Ioana Raluca TOTU ■
Motto: O economie nu devine mai puternică doar pentru sunt implicați mai mulți oameni. O economie devine mai puternică atunci când reușește să transforme cunoștințele, experiența și sănătatea acestora în ani de activitate productivă.
Datele EUROSTAT arată că România nu pierde doar populație activă, pierde ani de experiență, competențe și valoare economică înainte ca oamenii să ajungă firesc la finalul vieții profesionale.
România își irosește cea mai valoroasă resursă
În fiecare zi, România pierde capital uman activ. Cum? Iată câteva situații cu care sunteți familiarizați, mai mult ca sigur:
- Tineri care termină facultatea fără să fi avut vreodată contact cu piața muncii.
- Tineri care după finalizarea școlii profesionale sau a liceului nu se regăsesc în piața muncii, fie pentru că nu au experiență profesională, fie pentru că nu continuă să lucreze în domeniul pentru care s-au pregătit.
- Mame care nu mai reușesc să revină în activitate după concediul pentru creșterea copilului.
- Profesioniști trecuți de 50 de ani care descoperă că experiența acumulată în decenii valorează mai puțin decât data nașterii din cartea de identitate.
- Persoane care renunță la muncă din cauza unei boli care putea fi prevenită sau tratată la timp.
- Oameni aflați încă în deplină maturitate profesională ies prematur din activitate, fără ca experiența lor să mai fie valorificată.
Privite separat, toate acestea par probleme diferite. Privite împreună, ele descriu aceeași realitate: România nu valorifică suficient cea mai importantă resursă pe care o are – capitalul uman activ.
Această concluzie este confirmată și de cele mai recente date publicate de Eurostat. Potrivit statisticilor europene, durata estimată a vieții profesionale în România este de numai 32,7 ani, cea mai redusă din Uniunea Europeană. Media europeană este de 37,5 ani, iar în state precum Țările de Jos depășește 44 de ani. La prima vedere, diferența pare să indice că românii muncesc mai puțin. În realitate, indicatorul măsoară altceva.
Eurostat estimează numărul de ani în care o persoană rămâne activă pe piața muncii, fie ca angajat, fie în căutarea unui loc de muncă. Nu este un indicator al vârstei de pensionare și nici al duratei legale a activității profesionale. El arată cât timp reușește o societate să-și păstreze oamenii activi și implicați în activitățile profesionale care contribuie la creșterea economică.
Din această perspectivă, statistica spune o poveste mult mai profundă decât pare la prima vedere. România nu pierde doar ani de muncă, ci pierde ani în care oamenii ar fi putut produce valoare adăugată, ar fi putut transmite experiență generațiilor următoare, ar fi contribuit la bugetul de stat și ar fi consolidat competitivitatea economiei naționale.
Cu alte cuvinte, România își erodează capitalul uman activ. Cu siguranță ați auzit despre declinul demografic din România, despre lipsa forței de muncă, despre apropierea datei de pensionare a “decrețeilor”. Sunt și acestea provocări care îi pun la încercare pe decidenți, dar adevărata problemă este incapacitatea sistemului public de a valorifica, pe întreaga durată a vieții profesionale, resursa umană de care dispune deja.
Acesta este și motivul pentru care dezbaterea despre piața muncii trebuie mutată din zona exclusivă a procesului de pensionare către o discuție mai amplă despre modul în care România formează, păstrează și dezvoltă capitalul uman activ.
Capitalul uman activ începe să se construiască înainte de primul contract de muncă
Durata vieții profesionale nu începe în ziua pensionării, ci în ziua în care un tânăr intră pentru prima dată pe piața muncii, iar asta este o vulnerabilitate a României. În multe state europene, experiența profesională începe încă din perioada studiilor. Studenții și chiar elevii în anumite situații legale, lucrează part-time, participă la stagii de practică, ocazii cu care își dezvoltă competențe profesionale și își construiesc treptat identitatea profesională. La absolvire, ei nu dețin doar o diplomă, ci au deja experiență. În România, acest model este, încă, o excepție: doar un număr foarte redus de studenți lucrează în timpul facultății, iar practica profesională rămâne, în multe cazuri, o formalitate administrativă, insuficient conectată cu nevoile reale ale economiei. Din cauza abordării superficiale, consecințele sunt vizibile. Mulți absolvenți pășesc pe piața muncii fără experiență practică pentru că primul contact cu lumea profesională începe abia după terminarea studiilor. Ce vreau să spun este că se pierde astfel un interval de timp valoros în care competențele ar fi putut fi dezvoltate gradual, iar integrarea profesională ar fi fost mai ușoară.
