Stoica LASCU ■
În 2026 omagiem 160 ani de la nașterea unui far al emancipării dobrogene, Ioan N. Roman și 90 de la fondarea Bibliotecii Județene Constanța ֍
Ioan N. Roman…
… avocatul, publicistul, poetul, militantul pentru drepturile dobrogenilor, născut în urmă cu 160 ani, la 20 iulie 1866 (a încetat din viață, la 65 ani, duminică 12 iulie 1931, în urma unei angine pectorale);
… personalitatea cea mai de seamă a Dobrogei timpului său, numit „ilustrul”, în viață fiind, și de către N. Iorga – într-o conferință – „patriarhul Dobrogei”;
… el care a studiat și publicat studii și cărți fundamentale privind istoria modernă a Dobrogei;
… ctitor cultural (între altele, al Comitetului „ProEminescu”) și fondator de ziare și reviste – între care „Drapeul”, „Farul”, Arhiva Dobrogei”, „Analele Dobrogei”;
… despre care s-au publicat de-a lungul ultimelor cinci decenii studii și articole publicistice (inclusiv de către sus-semnatul – un prim studiu în 1980, un prim articol publicistic în 1984), și chiar a teză de Doctorat (Cristina Lazăr: 2015);
… și căruia constănțenii îi eternizează memoria prin atribuirea numelui său unei străzi, a unui Liceu și a Bibliotecii Județene – în fața căruia tronează bustul dezvelit la un an dela dispariție (astăzi, spațiul din jurul său continuă a fi neîngrijit – sarcină de onoare ce incumbă celor două instituțiuni ce-l au ca patron spiritual; în aceeași situație de delăsare aflându-se, din păcate, și locul de veci din Cimitirul Central; situație în care se află și locurile de veci ale lui Ion Bănescu, Petru Vulcan, și a altor personalități ale urbei…);
… și despre care cetitorul poate afla, acum, la această aniversare – ocultată de către cei în drept… – asupra personalității „uriașului stejar al Dobrogei”, din câteva mărturii, referințe și articole ale sale.
Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța…
… o instituţie culturală a cărei lipsă practică s-a resimţit în aproape întreaga perioada interbelică – a fost Biblioteca Municipală. Deşi iniţiativa creării ei o regăsim încă în programul Cercului Literar „Ovidiu”, în 1898, nu s-a luat de-a lungul anilor nici o măsură efectivă prin care să se pună bazele unei biblioteci publice la Constanţa. „Ne trebuie cărţi. Nu există şi la Constanţa acel factor predominant care să ne ajute la documentare, pentru a nu rămâne anchilozaţi, lipsindu-ne o bibliotecă” – nota, cu amărăciune, avocatul C. Irimescu, în 1921;
… deşi o bibliotecă publică, subvenţionată de stat, nu va exista multă vreme, diversele instituţii – Tribunalul, Camera de Comerţ şi Industrie – asociaţii şi societăţi, precum şi unii particulari posedau biblioteci cunoscute în oraş; cea mai bogată şi valoroasă fusese, fără îndoială, cea colonelului-istoriograf al Constanţei, Marin Ionescu-Dobrogeanu – ea cuprindea în 1916 nu mai puţin de 4.732 de titluri de cărţi (în total – 35 – 40.000 cărţi şi reviste), multe dintre cele adevărate rarităţi din secolele trecute; practic, acest fond conţinea întreaga bibliografie dobrogeană, fiind adunat, prin mari sacrificii băneşti, de neobositul şi perseverentul fiu al Dobrogei; din păcate, această bogăţie bibliografică a fost prădată şi dispersată în cursul ocupaţiei inamice din anii 1916-1918; ulterior, foarte puţinele cărţi recuperate au fost donate, în 1932, Liceului de Băieţi „Mircea cel Bătrân” (435 volume şi doar 56 reviste…);
