Marius TEJA ■
Vicontele Alfred de Caston a fost pseudonimul cu care francezul Leon Francois Antoine Aurefeuille (1881?1882-1882) și-a semnat scrierile literare. Călătoria sa în Dobrogea a avut loc cu probabilitate în octombrie 1878, autorul menționând faptul că în această lună administrația muscălească de ocupație nu a mai încasat impozitele și citând corespondența oficialilor muscali privind disponibilitatea transferului imediat al autorității către administrația românească. Voyage dans la Dobroudcha a fost publicată de Caston la București după 8/20 octombrie 1878, dată la care a avut loc defilarea armatei române victorioase în capitală, eveniment menționat în partea a patra. Pe de altă parte, broșura a fost tipărită înainte de 14/26 noiembrie, când domnitorul Carol a lansat la Brăila Proclamația către dobrogeni și armata a traversat Dunărea în Dobrogea pentru a instaura administrația românească.
În broșura de 72 de pagini, Caston menționează corpul consular din Tulcea format din: cavalerul Pertazzi (consul al Austro-Ungariei și Germaniei), Pyrgos (vice-consul al Greciei), Langlais (vice-consul al Franței, Italiei și Olandei) și Stoianovici, „delegatul” României, dat fiind că țara se afla sub suzeranitate otomană.
Sfârșitul dominației otomane la Tulcea în timpul războiului din 1877-1878 a fost evocat de autorul francez pe baza informațiilor furnizate de Langlais. Caston citează dintr-un document neprecizat: „Rapoartele consulilor privitoare la jafurile comise de la 1 până la 5 mai, au fost verificate și confirmate în întregime de o Comisie administrativă locală (…) și de o Comisie extraordinară trimisă de Sultan (…)”. După plecarea lui Stoianovici, guvernatorul otoman a declarat consulilor că ar fi dorit să-l aresteze pe acesta, dar a aflat surprins că europenii se pregătiseră să-l transporte pe delegatul român cu o ambarcațiune cu pavilioanele lor naționale pe țărmul românesc al fluviului. Ulterior, în încercarea de a-și proteja imaginea în fața europenilor neutri, Said pașa i-a declarat colonelului Siborne (Seyborn), delegatul britanic în Comisia Dunării și viceconsul al porturilor de la Marea Neagră, că eșuase în încercările sale de a convinge Constantinopolul să anuleze ordinul de a evacuare a populației nemusulmane. Said transferase corpului consular administrarea orașului, desemnând și comitet de notabili pentru a colabora cu diplomații. Locuitorii musulmani ai Tulcei au părăsit orașul împreună cu mica garnizoană, în timp ce milițienii europeni organizați de viceconsulul francez au început să patruleze pe străzi, purtând steaguri albe și brasarde albastre. Comandantul cavaleriei miliției era chiar translatorul (drogman) consulatului Franței, Weikum. O delegație de români dobrogeni a fost primită de Langlais, care i-a autorizat ca, în caz de pericol, să arboreze drapelul Franței și, dacă măsura nu ar fi suficientă, s-a angajat să-i primească în sediul consulatului. În acele zile de incertitudine, soția diplomatului francez și cele două fetițe ale lor au avut o atitudine curajoasă și exemplară pentru femeile tulcene. După sosirea armatei muscălești, localnicii bulgari au adresat viceconsulului francez o scrisoare exprimând eterna lor recunoștință. Femeile le-au urmat exemplul, numindu-l pe Langlais „Tată” și „Mântuitor”. Deoarece Langlais i-a protejat, în mod egal, pe musulmani și moscheile lor, a primit de la sultan decorația Osmanie. Ca urmare, bulgarii au trimis o nouă scrisoare de recunoștință, mai călduroasă decât prima.