În economia actuală, experiența profesională nu mai reprezintă doar un avantaj, ea este una dintre condițiile integrării rapide pe piața muncii. De aceea, educația și ocuparea nu mai trebuie privite ca două sisteme separate pentru că ele sunt două etape ale aceluiași proces de construire a capitalului uman activ.
Capitalul uman trebuie păstrat activ, nu recuperat după ce a fost pierdut
Dacă educația reprezintă punctul de plecare al vieții profesionale, adevărata provocare începe după angajare. O economie performantă nu se măsoară doar prin capacitatea de a forma oameni bine pregătiți, ci și prin abilitatea de a-i menține activi, adaptați și implicați cât mai mult timp și aici România pierde din nou teren.
Statisticile europene arată că una dintre cele mai importante diferențe față de media Uniunii Europene este participarea femeilor la piața muncii. Durata estimată a vieții profesionale pentru femeile din România este de numai 29,1 ani, una dintre cele mai reduse din Uniunea Europeană. Pentru bărbați, indicatorul ajunge la aproximativ 36 de ani, ceea ce evidențiază un decalaj care nu poate fi explicat doar prin opțiuni individuale.
În spatele acestor cifre se află dificultăți structurale. Pentru multe femei, concediul pentru creșterea copilului nu reprezintă doar o pauză temporară, ci începutul unei întreruperi profesionale care se prelungește mult dincolo de perioada concediului specific. Lipsa locurilor în creșe și grădinițe, programul rigid al multor angajatori, insuficiența muncii flexibile sau la distanță și distribuirea inegală a responsabilităților familiale transformă revenirea în activitate într-un proces dificil.
Costurile nu sunt doar personale. O companie pierde un angajat deja format, statul pierde contribuții și productivitate, iar economia pierde experiență profesională într-un moment în care se vorbește permanent despre deficitul de personal. În esență, România investește în formarea capitalului uman, dar nu creează întotdeauna condițiile necesare pentru ca acesta să rămână activ.
Această perspectivă schimbă și modul în care ar trebui privite politicile familiale. Creșele, serviciile de îngrijire, programele flexibile sau facilitățile pentru părinții care revin la serviciu nu sunt doar măsuri sociale. Ele sunt investiții în menținerea capitalului uman activ și, implicit, în dezvoltarea economiei naționale.
Experiența profesională nu are termen de expirare
Există un alt moment critic în viața profesională a românilor: trecerea pragului de 50 de ani.
În teorie, angajatorii afirmă că au nevoie de oameni cu experiență. În practică, numeroși profesioniști descoperă că, odată cu înaintarea în vârstă, șansele de angajare/reangajare încep să scadă. Rareori discriminarea este explicită.
Ea apare în anunțurile de recrutare formulate indirect, în interviurile care nu mai sunt programate sau în presupunerea că un candidat mai în vârstă se adaptează mai greu, solicită salariu mai mare, ori nu mai este dispus să învățe lucruri noi. Companiile reclamă lipsa specialiștilor, dar renunță prea ușor la oamenii care au acumulat tocmai experiența pe care o caută.