… în anii interbelici, discuţiile şi iniţiativele în jurul Bibliotecii Municipale au fost numeroase, ele regăsindu-se, cu precădere, în paginile presei locale, dar, ca atare, ea nu s-a înfiinţat decât în 1931; în acest an., președintele Consilului de Miniștri N. Iorga va semna – în calitate și de ministru al Instrucțiunii Publice și al Culturii Naționale actul de naștere al primei biblioteci publice a Dobrogei, prin adresa nr. 2769, din 9 iulie 1931: „înfiinţarea unei biblioteci comunale, înzestrată cât mai puternic cu tot felul de publicaţiuni care să se poată folosi de la umilul absolvent de curs primar până la intelectualul cel mai recunoscut”. Zece zile mai târziu la 19 iulie, Consiliul Municipal Constanța – în urma propunerii prim-ajutorului alocat suma de 100.000 lei pentru începutul organizării și funcționării bibliotecii municipiului;
… efectiv, ea va începe a funcționa din toamna anului 1935 în spațiul casei lui Ioan N. Roman (încetase din viață cu doi ani mai înainte), din bd. Carol (vizavi de Parcul Teatrului de azi);
… cu toate eforturile întreprinse în direcția completării restrânsului fond de carte (în 1935 erau doar 500 de volume), deşi va avea încă un drum lung de parcurs până la constituirea într-o adevărată bibliotecă municipală, ea se va integra şi completa spornic în peisajul cultural tomitan; în urma bombardamentului din iunie 1941, casa Roman este distrusă, iar Biblioteca Municipală va fi adăpostită, din 1943, la parterul Primăriei;
… din 1946 este denumită „Biblioteca Regională a Dobrogei” și va cunoaște mai multe reorganizări și locații, cu o creștere impresionantă a fondului de carte și publicații – în anii ’50 își are sediul sediul pe bd. Tomis, în casa Ion Bănescu, apoi, de la sfârșitul acestui deceniu în imobilul de pe str. Republicii (azi – bd. Ferdinand), vizavi de Parcul Arheologic, din 1980 în fostul sediu al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie (fost, la origine, Palatul Arhiepiscopiei), pentru ca din 1998 să-și aibă, în cele din urmă, un sediu special construit (la 23 noiembrie 2003 i se atribuie numele de „Ioan N. Roman”);
… și a cărei aniversare – la 90 de ani împliniți în iulie curent – este de crezut că va avea loc în cursul anului…
Ioan N. ROMAN
DOBROGEI i-a fost hărăzit, datorită împrejurărilor istorice puţin prielnice ce au făcut din ea vreme de peste patru veacuri şi jumătate o provincie otomană, ca mulţi dintre cei care i-au dezvăluit frumuseţile, care au imortalizat-o în creaţii literar-artistice şi care s-au considerat întotdeauna copiii săi, să fie veniţi din alte zone ale tării, aşezindu-se apoi statornic în tinutul dintre Dunăre si Mare.
În rîndul acestor fii ai neamului românesc trăitor în drepta bătrînului Danubiu, prim-planul atenţiei se cuvine a fi acordat celui căruia în viaţă fiind i s-a zis ,,ilustrul Dobrogei”, celui căruia, la numai un an de la moarte, concetăţenii i-au imortalizat chipul în bronz, cinstind poetul, gazetarul şi polemistul, juristul şi luptătorul politic, animatorul vieţii Culturale dobrogene, omul de rară distincţie Ioan N. Roman.
