Ioana Raluca TOTU ■
Ani la rând, România s-a vândut ca țara „forței de muncă ieftine”. Acesta a fost argumentul perfect pentru fabrici, firme de call centre și suport-clienți, centre de servicii și hub-uri IT. Salarii mai mici decât în vest, oameni bine pregătiți și costuri reduse pentru companii.
Strategia a funcționat pe termen scurt, economia a crescut, investițiile au venit, iar salariile au început să urce. Rămâne însă o întrebare incomodă căreia evităm să-i răspundem:
Cât timp poate o țară să concureze prin salarii mici fără să rămână blocată într-o economie de mâna a doua?
Datele publicate recent de Eurostat arată foarte clar unde se află România. În 2025, costul mediu orar al muncii în Uniunea Europeană a fost de 34,9 euro, iar în zona euro de 38,2 euro. România era la doar 13,6 euro/oră, al doilea cel mai mic nivel din UE, peste Bulgaria, dar sub Ungaria. La polul opus se aflau Luxemburg, cu 56,8 euro pe oră, Danemarca cu 51,7 euro și Olanda cu 47,9 euro.
Diferențele sunt uriașe. Și nu, nu vorbim doar despre salariul net pe care îl primește angajatul în cont. Aceste cifre reprezintă costul total suportat de angajator: salariu, contribuții sociale, taxe, training, beneficii și alte costuri asociate muncii. Dar chiar și așa, cifrele spun ceva important despre cât valorează munca într-o economie.
Iar aici apare una dintre cele mai mari probleme ale României: încă avem impresia că avantajul nostru competitiv este faptul că suntem „mai ieftini”.
Lumea începe însă să se schimbe, iar în România pare că nu se vede acest parcurs
Tot mai multe companii nu mai caută doar costuri mici, caută automatizare, eficiență, infrastructură și productivitate. Cu alte cuvinte, caută locurile unde se produce mai multă valoare cu mai puțini oameni, adică productivitatea muncii, ea va fi în curând factorul decisiv în economie. Da! Iar România, care vrea, nu vrea, trebuie să ia lucrurile în serios, să nu mai confunde productivitatea cu volumul mare de muncă.
Este momentul, ceasul al 12-lea în care România nu trebuie să mai alimenteze cultura muncii „cu sacrificiu”. Omul bun este cel care stă peste program, răspunde la mail-uri la 11:00 pm și pare permanent ocupat.
Economiile performante însă nu funcționează așa
Germania, Țările de Jos sau Danemarca nu sunt productive pentru că oamenii muncesc până la epuizare. Din contră, în multe dintre aceste țări se lucrează mai puține ore decât în Europa de Est.
Diferența este alta: tehnologie, procese coerente, automatizare, management eficient, leadership și investiții constante în educație și infrastructură.
Productivitatea nu înseamnă să muncești mai mult. Înseamnă să produci mai multă valoare într-un timp mai scurt. Este o diferență esențială pe care România, cel puțin la nivelul decizie, încă nu pare să o înțeleagă corect.
În multe companii locale există încă mentalitatea că performanța se măsoară în prezență și volum de muncă, dar de fapt se măsoară în rezultate reale. De aici și obsesia pentru control, rechemarea/întoarcerea la birou și neîncrederea în munca la distanță (remote).
Paradoxal, țările care au cea mai mare productivitate sunt exact cele care oferă mai multă flexibilitate angajaților.
Salariile cresc. Dar este suficient?
România a avut în ultimii ani una dintre cele mai rapide creșteri salariale din Uniunea Europeană. Potrivit Eurostat, costurile orare ale muncii au crescut în 2025 cu 10,6% în moneda națională, una dintre cele mai mari creșteri din UE.
La prima vedere, pare o veste excelentă. Și, într-o anumită măsură, chiar este. După ani întregi în care munca în România a fost asociată aproape exclusiv cu salarii mici, este normal ca oamenii să își dorească venituri mai bune și un nivel de trai apropiat de vest.
Problema este că salariile nu pot crește la nesfârșit dacă productivitatea rămâne în urmă.
O economie nu funcționează doar pe baza dorinței legitime de a câștiga mai mult, ci și pe baza valorii economice generate. Dacă o companie produce aceeași valoare ca acum cinci ani, dar costurile salariale cresc accelerat, la un moment dat apar problemele: restructurări, automatizare, relocarea operațiunilor și reducerea investițiilor. Și deja vedem aceste lucruri în multe industrii.
Modelul „muncă ieftină” începe să își atingă limitele
Timp de aproape două decenii, Europa de Est a fost atractivă pentru companiile occidentale tocmai datorită costurilor reduse. România a beneficiat enorm de această strategie. Au apărut centre de servicii, fabrici, hub-uri IT și centre de suport și outsourcing.
