Nastasia BUTUC ■
Andrei Șelaru, cunoscut sub numele de Selly, este „locomotiva” Nibiru, proiect despre care a anunțat că va fi dezvoltat în mai multe faze, pe aproape 150 de hectare de teren amplasate la granița dintre Costinești și Tuzla.
În spatele lui Selly se află compania GLB Costinești, devenită între timp Nibiru Real Estate, deținută de Lucian Ștefan Gîtiță, 38 de ani, principal asociat al casei de discuri Global Records, dar și alte firme care au în portofoliu proiectul Nibiru și ai căror reprezentanți preferă discreția.
Achiziția terenurilor pentru Nibiru — mai ales comasarea lor — a fost o epopee ale cărei episoade fac în prezent obiectul verificărilor procurorilor anticorupție. Până la finalizarea investigației, nu se poate spune dacă, pe lângă pricepere, oportunitate și noroc, au existat și alte „ingrediente”. Cert este că 110 hectare dintr-o fostă livadă publică, administrată anterior de un institut de cercetare în pomicultură și pierdută de stat în urma unei retrocedări, apoi ajunsă la apropiați ai lui Gigi Becali, reprezintă acum poarta de intrare în lumea trapanelelor. Tranzacția s-a numărat printre cele mai mari vânzări de teren agricol înregistrate în România în 2025. Între festival și livadă a fost construită și o trecere la nivel cu calea ferată, ca o punte mitologică spre o altă lume.
Cuvântul „stațiune” mă duce cu gândul la piscine, hoteluri și faleze largi, la parcuri cu foișoare. Alții își imaginează poate tonete cu înghețată și copii cu colace și saltele de plajă. Nibiru contrazice însă așteptările imaginației comune. Este un teren de 21 de hectare împrejmuit cu garduri mobile din plasă, unde construcțiile sunt schele metalice sau containere, iar alimentarea se face cu generatoare și alte soluții provizorii – sau alte variante, despre care nu stim, îngurguțat cu toalete ecologice. Are un design astral care nu pare făcut să reziste mai mult de un sezon, o alee cu pavele intitulată pompos „promenadă” și câteva instalații de divertisment care amintesc de intrarea în Mamaia anilor ’90, reșapată.
Din acest loc cu estetică ieftină a răzbătut în vara aceasta, în weekenduri și nu numai, un zgomot intens și obositor, pe care tinerii îl numesc „muzică” și pentru care s-au înghesuit în zilele de așa-zis festival. Succesul de public nu se poate contesta, mulți adolescenți au venit însoțiți de părinți, ca să nu rateze evenimentul care îi va valida la toamnă în fața colegilor. Experiența muzicală i-a dezamăgit însă pe destui – ca Playboi Carti, de pildă, cel care a urcat pe scenă abia în jurul orei 4.00, după o amânare pusă de organizatori pe seama vremii, incapabil să articuleze „versurile” – dar acesta nu pare un aspect important la 15–21 de ani față de nevoia de a povesti ce ai făcut în vacanța de vară. Cu puțină regie, fotografiile pot fi spectaculoase și dacă stai lângă o bilă mare, roz.
Locuitorii din Tuzla, mai puțin atinși de fiorul trapanist, au obiectat pe grupurile locale. În această agora digitală, fiecare s-a exprimat după propriile neajunsuri sau interese: cei care au reușit să se infiltreze în stratosfera roz cu o tarabă ori cu locuri de cazare au apărat planeta Nibiru, în timp ce alții au propus chiar agregarea nemulțumirilor într-o acțiune în instanță.
Este însă o certitudine că, pe o rază de câțiva kilometri în jurul miezului fierbinte și roz, zgomotul face ravagii.
La fel de sigur este că traficul se sufocă înainte și după evenimente. Congestionat oricum în fiecare sezon, drumul suportă acum o presiune programată, la ore fixe — un fel de eclipsă roz.
Incert este cât câștigă în mod real Tuzla și Costinești — iar întrebarea vizează strict beneficiile materiale suplimentare. În pofida declarațiilor optimiste ale lui Selly, nu există date oficiale clare la nivelul celor două localități care să dovedească o creștere a gradului de ocupare datorată proiectului, nici taxele suplimentare încasate de primării sunt evaluate încă.
Fiind o comunitate mai degrabă orientată spre consumerism și impuls decât spre strategii, educație și protejarea mediului, ne vom feri să cuantificăm acum cât pierde natura, cât pierde agricultura, cât se pierde din confortul celor două localități și cât pierde această generație în materie de cultură. Nu că am aștepta neapărat „cultură” de la festivaluri — deși Constanța, prin SEAS, a demonstrat că și acest lucru este posibil, dar elitismul nu-și are locul aici, – dar ar fi de dorit ca măcar să nu punem cu toții umărul la o campanie socială destructivă.
Nu ne bucurăm oare prea mult de speranța unei bancnote în plus în buzunar, dacă pentru ea plătim cu liniștea, peisajul, muzica adevărată și chiar cu posibilitatea de a șofa? Deocamdată, singurul câștig cert este zgomotul, iar restul continuă să graviteze în jurul incertitudinii.