Originar din Săliştea Sibiului, unde părinţii săi, ca marea majoritate a locuitorilor, erau crescători de oi, I.N. Roman dovedeşte un precoce talent literar şi înclinare gazetărească; debutează ca poet în 1882 în paginile „Albinei” din Botoşani, colaborează la „Familia” lui Iosif Vulcan, înfiinţează la Iaşi în 1887 gazeta „Meseriaşul român”, iar între 1888-1892 va conduce „Drapelul”, „bietul ziar de provincie al liberalilor din Iaşi, la care totuşi conducerea o avea un poet adevărat, un literat de merit” (N. Iorga). Adevărata măsură a talentului său de polemist înnăscut avea să o afirme însă într-o susţinută şi vitriolantă campanie antidinastică concretizată în mai multe filipice la adresa Coroanei – astăzi prezente în toate antologiile tematice respective –, articole publicate în ziarul bucureştean „Adevărul”, al cărui prim-redactor a fost în 1892-1893; în anii petrecuţi la Bucureşti. I.N. Roman se va apropia de mişcarea socialistă, o bună parte a poeziilor sale din tinereţe (în 1894 i se tipăresc în volum) care apar – unele dintre ele – şi în gazeta socialiştilor, „Munca”, exprimă elocvent încrederea în triumful unei noi lumi, prin lupta miilor de luptători ai libertăţii şi dreptăţii sociale: „Dar dreptatea-n urma urmei totdeauna biruieşte / Primăvara e aproape, lumea nouă / Se iveşte, / Să trăiască lumea nouă!”
În 1897, deşi departe de ţară – se afla la Bruxelles pentru studii de drept – I.N. Roman, în calitate de preşedinte al secţiei Ligii Culturale, traduce şi tipăreşte Protestation des Roumains de Transylvanie et de Hongrie contre l’oppression magyare, document semnat de peste 2.000 de ardeleni, şi întreţine o susţinută polemică în paginile ziarului „L’Indépendence belge” cu reprezentanți ai claselor conducătoare maghiare, aducînd noi fapte şi argumente în sprijinirea adevărurilor formulate în Protest.
Din toamna anului 1898 I.N. Roman îşi va desfăşura activitatea ca avocat la Constanţa. Este prezent şi în paginile ziarelor locale, autor a numeroase cărţi şi studii relative la provincia sa adoptivă. Cităm dintre ele: Studiu asupra proprietăţii rurale în Dobrogea (1907), fundamental şi astăzi pentru chestiunea respectivă, Dobrogea şi drepturile politice ale locuitorilor ei (1905), studiu de referinţă pentru istoria modernă a acesteia, La Question Roumaine en Hongrie (1915), Drepturile, sacrificiile şi munca noastră în Dobrogea (1922), Pagini din istoria culturii româneşti în Dobrogea înainte de 1877 (1920) ş.a. Va colabora, de asemenea, intens cu poezii, traduceri şi articole politice la „Drepturile Dobrogei” (1902), „Farul” (1903-1904 şi 1919-1923), „Dobrogea jună” (1905-1931), „Arhiva Dobrogei” (1916-1919) şi „Analele Dobrogei” (1920-1931), „Drapelul” (1909-1911) ș.a. Consecvent democrat, va milita pentru apărarea şi susţinerea materială a celor nevoiaşi şi va apăra în 1907 pe socialistul dr. Cr. Racovski, pe alţi socialişti constănţeni implicaţi în procesul grevei generale din 1920. Nedezminţit patriot, I.N. Roman va milita pentru afirmarea drepturilor istorice ale ţării asupra regiunii transdanubiene, întocmind şi memoriul pe care delegaţia română îl va prezenta Conferinţei de pace de la Paris, în privinţa Dobrogei.
De numele său se leagă şi iniţiativa ridicării monumentului lui Eminescu pe malul mării.
Ioan N. Roman, „patriarhul Dobrogei”, cum l-a numit N. Iorga, rămâne una dintre marcantele personalităţi dobrogene, pe care generaţia de astăzi trebuie să-l cunoască şi să-l cinstească pe măsura faptelor sale – Stoica Lascu („Contemporanul”, 6 iuie 1984).
IOAN N. ROMAN ÎN VIAŢA ŞI CULTURA DOBROGEANĂ
Moartea „ilustrului” (aşa-i ziceau lui Roman intelectualii dobrogeni), mi se pare un vis urât, sinistru, care trebue să se risipească. Îl am înaintea ochilor…. La biroul lui simpatic, între cărţi, dosare, însemnări şi manuscrise, îmbrăcat într’o haină cafenie, cu un fel de bască aşezată pe vârful capului pleşuv, cu ochelarii atârnaţi sub o frunte largă şi frumos boltită, par’că-l văd ridicând ochii mari, luminoşi şi mângâindu-şi barba albă pieptănată cu îngrijire. El ne întâmpina totdeauna cu acelaş zâmbet cald, prietenos şi plin de bunătate.
