C. M. VLAICU ■
Primăria Constanța elaborează un Plan Urbanistic Zonal (PUZ) de amploare și mare importanță pentru comunitate intitulat, pentru a simula bune intenții, „Consolidare și regenerare urbană a taluzurilor”. Proiectul acoperă cam 171 de hectare, practic întreaga faleză de la Portul Tomis până spre Pescărie Mamaia deci nu vizează o parcelă sau un cartier, ci o structură geografică continuă, esențială identității orașului maritim.
Demersul de „regenerare” se suprapune peste o activitate administrativă care indică o presiune imobiliară avansată. În ultimii ani, Primăria Municipiului Constanța a emis peste 12 certificate de urbanism pentru construcții pe taluz, unele vizând clădiri de până la 20 de metri înălțime, dar și infrastructură rutieră în imediata apropiere a falezei. Cum certificatul de urbanism este documentul prin care administrația confirmă, de principiu, compatibilitatea unei investiții cu reglementările, odată emis, traseul către autorizația de construire e o chestiune de timp și de procedură, mai ales dacă documentațiile urbanistice – PUG sau PUZ – susțin acel tip de edificiu.
Rolul decisiv și strategic al actualului PUZ
În documentația aflată în dezbatere publică apar încadrări urbanistice care schimbă fundamental statutul taluzului. De exemplu, anumite sectoare dintre plajele Trei Papuci și Aloha sunt încadrate ca subzone mixte cu regim de înălțime mediu și înalt, ceea ce, în limbaj urbanistic, înseamnă posibilitatea construirii de ansambluri rezidențiale, hoteluri sau clădiri de servicii.
În paralel, proiectul include realizarea unei artere rutiere de coastă lungă de aproximativ 5,48 km, chiar la baza taluzului, paralel cu linia plajei. Oficial, această arteră este justificată prin nevoia de acces pentru mentenanță și intervenții, dar experiența ultimelor decenii arată că infrastructura rutieră în astfel de zone nu rămâne niciodată neutră: ea creează acces, crește valoarea imobiliară a terenurilor respective și deschide calea pentru construcții.
Legea nr. 597/2001 privind zona de coastă a Mării Negre stabilește existența unei zone de protecție de aproximativ 300 de metri de la țărm în care „se interzice autorizarea executării oricărui fel de construcții”, dar aceeași lege conține excepții pentru infrastructură, lucrări turistice sau alte intervenții considerate de interes public – excepții care, în practică, au fost interpretate extensiv.
În cazul Constanței, o parte importantă a taluzului a fost deja intabulată, parcelată și transferată în proprietate privată. Prin această transformare juridică, ceea ce ar trebui să fie un spațiu public protejat a ajuns un teritoriu fragmentat, în care interesele private au căpătat greutate decisivă.
Situația este sensibilă și din perspectivă geotehnică și urbanistică. Taluzurile nu sunt terenuri obișnuite; ele sunt, prin definiție, zone instabile, supuse eroziunii și alunecărilor. Cu toate astea, în anumite puncte ale orașului Constanța precum zona Poarta 6 Port, au fost propuse proiecte de construcții – inclusiv blocuri de șapte etaje – la distanțe de aproximativ 20–25 de metri de marginea falezei. Aici, orice activitate de construire presupune excavări și modificări ale structurii terenului amplificând riscurile de instabilitate, deci o potențială problemă de siguranță publică.
Numeroase organizații de mediu precum Rețeaua pentru Natură Urbană sau Mare Nostrum au atras atenția că taluzul Constanței reprezintă una dintre puținele zone verzi compacte rămase în oraș și au declarat imperativă stoparea construcțiilor private și abandonarea proiectului șoselei de coastă. Argumentul lor nu este ideologic, ci pragmatic: Odată ce o primă construcție este autorizată, precedentul e creat, iar presiunea pentru acțiuni similare devine dificil de oprit.
Cazul Constanței nu este o excepție, ci un punct avansat într-un proces care se desfășoară pe întreg litoralul românesc.
La Tuzla, vedem același mecanism, într-o fază haotic-avansată. Construcțiile pe taluz și chiar pe plajă sunt deja realitate. Unele au fost ridicate fără infrastructură adecvată, ceea ce a dus la situații grave, inclusiv contaminarea apelor cu bacterii E. coli. Modul de operare a devenit clasic: Apar construcții provizorii ce devin permanente, iar în lipsa intervenției autorităților locale sunt tolerate și autorizate, apoi.
Eforie Sud sau Costinești sunt în faza de „presiune”, iar semnele sunt clare: terenuri disponibile, interes investițional în creștere, extindere treptată a infrastructurii.
În satele pescărești de interes turistic din sudul litoralului, Doi Mai și Vama Veche, definite până de curând tocmai prin caracterul lor neurbanizat, apar construcții noi iar dinamica pieței imobiliare indică accelerata extindere spre plajă.
Chiar și zonele considerate încă „protejate”, precum Corbu sau Sinoe sunt victime ale acestui proces, doar că existența unor regimuri speciale de protecție întârzie puțin capitularea.
Imaginea de ansamblu arată că problema taluzurilor nu e punctuală ci structurală. România are legi, dar duce lipsă de coerență legislativă și aplicare. Protecția litoralului este asigurată de o plasă de siguranță plină de ochiuri legislative: Legea Zonei costiere, legislația de mediu, reglementările de urbanism. Sistemul este un motor în linie gripat. În practică, instrumentele locale de reglementare, în special PUZ-urile, redefinesc regulile, uneori în contradicție cu principiile generale de protecție.
În multe state europene situația este radical diferită
În Franța, legea litoralului limitează strict extinderea urbană către mare și impune menținerea unor zone naturale continue, chiar și între localități. În Spania, statul a intervenit direct pentru a recupera litoralul, inclusiv prin demolarea unor construcții ilegale, iar zone de până la 500 de metri de la țărm sunt supuse unor restricții severe. În Danemarca, regula de 300 de metri nu este o recomandare, ci o interdicție aplicată riguros, fără excepții semnificative.
Aceste modele au în comun un principiu simplu: litoralul este tratat ca un bun strategic, nu ca o resursă mercantilă temporară, care aduce beneficii financiare strict unei singure generații.
Dacă astfel de reguli ar fi fost aplicate în România, evoluția litoralului ar fi fost complet diferită. Mamaia Nord nu ar fi devenit un front continuu de blocuri, Tuzla ar fi rămas o zonă naturală, iar taluzul Constanței ar fi fost integrat într-un sistem de spații verzi urbane, in care valoarea turistică ar fi fost construită pe peisaj și natură, nu pe densitate imobiliară.
În lipsa unei schimbări, viitorul turismului va fi compromis, taluzurile vor continua să fie tratate ca rezerve de teren construibil și fiecare intervenție va genera altele.
În acest context, o „lege a taluzurilor” este o necesitate practică. Aceasta ar trebui să definească explicit aceste zone, să stabilească limite clare de protecție și să introducă un control real, la nivel național, asupra ultimei rezerve valoroase a turismului litoral. Miza sa nu este doar urbanistică, ci felul în care societatea își gestionează resursele naturale limitate.
Odată pierdute, taluzurile, nu mai pot fi reconstruite. Acesta este marele eșec.
[/responsivevoice]