O versiune diferită a evenimentelor de la Tulcea din 1877 a oferit inginerul Nicolae C. Ariton (1958- ), tulcean prin adopție și istoric amator, în blogul „Misterele Dunării”, fără însă a preciza sursa. Astfel, Said pașa a fost autorizat de sultan ca flota fluvială otomană să bombardeze Tulcea și a fost înlocuit în urma telegramelor trimise de corpul consular și episcopul Nichifor la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol,
Odată cu avangarda muscălească debarcată la Măcin, a traversat Dunărea și Belotercovici (Belotsercovitz), fost consul muscal la Tulcea și viitorul guvernator țarist al Dobrogei. La Constanța, Belotercovici a fost găzduit de colonelul Sankey, consul britanic și fost comandant al forțelor neregulate otomane în Războiul Crimeei (1853-1856), când Marea Britanie, Franța, Imperiul Otoman și Sardinia (1860 Italia) au învins imperiul muscălesc. Pentru a preveni un bombardament otoman asupra reședinței sale, colonelul a ridicat drapelul britanic pe casa sa, caracterizând cu umor englezesc această inițiativă ca una sinucigașă și ironizându-i pe foștii săi aliați: „Turcii au un mod al lor de a nu prinde ce urmăresc. Deci, cum ei se vor feri să-mi ia casa ca țintă, dacă vor lovi o casă, aceea va fi cu siguranță a mea”. Dar britanicul nu a putut să-și verifice teoria, deoarece bateriile de coastă muscălești au ținut la distanță vasele otomane.
Baronul Guillaume Gerard d`Hogguer (1846 Napoli/Regatul celor Două Sicilii – 1911 Barcelona) a publicat în 1879, la București, o broșură de 55 de pagini, în baza călătoriei în noua provincie românească: Informațiuni aupra Dobrogei. Starea ei de astăzi. Resursele și viitorul ei.
D`Hogguer precizează că tablouldemografic al Dobrogei a fost redactat, printre altele, și pe baza unor „estrase de raporturi” date de Langlais, consulul Franţei la Tulcea, de Senac şi Dogliotti, agenţi consulari ai Franţei şi, respectiv, Italiei la Constanța.
D`Hogguer subliniază importanța portului fluvial-maritim Sulina prin reședințele consulare europene și sediul secundar al Comisiei Europene a Dunării, instituită prin tratatul de pace de la Paris din 1856. În oraș se aflau reședințele viceconsulilor Italiei, Marii Britanii, Olandei, Austro-Ungariei și Suediei şi Norvegiei (cele două state scandinave s-au aflat într-o uniune dinastică între 1814 și 1905).
Alsacienii din satul Malcoci din districtul Tulcea se aflau sub protecţia consulatului francez, deși Alsacia fusese cucerită de Prusia/Germania în războiul cu Franța din 1870-1871.
Juristul Constantin Scheletti a trimis, la 11 octombrie 1878, ziarului bucureștean „Pressa” și lui Ion C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, un Memoriu asupra Dobrogei și orașului principal Tulcea. Apoi, la 2 noiembrie 1878, Scheletti a redactat Anexa C la memoriu, cu titlul O idee națională. Documentele au fost incluse în broșura Dobrogea. Organisarea, publicată în 1879 (după 25 septembrie, dată inclusă în text) la Typografia Română din Tulcea.
El menționa că lipovenii fuseseră ofensați în obiceiurile religioase, adică „ceea-ce ei au mai scump”, iar răspunsul autorităților la plângerea lor a fost unul sec: „aveți acolo graniță rusescă, dincolo cea bulgărească, de nu vă place aice, alegeți pe una din două”. Ca urmare, ei au mers „în mase” să ceară pașapoarte și „ocrotire” consulului otoman.