— Ce faci, ilustre? îl întrebam noi cu dragoste.
— Bine, dragii mei! ne răspundea el cu a fi uşor accent moldovenesc, totdeauna blajin şi plin de dulceaţă.
Roman se scula de pe scaun şi se mişca sprinten şi bucuros, până ce ne aşezam fiecare la locurile noastre; apoi începea să ne iniţieze în tainele activităţii sale din ziuă aceia. Şi – dacă nu-1 preocupa vre-o problemă juridică presantă, pe care trebuia s’o deslege şi s’o pună la punct – iniţiarea aceasta se complica pe nesimţite, lua proporţii şi se transforma cu încetul într’o adevărată şezătoare culturală.
„Ilustrul” ne istorisea fapte şi întâmplări din trecut. Uneori răscolea vremile de luptă politică, pentru desfiinţarea regimului excepţional în Dobrogea şi întronarea drepturilor constituţionale; alteori vorbea, senin şi documentat, despre obârşia noastră străveche în această provincie, despre aşezarea şi cultura românească acolo, despre suferinţele şi jertfele dobrogenilor în războiul de întregire, sau despre situaţia juridică a proprietăţii rurale în Dobrogea, redeşteptând atâtea probleme adânci, istorice, politice, culturale şi sociale, cari au frământat totdeauna mintea lui luminată şi cari au făcut să tresară această inimă de mare român.
Am avut cinstea să mă bucur de buna lui prietenie. Câte seri n’am stat împreună, cu Roman, până noaptea târziu, depănând în intimitate ghemul amintirilor! El îmi vorbea de începuturile sale publicistice, în presă, la Iaşi, în Bucureşti sau peste munţi, cu o strălucitoare aducere aminte şi cu o putere de evocare captivantă. Ştia să învieze figurile mari ale trecutului, pe Eminescu, pe Creangă şi pe alţii, pe cari îi cunoscuse la Iaşi, către apusul vieţii lor şi despre cari ştia să spună lucruri interesante.
Când se întâmpla să-l găsesc singur, în ceasuri libere, îmi citea din versurile lui, pe cari le făurea cu meşteşug deosebit şi cu mare răbdare. El le scria, le ştergea şi le prefăcea mereu, cizelându-le necontenit şi izbutind adesea să le transforme în adevărate dantelării de marmoră înflorită sub o mână de maestru. Când se încredinţa că una din poeziile lui căpătase forma definitivă, atunci o scria încet şi cu slovă frumoasă într’un caet-album. Se gândea să-şi tipărească odată poeziile, întrunind laolaltă pe cele noui cu cele mai vechi, însă numai pe acelea şlefuite definitiv. Doria ca volumul acesta să aibă o mărime respectabilă, adică să nu fie în nici un caz mai mic decât cel publicat în tinereţe.
Roman a fost stăpânit totdeauna de cultul formei. El era un adept fervent al frumuseţei, al perfecţiunei. Ceasuri întregi se scurgeau, în intimitatea lui atât de simpatică. Când discutam literatură, se ajungea la nuanţe de forme poetice, de versuri, de cuvinte, de virgule. îmi aduc aminte odată, că trecuse miezul nopţii, şi noi tot nu sfârşisem discuţia în jurul variantelor unui sonet al lui Eminescu:
Ori câte stele ard în înălţime,
Ori câte unde-aruncă’n față-i marea….
Roman compara versurile acestea cu o variantă mai veche:
Ori câte stele ies din înălţime,
Ori câte unde scoate ’n față marea…
Târziu, când ne-am despărţit, nu se stabilise un acord perfect între noi amândoi şi anume cari dintre aceste variante aveau superioritatea sugestivă a nuanţărei. Iar discuţia rămânea în continuare pentru altă seară…
Iubirea aceasta a frumosului, a corectitudine’, şi elegantei se născuse odată cu ilustrul dobrogean. El era distins sub toate aspectele: în îmbrăcăminte, vorbă, gesturi şi maniere – la bară, în societate sau în viaţa intimă.
