C.M. VLAICU ■
Există puține constante mai solide în viața publică românească decât apariția oficialilor la locul unei tragedii. Fie că este vorba despre un incendiu, o explozie, o inundație, un accident colectiv sau, mai nou, de incidente care țin de securitatea națională, schema este invariabilă: intervin echipele specializate, ajunge presa, si, in foarte scurt timp, oamenii politici si conducătorii instituțiilor responsabile.
Fenomenul este atât de familiar încât aproape nimeni nu îl mai pune sub semnul întrebării.
Dimpotrivă. Dacă un premier, un ministru sau un șef de instituție nu ajunge rapid la fața locului, este acuzat de indiferență. Dacă ajunge, este lăudat pentru implicare. În mentalul colectiv românesc, prezența fizică la locul dezastrului a devenit aproape sinonimă cu exercitarea responsabilității.
Păcat că între cele două nu există, de fapt, o legătură.
Rolul unui lider administrativ nu este să participe la intervenție, ci să creeze condițiile ca intervenția să funcționeze. Un premier nu stinge incendii, un președinte nu evacuează sinistrați, un ministru nu acordă primul ajutor. Munca lor ar trebui să se vadă înainte de producerea unei tragedii, prin instituții funcționale, proceduri clare, investiții și mecanisme de prevenție. Cu toate acestea, de ani buni, politica românească pare să prefere imaginea liderului aflat printre victime în locul tehocratului.
Nicio figură publică nu ilustrează mai bine această transformare decât Raed Arafat – cel mai interesant paradox al administrației românești contemporane. Oficial, este tehnocrat: nu a candidat la alegeri, nu conduce un partid și nu ocupă o funcție politică în sensul clasic al termenului. Cu toate acestea, puțini oameni politici au beneficiat în ultimele două decenii de o expunere publică atât de constantă și de o asociere atât de puternică cu ideea de autoritate.
De fiecare dată când România a traversat o situație de criză, el a devenit principalul comunicator, principalul interpret al evenimentelor și, adesea, principalul simbol al reacției statului.
În sine, acest lucru nu este condamnabil. Funcția pe care o ocupă presupune coordonare și comunicare. Însă amploarea fenomenului ridică o întrebare legitimă: unde se termină managementul unei situații de urgență și unde începe construcția unei imagini publice si brandingul personal? În niciun alt domeniu administrativ din România nu există o asemenea identificare între instituție și persoana care o conduce.
Această personalizare excesivă a acțiunii instituționale spune multe despre felul în care funcționează comunicarea publică în România: tragedia e doar fundalul, iar oficialul prezent devine protagonistul.
Exemplele sunt numeroase și, tocmai prin repetiția lor, devin relevante.
După incendiul de la Colectiv, președintele Klaus Iohannis a mers la locul tragediei și la spitale, iar premierul Victor Ponta și-a întrerupt vizita oficială din Mexic pentru a reveni în țară.
După incendiul de la Piatra Neamț, la spital au ajuns președintele, premierul și ministrul Sănătății. Problemele țineau de infrastructura medicală, de procedurile de prevenire și de capacitatea sistemului sanitar de a gestiona un dezastru. Niciuna dintre aceste vulnerabilități nu putea fi remediată prin simpla prezență a unor oficiali în fața camerelor de filmat.
La Matei Balș, în primele ore, au fost prezenți premierul Florin Cîțu, ministrul Vlad Voiculescu și Raed Arafat. Vizita lor a dominat agenda publică, însă întrebările esențiale erau altele: de ce existau asemenea riscuri într-un spital central și cine răspundea pentru deficiențele de organizare sau investiții.
La Crevedia, aproape întreaga conducere a statului a simțit nevoia să fie văzută gestionând situația. Exploziile au generat imagini dramatice și o uriașă presiune mediatică, iar răspunsul politic a urmat modelul: deplasări urgente, declarații la fața locului , etc, desi problema de fond rămânea legată de controalele anterioare, de respectarea normelor și de capacitatea instituțiilor de a preveni.
În timpul inundațiilor din Galați, premierul Marcel Ciolacu și mai mulți miniștri au mers printre sinistrați. Imaginile cu liderii politici discutând cu oamenii afectați au ocupat spații importante în mass-media, însă adevărata măsură a eficienței administrative nu era dată de numărul vizitelor, ci de existența unor lucrări de protecție, a unor sisteme de avertizare și a unor mecanisme care să reducă impactul inundațiilor.
Zilele trecute, după descoperirea unor fragmente de dronă în județul Galați, premierul Ilie Bolojan și-a întrerupt vizita oficială din Republica Moldova pentru a reveni urgent în țară, cu un avion Spartan, în timp ce președintele Nicușor Dan s-a deplasat la fața locului cu o coloană oficială. Din punct de vedere mediatic, prezența celor mai importanți oameni din stat a transmis imaginea unei conduceri aflate în control, chiar dacă valoarea practică a deplasării e aproape zero.
Privite separat, toate aceste apariții pot fi justificate. Privite împreună, ele conturează însă un tipar. Toate aceste deplasări au avut un puternic impact mediatic si un extrem de slab impact operațional. Prezența unui lider politic sau administrativ poate avea o valoare simbolică și poate transmite un mesaj de solidaritate, însă rareori schimbă efectiv cursul operațiunilor. În schimb, consumă resurse, mobilizează dispozitive suplimentare și produce inevitabil o componentă de spectacol.
România a dezvoltat o cultură a gestionării imaginii post-dezastru, în locul unei culturi a prevenirii dezastrului. Apreciem liderii pentru rapiditatea cu care ajung în mijlocul unei crize, nu pentru capacitatea de a împiedica apariția ei. Suntem in miezul unei epoci în care vizibilitatea este confundată cu eficiența, iar prezența cu responsabilitatea, iar un stat performant nu se măsoară prin numărul oficialilor prezenți după dezastru, ci prin numărul dezastrelor pe care reușește să le prevină.
[/responsivevoice]