Problema este că foarte multe dintre aceste industrii au fost construite în jurul ideii de cost redus, nu de valoare adăugată mare.
Iar când principalul avantaj este că ești „mai ieftin”, devii vulnerabil în momentul în care costurile cresc.
Astăzi, competiția nu mai este doar între România și Vest. Este globală. Companiile compară România cu Polonia, India, Vietnam sau America Latină.
E legitim să spunem că inteligența artificială schimbă complet ecuația. IA schimbă regulile jocului, astfel că în ultimii doi ani, dezvoltarea inteligenței artificiale a accelerat enorm. Azi nu mai vorbim doar despre un instrument futurist sau despre experimente, ci despre un mecanism real care începe să schimbe efectiv structura pieței muncii. În IT, customer support, analiză de date, marketing sau administrativ, tot mai multe activități pot fi automatizate parțial sau complet. Asta înseamnă că avantajul bazat exclusiv pe costuri mici devine din ce în ce mai fragil.
Dacă IA poate face munca a cinci oameni într-un timp mai scurt, atunci companiile nu vor mai căuta neapărat cea mai ieftină forță de muncă, ci vor căuta cele mai eficiente ecosisteme. Aici diferența dintre Vest și Est devine din nou evidentă. Țările care investesc masiv în educație, cercetare, infrastructură digitală, inovare, automatizare vor produce mai multă valoare și vor putea susține salarii mari. Restul riscă să rămână captive într-o zonă gri a economiei globale.
Problema reală este valoarea muncii. Cred că aici apare cea mai mare confuzie din România. Discuțiile despre salarii sunt aproape întotdeauna emoționale: „în Vest se câștigă mai bine”, „la noi oamenii sunt exploatați”, „românii muncesc mai mult”.
Unele dintre aceste afirmații sunt adevărate. Dar nu explică problema de fond. Problema reală este câtă valoare produce economia în ansamblu.
Un angajat din Luxemburg sau Olanda nu este automat mai inteligent sau mai muncitor decât unul din România, dar lucrează într-un ecosistem economic mai eficient, mai tehnologizat și mai bine organizat. Iar asta face diferența. Iată un exemplu concret:
Fiul meu, cât timp a lucrat în Țările de Jos pentru două companii de livrări, student fiind, pe salariul minim aferent vârstei lui, sub 21 de ani, câștiga pe oră cu aproximativ 50% mai mult decât câștig eu ca manager într-o multinațională din România. Această experiență spune mai multe despre diferențele economice, viziune și strategie, dintre Est și Vest decât orice statistică.
Nu pentru că munca lui ar fi fost mai complexă. Nu doar pentru că eu aș fi plătită prost raportat la piața locală, ci pentru că valoarea economică a muncii într-un sistem precum cel olandez este complet diferită.
Țările dezvoltate nu au ajuns aici peste noapte. Au investit zeci de ani în infrastructură, educație, cercetare, digitalizare și sisteme administrative eficiente. Și mai ales în companii care produc valoare adăugată mare.
Aici este diferența esențială. O economie bazată pe tehnologie avansată, pe inovație, proprietate intelectuală și automatizare poate susține salarii mari. O economie bazată predominant pe cost redus și volum mare de muncă va avea întotdeauna limite.
Moment critic pentru România în contextul schimbărilor dinamice
Partea bună este că România a recuperat enorm în ultimii 5 ani. Dacă ne uităm la datele Eurostat din 2020, costul orar al muncii în România era de doar 8,1 euro. În 2025 ajunsese la 13,6 euro.
Este o creștere importantă într-un timp relativ scurt. Problema este că această creștere trebuie susținută de ceva mai solid decât deficitul de forță de muncă și emigrarea masivă.
Pe termen lung, singura soluție reală este creșterea productivității.
Iar asta nu se obține prin mai multe ore lucrate, presiune constantă pe angajați, control excesiv și salarii ținute artificial jos, ci prin investiții inteligente și printr-o economie care produce mai mult decât consumă.
În concluzie, viitorul nu aparține economiilor ieftine. România nu își mai poate construi viitorul doar pe ideea că este „mai ieftină decât Vestul”.
Pentru că schimbarea mentalității și a întregii lumi este dinamică, iar asta trebuie văzut, nu trecut cu vederea. Confruntarea cu realitatea este primul pas! Inteligența artificială, automatizarea și digitalizarea vor elimina multe dintre avantajele economiilor bazate exclusiv pe cost redus.
Adevărata competiție economică a următorilor ani nu va mai fi despre cine muncește mai mult sau mai ieftin, ci despre cine produce mai multă valoare cu mai puține resurse. Iar aici diferența dintre țări nu va fi făcută de cât de ieftină este forța de muncă, ci de cât de inteligent este construit întregul ecosistem economic.
[/responsivevoice]