Imunitatea de care beneficiau consulatele din Dobrogea le transformau într-un „stat în stat”, aducând „tulburare” în administrația și justiția provinciei. Astfel, prezența consulului era obligatorie la inculparea unui supus străin, precum și la executarea unei hotărâri judecătorești împotriva acestuia. Numărul dobrogenilor care primiseră cetățenie străină era așa de mare, încât până și ministatul Monaco avea supuși în regiunea dintre Dunăre și Marea Neagră. Scheletti propunea redactarea unor liste cu supușii străini, astfel încât să nu mai poată participa la vot sau să se mai amestece în administrație. Într-o notă din broșură, autorul precizează că guvernul preluase poșta de sub controlulAustro-Ungariei, dar administrația locală neglija în continuare problema listelor supușilor străini. Deoarece aceștia continuau să participe la politica noii provincii românești, juristul admitea că rezolvarea chestiunii necesita „multă luare aminte și mare precauțiune”.
George I. Auneanu a fost „printre cei dintâi funcționari români care au pășit pe pământul Dobrogei” în noiembrie 1878 și a sosit în Constanța cu trei zile înaintea armatei române. La 15 iulie 1937, a relatat în scris, „după puterea amintirilor”, istoricele evenimente care avuseseră loc cu 58 de ani înainte. Rezultatul a fost o broșură de 20 de pagini, care a fost publicată în același an de tipografia „Speranța” din orașul-port.
În orașul-port funcționau consulatele marilor puteri: Austro-Ungaria reprezentată de Anton Licen, Italia reprezentată de Augusto Dugliotti, imperiul muscălesc reprezentat de Samuel Pampulov („evreu caraim”),Franța reprezentată de (conte) Delepin, Marea Britanie reprezentată de Harris, Germania reprezentată de Dumitru Benderli (tatăl avocatului Gheorghe Benderli), care era şi mare comerciant de cereale. Elitele locale se înrudeau cu corpul consular: englezul proprietar de farmacie I. Bolton a devenit ginerele consulului austriac A. Licen, iar farmacistul D. Chefala era fratele secretarului consulului francez.
Prefectul Remus Opreanu (1878-1881) a decis, la începutul anului 1879, ca strada pe care se aflau reședințele viceconsulilor austro-ungar și grec să se numească Ovidiu.
„Monitorul Oficial al României” din 5/17 noiembrie 1878 publica anunțul ministerului de externe referitor la acordul de dat de către Domnitorul Carol pentru statutul consulilor Austro-Ungariei în Dobrogea:
„MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
Esc. S. D. comite de Hoyos, trimis estraordinar si ministru plenipotentiar al M. S. Imperatorul Austriei și Rege al Ungariei, prin Nota sa din 13 Noembre st. n. [stil nou], a notificat ministerulut afacerilor sträine că luarea în posesiune a provinciei Dobrogea de către guvernul român impune guvernulut austro-ungar necesitatea de a regula posițiunea funcționarilor sei consularï, reședința în dzisa provincie, și a intervenit tot-uă-dată de a se procura acestor funcționari consulari esecuatorul A. S. R. [Alteței Sale Regale] Domnului pentru a fi recunoscuți în calitatea lor de către autoritățile locale și de a putea esercita liber funcțiunile lor respective.
A.S. R., în urma raportului D. ministru al afacerilor străine sub No 16432, a bine-voit a da esecuatorul pentru recunóscerea oficială a consulilor austro-ungari aci menționați, și anume:
1. I. D. Frederik Pertazzi, consul la Tulcea ;
2, D. Ludovik Viscovicl, consul la Sulina ;
3. D. Anton Licen, vice-consul onorariu, gerant de mai mulți ani al consulatului Imperial și Regal la Kiustenge.”
„M. O. R.” din 19 noiembrie/1 decembrie 1878 publica anunțul ministerului de externe referitor la acordul dat de către Domnitorul Carol pentru statutul consulului grec în Dobrogea:
„MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
A. S. R. Domnul, în urna raportului D-lui ministru al afacerilor strëine, sub No. 16831, a bine-voit a da esecuatorul de rigore pentru recunóscerea oficială a D-10 C. Th. Pyrgos, în a lui cualitate de vice-consul elen la Tulcea.”
[/responsivevoice]
