C.M. VLAICU ■
Sunt politici publice care nu cer geniu administrativ, ci logică și simplitate. Programul „Cornul și laptele” intră în această categorie: o gustare zilnică pentru copii, un sprijin discret pentru familii, o ancoră mică, dar importantă, împotriva abandonului școlar. Trebuia să fie simplu, dar a ajuns un mecanism greoi, în care copiii depind de succesul unei licitații.
Problema nu este lipsa banilor și nici lipsa produselor, ci felul în care sistemul a fost construit: rigid, centralizat și, paradoxal, extrem de fragil. Când întregul program dintr-un județ depinde de un singur contract mare, orice blocaj administrativ devine o pană generală – asta s-a văzut și în Constanța, unde anularea unei licitații pentru lactate a lăsat zeci de mii de elevi fără această intervenție luni întregi.
Următoarea verigă în lanțul slăbiciunilor este criteriul dominant – „cel mai mic preț”, care produce, inevitabil, produse la limita inferioară a calității. Cornuri ieftine, cu termen lung de valabilitate și listă lungă de aditivi, lactate procesate astfel încât să reziste pe drumuri lungi și în depozitări incerte. Elevii din orașe le refuză, iar în mediul rural ele sunt consumate indiferent de calitate. Într-un caz avem risipă, în celălalt resemnare — în niciunul o politică publică reușită.
Se adaugă problema logisticii, tratată ca un detaliu, deși este esențială. Distanțele sunt mari, satele sunt dispersate, iar infrastructura lasă de dorit. În aceste condiții, distribuția zilnică devine o povară în care școlile mici pierd aproape de fiecare dată. Pentru furnizori, ele nu sunt profitabile: cantități mici, costuri mari de transport. Pentru sistem, ele sunt exact locurile unde programul ar trebui să conteze cel mai mult.
Și, nu în cele din urmă, se adaugă un alt viciu profund: producătorii locali sunt, în mare parte, scoși din joc din start.
Deși România oferă ajutoare de stat pentru sprijinirea investițiilor în mediul rural, nu reușește să creeze și o piață reală pentru acestea. Micii fermieri nu pot participa la licitații mari, iar ceea ce produc ajunge, de cele mai multe ori, la intermediari. Aceștia procesează, ambalează și revând statului, mai scump, mai aditivat și „centralizat”.
Soluțiile ar putea fi surprinzător de simple și țin mai mult de organizare decât de bani.
Descentralizarea contractelor ar putea fi un pas important către normalitate. Nu există niciun motiv solid pentru care un întreg județ să depindă de un singur furnizor. Împărțirea pe loturi mai mici, la nivel de comune sau grupuri de localități, ar aduce imediat mai multă flexibilitate. În plus, un punctaj superior oferit producătorilor locali le-ar deschide ușa pentru contracte stabile.
Criteriile de evaluare ar trebui să iasă din logica îngustă a „celui mai mic preț”. Proximitatea ar trebui să conteze, la fel și calitatea nutrițională a alimentelor. Un produs făcut aproape de școală, livrat rapid și fără nevoia de conservanți este, în mod evident, mai valoros decât unul mai ieftin pe hârtie, dar conservat abundent și adus de la sute de kilometri. Un măr, o piersică din livadă, un ciorchine din vie, laptele de la văcuțe sau o chiflă de la brutăria din sat ar ridica mult potențialul comunității rurale respective.
Aceasta este soluția naturală din toate punctele de vedere: integrarea producătorilor locali în program nu ca excepție, ci ca parte centrală.
Statul are banii și nevoia și, dacă le-ar direcționa inteligent, ar putea crea o piață stabilă și predictibilă pentru micii producători. Asta ar însemna nu doar produse mai proaspete pentru copii, ci și locuri de muncă și dezvoltare economică în comunități, taxe locale încasate și mai mulți tineri cu planuri de viitor în satele lor.
Lanțurile scurte de aprovizionare reduc costurile, scad riscul de întârziere și cresc șansele ca produsele să ajungă în stare bună. Nu mai vorbim de transporturi lungi și complicate, ci de livrări locale, adaptate realității din teren. Locuri de muncă în mediul rural!
De asemenea, frigiderele, spațiile de depozitare și organizarea distribuției nu sunt detalii, ci condiții de bază.
Avem toate piesele necesare — bani, producători, nevoie reală — dar le-am pus împreună într-un mod care nu funcționează, ca un puzzle prost asamblat. Cu puțină flexibilitate, cu mai multă atenție la realitate și cu mai puțină obsesie pentru cel mai mic preț, programul poate fi ceea ce și-a dorit să fie: nu o problemă administrativă recurentă, ci o rutină sănătoasă.
[/responsivevoice]
