alegerile parlamentare din 2024 în județul Constanța, l-au reprezentat tot femeile și atunci este firesc să primească și recunoștința politicienilor pe care i-au făcut “oameni”, nu-i așa? Bine și respectul ăsta nu curge cu nemiluita ca apa la cișmeaua din sat așa că, o dată pe an, după datina marxistă, constănțencele își primesc obolul prin reprezentantele lor, pe 8 martie, de Ziua Femeii.

Am văzut și eu pe platformele de socializare că anul ăsta 1.600 de femei au petrecut în numele celor 351.944 de surate, la banchetele organizate de PSD (700), AUR (300) și PNL (600). Restul, au ținut secul căci vorba lui Oscar Wilde: „Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”!

Asupra cinicului dezmăț de anul acesta mi-a atras atenția pertinentul comentariu de pe Facebook al ziaristei Cristina Ionescu care analiza un astfel de loc al crimei la PSD Constanța:  

„Nu vreau să fiu ipocrită…”, așa își începea Mariana Gâju discursul de la petrecerea de 8 martie. Mi-am adus aminte de declarația ei în fața premierului, o alocuțiune care ne-a impresionat pe toți: românii sunt săraci, împovărați de taxe și impozite, trăiesc de pe o zi pe alta, n-au nici după ce bea apă. Un tablou dramatic, rostit cu dârzenie și emoție. Aproape că ne-au dat lacrimile. Doar că, la câteva săptămâni distanță, realitatea arăta puțin… diferit. Pentru 8 martie, Mariana Gâju a organizat în Mamaia o paranghelie demnă de balurile din „Bridgerton”: artiști pe scenă, mese pline cu mâncăruri alese, băuturi fine, rochii elegante și munți de trandafiri. Lux și opulență, cât să nu mai pară chiar atât de apăsătoare viața românilor despre care vorbea. Aproape 700 de doamne din PSD au participat la eveniment. Greu de crezut că o astfel de chermeză a fost plătită din salariul de primăriță de comună. Deși, la aproape 20.000 de lei pe lună, nu ar fi imposibil. Nu vrea doamna să fie ipocrită, dar e.”

Am văzut și eu imagini postate pe conturile private sau oficiale al eroinelor și partidelor implicate și sincer, toate chermezele astea arătau ca un fel de “bătaie a peștelui”, adică rutul. Când se produce depunere și fecundarea icrelor ihtiofauna e hiperactivă. Agitați peste poate, peștii și peștoaicele se zbat în apă și se freacă de tulpinile de stuf. E așa zisă perioada de boiște și ca în natură,  fenomenul a fost mai vizibil în balta cu pește a PSD care abunda plină ochi de sânger. Estrogenul înmiresma ambianța iar testosteronul mai pe sponci, dârlăii în chip de sponsori, erau bob numărat.

De la o sărbătoare cu licență didactică, marcată prin felicitări confecționate la școală de elevi în orele de îndemânare și oferite mamelor alături de câte un buchet de ghiocei, frezii ori maxim o fiolă de parfum, din 1990 încoace sărbătoarea de 8 martie a devenit exclusiv Ziua Femeii, o bacanală în toată regula. Mă refer la regula originară, gândită dar nescrisă de nașa acestei sfinte zile proletare, Alexandra Kollontai.

Eu nu știu câte dintre cele care aduc ofrande pe altarul Zilei Femeii cunosc originea evenimentului și adevărata semnificație a omagieri ce are loc pe 8 Martie, partidele politice ca instituții de stat, trebuie să țină cont că și ăsta este un fals protocronism românesc, alături de comemorarea învierii lui Iisus Cristos conform calendarului iulian, adică „pe stil vechi”, pe când în viața de zi cu zi folosim calendarul gregorian, introdus în România în 1919. Doar pentru calculul pascal, Patriarhia Rusă de la Moscova, autodeclarată “a treia Romă”, a impus întregii ortodoxii calendarul iulian, cu o întârziere de 13 zile față de cel gregorian, pentru a crea hiatusul de unitate cu restul creștinilor de rit apusean. La fel și celebrarea Zilei Femeii pe 8 Martie, poartă tot o semnificație bolșevică pe care o detaliez în cele ce urmează, și trece în desuetudine adevărata sărbătoarea oficială de pe 3 Mai – Ziua Mamei, care omagiază cu adevărat o mare virtute umană. Căci calitatea de a fi femeie, nu poate reprezenta o virtute în sine.

Așa cum spuneam, din secolele XVII-XIX în Marea Britanie, a doua zi de duminică a Postului Mare a fost sărbătorită așa-numita «duminica mamei» (Mothering Sunday), dedicată onorării mamei din toată țara.