Un profesionist de 55 de ani nu reprezintă doar un angajat, el reprezintă zeci de ani de cunoaștere teoretică și practică, relații profesionale, capacitate de decizie și înțelegere a organizației. În multe domenii, această experiență nu poate fi înlocuită prin recrutarea rapidă a unui angajat aflat la început de carieră. Un angajat de 55 de ani, cu experiență în domeniu va ști cum să evite provocări costisitoare. Mai mult, profesioniștii cu experiență au un rol esențial în formarea noilor generații, facilitează transferul de cunoaștere în domeniul respectiv, cu costuri mai mici. Atunci când acești oameni sunt excluși prematur din piața muncii, nu se pierde doar un loc de muncă. Se pierde o parte importantă din memoria profesională a organizațiilor. Țările care gestionează eficient capitalul uman activ au înțeles acest lucru, ele investesc în învățarea pe tot parcursul vieții, în programe de actualizare a competențelor și în modele de mentorat care permit valorificarea experienței până la finalul vieții profesionale.
În România, accentul cade încă prea mult pe recrutarea de personal nou și prea puțin pe păstrarea și dezvoltarea oamenilor deja formați.
Într-o economie în care schimbările tehnologice sunt tot mai rapide, experiența și capacitatea de adaptare nu sunt alternative. Ele trebuie să funcționeze împreună.
Există însă și o altă categorie de oameni pe care România îi pierde oficial din activitate mult prea devreme. Cei pe care statul îi pensionează în jurul vârstei de 50 de ani. Uneori chiar mai devreme.
Este vorba în special despre militari, magistrați, polițiști și funcționari publici cu statut special din sistemul penitenciar. Asta nu înseamnă că toți angajații din aceste sisteme se pensionează la 45 sau 50 de ani. Dar înseamnă că există oameni care ies legal la pensie într-o perioadă în care, profesional, sunt încă în floarea vârstei.
La 48 sau 50 de ani, un om poate avea încă cincisprezece ani de activitate în față. Are experiență, cunoaște sistemul, a coordonat oameni, a trecut prin situații pe care un angajat aflat la început de carieră abia învață să le gestioneze. Și totuși, statul îl declară pensionar.
O parte dintre acești pensionari se întorc la muncă. Uneori chiar în sistemul public din care tocmai au ieșit, pe posturi civile, contractuale sau în alte instituții. În anumite condiții, ajung să primească pensie, și simultan, salariu. Faptul că Guvernul a aprobat în aprilie 2026 un proiect care urmărește limitarea cumulului pensiilor militare sau de serviciu cu salariile plătite de instituțiile publice arată că fenomenul este suficient de important pentru a necesita o intervenție legislativă. La data redactării articolului, măsura era încă un proiect legislativ, nu o interdicție generală aflată deja în vigoare.
Nu discut aici dacă oamenii respectivi au dreptul legal la pensie. Îl au. Și nici nu poate fi ignorat faptul că unele profesii presupun riscuri, uzură și condiții de muncă foarte diferite de cele ale unui angajat de birou. Problema este lipsa unei logici de ansamblu.
Dacă experiența lor este încă necesară, poate că ar trebui să existe trasee profesionale prin care să rămână activi fără această ruptură artificială. Pot trece de la activități operative la formare, coordonare, analiză sau mentorat.
Nu trebuie să alegem între a-i păstra în aceeași funcție până la epuizare și a-i pensiona în floarea vârstei. Există și o variantă de mijloc. Să folosim experiența lor în mod inteligent.
Capitalul uman activ nu înseamnă doar oameni care lucrează, înseamnă oameni care continuă să învețe, să se adapteze și să contribuie, indiferent de etapa în care se află în carieră.
Importăm forță de muncă sau învățăm să ne păstrăm capitalul uman activ?
În ultimii ani, deficitul de personal a devenit una dintre cele mai invocate probleme ale economiei românești. Angajatorii reclamă lipsa oamenilor, iar autoritățile răspund prin creșterea contingentelor de lucrători din afara Uniunii Europene.
Această soluție este necesară în multe domenii și va continua, probabil, să fie parte a răspunsului României la provocările demografice, dar ea nu se adresează cauzei.
O economie nu devine competitivă doar pentru că aduce oameni noi în piața muncii. Devine competitivă atunci când reușește să facă față adevăratei provocări și să valorifice cât mai bine competențele resursei umane pe care o are deja.