În 1914, în SUA, președintele Woodrow Wilson a declarat a doua duminică a lunii mai ca fiind o sărbătoare națională în cinstea tuturor mamelor americane. Inițiativa a fost preluată de alte 23 de țări (printre care: Arabia Saudită, Australia, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Estonia, Hong Kong, India, Malaysia, Mexic, Nicaragua, Oman, Pakistan, Qatar, Singapore, Ucraina), în care a doua duminică a lunii mai a fost declarată zi de sărbătoare pentru a onora memoria mamei, alte treizeci de națiuni sărbătorind în alte zile.

Rușii bolșevici au decretat pe 8 martie Ziua Femeii și de-o dată cu epidemia de comunism au exportat sărbătoarea în toate țările ocupate, din spatele cortinei de fier.

În chip trist, femeile din România au rămas încremenite în proiectul bolșevic de comunizare sărbătorind în continuare Ziua Internațională a Femeii pe 8 Martie alături de: Afghanistan, Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herzegovina, Bulgaria, Laos, Republica Moldova, Muntenegru, Serbia, Albania, Kazahstan, Macedonia de Nord, Rusia, Vietnam și Ucraina.

Această sărbătoare a fost năzuința revoluționarei bolșevice și primei feministe ruse, Alexandra Kollontai (1872–1952), care i-a impus lui Lenin recunoașterea datei de 8 martie ca Ziua Internațională a Femeii.

Ea a fost prima femeie membru al unui guvern european și prima politiciană acceptată în lumea exclusivistă a diplomației, ocupând ani la rând funcția de ambasador al sovietelor în Norvegia, Suedia și Mexic la convins pe Lenin, să instaureze această zi ca sărbătoare pentru a celebra femeia muncitoare și lupta ei pentru drepturi egale în amintirea femeilor din Petrograd care în 1917, pe 8 martie/23 februarie stil vechi au organizat un marș finalizat cu o grevă istorică prin care cereau „pâine și pace” și abolirea dinastiei țariste, eveniment care a declanșat Revoluția din Februarie.

Dincolo de cariera politică, Alexandra Kollontai și-a asumat misiunea de emancipare a femeii, promovând asiduu ideea de „egalitate absolută” între soț și soție, legea avortului și încurajând iubirea liberă, fără constrângerile impuse de diferențele de clasă, de avere sau de falsa moralitate a burgheziei.

„În lumea viitorului, nu va mai fi loc pentru Don Juani și de scriitori ca Byron; femeia viitorului nu va mai avea timp să se ocupe cu ei. Amorul și căsătoria se vor stabili între bărbat și femeie, pe un picior de egalitate absolută. Bărbații trebuie să știe că nu cu plata facturilor croitoreselor și cu mobile se poate cuceri femeia, trebuie altceva”, declara într-un interviu Alexandra Kollontai, potrivit publicației românești Gazeta de Duminică, ediția din 27 mai 1927.

Ideile sale revoluționare despre sexualitate și relația dintre un bărbat și o femeie au fost intens promovate în presa românească din anii ’20 -’30 iar volumul „Amor sovietic”, în care aborda ideea de dragoste liberă – a avut un succes uriaș în România, devenind bestseller în Europa, în America și chiar în îndepărtata Japonie sub titlul „Red love”.

Într-un interviu acordat presei din Berlin și preluat de publicația românească Rampa, în ianuarie 1926, Alexandra Kollontai vorbea deschis despre schimbările dintre „cele două sexe” produse în Rusia de revoluția bolșevică. „Pentru tânăra generaţie care a crescut în mijlocul revoluţiei, sexualitatea nu mai are importanţa pe care o avea pentru generaţiile precedente. Tinerimea nu este nici morală în vechiul sens, nici imorală. Relaţiile sexuale sunt chestiuni particulare care nu interesează pe nici un străin”, era de părere Kollontai.

În Rusia bolșevică, căsătoria nu se baza doar pe sentimente de dragoste, ci era mai degrabă o camaraderie între un bărbat și o femeie și nu în puține cazuri, o soluție a crizei de locuințe, adulterul nu mai era incriminat și în niciun caz nu era văzut ca motiv absolut pentru divorț.

„(…) Necredinţa conjugală nu este considerată, după noul cod moral, nescris încă, un motiv să dizolve o legătură de altminteri camaraderească”, spunea Kollontai în interviul din 1926. Ambasadoarea URSS la Stockholm vorbea deschis despre egalitatea dintre bărbat și femeie, inclusiv în fața obligațiilor financiare. Atâta vreme cât căsnicia era văzută ca o relație de camaraderie, în Rusia începutului de secol XX, femeia nu era exonerată de datoria de a-și întreține familia dacă soțul nu avea posibilitatea să o facă.

În concepția Alexandrei Kollontai, femeia nouă, sovietică, era total opusă Annei Karenina sau doamnei Bovary. Celebrele eroine „seducătoare și dulci” au suferit ca să-și afirme eul uman și feminin „în timp ce nemiloasa realitate încătușa strâns femeia nouă, al cărei număr creștea pe fiecare zi”, spunea activista comunistă. Acest tip feminin de „soție, ca o rezonanță, un accesoriu, o completare a bărbatului” era anihilat de tipul nou de femeie celibatară și independentă, care nu mai poate fi socotită un simplu „reflex” al bărbatului.

Kollontai mai spunea că realitatea impune un nou model feminin care „duce o luptă îndârjită și neîntreruptă pentru viață, care-și petrece ziua la birou, alături de aparatul telefonic, în dosul tejghelei din magazine. Femeile celibatare sunt fetele cu sufletul proaspăt, cu capul plin de visuri și de proiecte îndrăznețe, care bat la poarta templelor științei și artei, care străbat orașul de la un capăt la celălalt, cu pas sigur și hotărât, în căutarea unei meditații prost plătite sau a unei ocupațiuni de orice categorie. De asemenea, vei vedea femeia celibatară așezată în fața mesei de lucru, terminând o experiență de laborator, căutând în arhive, alergând spre clinică sau preparând un discurs politic”, clama teoreticiana feministă bolșevică într-un interviu acordat în februarie 1933 ziarului Adevărul Literar și Artistic.

Părerile lui Kollontai despre iubirea liberă au fost adesea denaturate iar așa zisa Teorie a „paharului cu apă” prin care susținea că în societatea comunistă satisfacerea dorinței sexuale trebuie să fie la fel de firească precum hidratarea organismului. Formularea acestui concept ce viza normalizarea activității sexuale ca funcție naturală a corpului, liberă de constrângeri morale și sociale, permițând oamenilor să se concentreze pe probleme sociale și politice mai semnificative, a creat percepția că promovează relații ocazionale sau promiscue.

Povestea Alexandrei Kollontai, feminista care a luptat pentru recunoașterea Zilei Internaționale a Femeii.

După Revoluția bolșevică, Kollontai a fondat Departamentul Femeii în cadrul Partidului Comunist, care urmărea îmbunătățirea condițiilor femeilor din Uniunea Sovietică. La începutul anilor 1900, Alexandra Kollontai era cunoscută drept „secretara lui Lenin”, fiind promovată în România sub această titulatură. „Până în 1917 e activă în partidul social democrat, colindând ca propagandistă apreciată în Germania, Scandinavia, Belgia, Franţa şi Anglia. La începutul războiului, socialiştii din America de Nord o invită în SUA, unde face propagandă antirăzboinică în peste 80 de oraşe”, se arată într-un articol din „Dimineața”, dedicat diplomatei.

A doua revoluţie rusă din 1917 o determină să revină la Petersburg unde a fost arestată de bolșevicii lui Lenin care preluaseră puterea și ulterior eliberată.

În 1918 a plecat în statele nordice, ca membru al primei delegaţii externe a noului guvern sovietic, iar în 1924 își ia în primire întâiul post de ambasador ca reprezentantă a Uniunii Sovietice în Mexic.

În 1928 revine în Europa, unde îi este repartizat postul de ambasador la Oslo, pentru ca din 1930 și până în 1945 să reprezinte statul sovietic în Suedia. Ca diplomată a atras atenția opiniei publice, în special datorită ținutelor sale foarte elegante și scumpe, care contrastau cu viața austeră din Rusia roșie. Luxul orbitor afișat era justificat de Kollontai cu argumente de necombătut: „adesea o agrafă în păr, un pantof impecabil pot repurta succese mai mari decât cuvinte meşteşugite”, ar fi spus diplomata, care a continuat să ignore reproșurile publice.

Pe 13 martie 1952, presa moscovită anunța moartea celebrei diplomate sovietice: „La 9 martie 1952, după o îndelungată boală a decedat, în vârstă de 80 de ani, vechea membră a Partidului Bolşevic, diplomata sovietică Alexandra Mihailovna Kollontai”.

Alexandra Kollontai a susținut că Ziua Femeii trebuie să fie un instrument politic pentru a atrage femeile din clasa muncitoare astfel că după preluarea puterii de către bolșevici, Kollontai a reușit să facă din 8 martie o sărbătoare oficială în URSS. Aniversarea pe 8 martie, inițial ca Ziua Mamei și generalizată ulterior sub titulatura de Ziua Femeii, a fost adoptată de majoritatea țărilor satelit, inclusiv România, evoluând de la o zi de comemorare a luptei politice a bolșevicilor ruși împotriva orânduirii țariste, la celebrarea femeii în general, în rândul națiunilor frățești din blocul comunist.

Ziua Femeii a fost declarată oficial sărbătoare internațională în 1977 prin rezoluția Organizației Națiunilor Unite (ONU) fiind dedicată omagierii și recunoașterii realizărilor femeilor, indiferent de diferențele naționale, etnice, lingvistice, culturale, economice sau politice, invitând fiecare națiune să dedice o zi acestei celebrări la o dată calendaristică stabilită în funcție de propriile tradiții și disponibilități.

[/responsivevoice]