Înainte de a căuta capital uman în afara granițelor, România ar trebui să se întrebe de ce își pierde atât de repede propriul capital uman activ. De ce absolvenții intră târziu în activitate? De ce mii de femei întâmpină dificultăți în revenirea pe piața muncii? De ce profesioniștii trecuți de 50 de ani sunt adesea marginalizați? De ce sănătatea și învățarea continuă sunt încă privite mai degrabă ca domenii sociale decât ca investiții economice. De ce experiența acumulată în zeci de ani este valorificată atât de puțin după încheierea unei cariere operative?
Niște răspunsuri întemeiate pe date reale la aceste întrebări ar explica mai bine decât orice statistică, de ce România ocupă ultimul loc în Uniunea Europeană în privința duratei estimate a vieții profesionale.
Deficitul de personal nu este doar efectul scăderii populației, este și consecința modului în care administrăm cea mai valoroasă resursă a țării: resursa umană.
O schimbare de perspectivă
Ani la rând, dezbaterea publică s-a concentrat aproape exclusiv asupra vârstei de pensionare.
Este o discuție necesară, este adevărat, dar este insuficientă. Durata vieții profesionale nu începe în ziua pensionării, ci în momentul în care un tânăr dobândește primele competențe relevante pentru piața muncii și continuă cu fiecare etapă în care societatea reușește – sau nu – să își păstreze oamenii activi.
Aceasta este perspectiva promovată tot mai frecvent de organizații internaționale precum OECD, Comisia Europeană și Banca Mondială, care privesc dezvoltarea economică prin prisma formării, utilizării și valorificării capitalului uman.
Nu este suficient să investești în educație, să construiești spitale, să creezi locuri de muncă.Toate aceste politici trebuie să funcționeze împreună. Educația trebuie să faciliteze intrarea timpurie pe piața muncii, iar politicile familiale trebuie să permită părinților să își continue parcursul profesional. Și sistemul de sănătate este de luat în calcul pentru că prin el se prelungește perioada de viață activă. Învățarea pe tot parcursul vieții trebuie să ofere fiecărui angajat șansa de a se adapta schimbărilor tehnologice, iar experiența profesională trebuie tratată ca o resursă strategică, nu ca un cost.
Abia atunci România va putea vorbi cu adevărat despre o economie bazată pe cunoaștere.
Capitalul uman activ – adevărata miză a dezvoltării
Statistica Eurostat privind durata vieții profesionale nu este doar un indicator al pieței muncii. Ea este un indicator al eficienței, sau mai degrabă al ineficienței, cu care România își valorifică propriul capital uman activ.
În spatele celor 32,7 ani se află mii de destine profesionale întrerupte prea devreme, competențe insuficient folosite și experiență care se pierde înainte de a produce întreaga valoare pe care ar putea-o genera.
Fiecare tânăr care intră târziu în activitate, fiecare mamă care nu reușește să revină la locul de muncă, fiecare profesionist exclus din cauza vârstei, fiecare angajat care își întrerupe activitatea din motive de sănătate ce puteau fi prevenite, toți contribuie, fără să știe, la aceeași statistică. Dar, mai ales, contribuie la diminuarea unei resurse pe care nicio economie nu ar trebui să-și permită să o irosească: Capitalul uman activ.
Adevărata provocare
România nu are doar o problemă demografică. Nu are doar o problemă a pieței muncii și nici doar o problemă a sistemului de pensii. România are o problemă de valorificare a capitalului uman activ.
Aceasta este miza reală. Nu câți oameni avem, ci câți dintre ei reușesc să rămână activi, sănătoși, competenți și implicați pe întreaga durată a vieții profesionale.
O economie puternică nu se construiește doar prin investiții în infrastructură sau tehnologie, se construiește prin investiții inteligente în oameni.
Cea mai profitabilă investiție pe care o poate face România este aceea de a transforma fiecare etapă a vieții profesionale într-o oportunitate de dezvoltare de capabilități în loc de retragerea din câmpul muncii în momente de maxim competențial. Cred asta pentru că viitorul unei economii nu depinde doar de câți oameni are, ci mai ales de cât timp reușește să le păstreze activ talentul, experiența și capacitatea de a crea valoare adaugată.
Aceasta este, în fond, adevărata provocare căreia trebuie să facă față România.
[/responsivevoice]