٭٭٭
Ioan N. Roman era de origină ardeleană. S’a născut la Sălişte, în Transilvania, unde a învăţat cursul primar. Clasele secundare le-a făcut la Iaşi. Acolo a început să scrie la o vârstă fragedă, debutând în gazetele locale. Fire studioasă, el a citit şi s’a cultivat singur. El îşi făcuse de timpuriu o cultură remarcabilă. Abia intrat în vârsta adolescenţei, i se încredinţase conducerea politică a ziarului local „Drapelul”, pe care l-a redactat cu temperament deosebit de polemist. În presa liberală, la Iaşi, el era unul dintre teoreticianii luminaţi, înzestrat în acelaş timp cu talent remarcabil.
Roman făcuse cunoştinţă cu unii din membrii de seamă ai „Junimei” şi a colaborat la „Convorbiri literare”, în care a publicat versuri foarte gustate pe vremea aceia.
Dela Iaşi, a trecut la Bucureşti unde fusese remarcat de Alex. V. Beldiman, care i-a încredinţat postul de prim-redactor al „Adevĕrului”.
După ce a profesat gazetăria şi în ziarele de peste munţi, Roman, a plecat la Bruxelles, unde a făcut studii serioase juridice, reîntorcându-se în ţară cu titlul de doctor în drept.
A fost numit magistrat în judeţul Constanţa, la Medgidia, unde a stat puţin timp. Demisionând, s’a mutat la Constanţa. Vreme de 32 de ani, până la moarte, Roman a luat parte la toate actele mari săvârşite în Dobrogea. El a luptat pentru înălţarea acestei provincii apărându-i la nevoie drepturile încălcate. A lucrat cu destoinicie şi devotament în toate ramurile de activitate intelectuală, călăuzit de un singur gând: înflorirea Dobrogei sale iubite, de care-şi legase viaţa pentru totdeauna.
După aşezarea dela Constanţa văzând situaţia încurcată a proprietăţii fonciate dobrogene, a cărei condiţiune juridica era înrâurită de vechiul drept otoman, el a studiat legea Şeriatului şi celelalte legiuiri şi cutume turceşti.
După ce a făcut în această spinoasă cale cercetări serioase, consultând tot ce s’a scris până la el în această materie, Roman a publicat la 1907, eminentul său „Studiu asupra proprietăţii rurale din Dobrogea”, care serveşte şi azi până la instanţa supremă, drept călăuză în materie de proprietate rurală dobrogeană.
La bară, a făcut strălucirea corpului de avocaţi. Cunoscător profund al principiilor care guvernează dreptul şi ajutat de o inteligenţă şi cultură generală superioară pe lângă un simţ juridic deosebit, Roman îşi pregătea procesele cu rară conştiinţă şi le pleda cu măestrie şi convingere.
Roman a fost plin de strălucire şi în viaţa publică dobrogeană. Printr’o activitate intensă şi neîntreruptă, el a urmărit desfăşurarea tuturor evenimentelor seamă, cari veneau în atingere cu provincia sa adoptivă. Liberal convins încă din prima tinereţe, el a fost între primii întemeietori ai partidului național liberal la Constanța. Adversar ireductibil al măsurilor dictatoriale, a luptat cu cuvântul şi cu condeiul împotriva regimului excepţional din Dobrogea, care se prelungea fără o raţiune superioară de stat. Pentru atingerea ţelului urmărit, scosese pe acele vremuri ziarul „Farul”, la care colaborau toţi fruntaşii dobrogeni, precum au fost C. Pariano, Ion Bănescu ş.a. Această campanie a izbândit cu un ceas mai devreme fiind încoronată de succes.
Războiul nostru pentru întregirea neamului a semănat jalea şi doliul în provincia dobrogeană. Ţinutul era pustiit, distrus complect şi ocupat de inamic. Roman, care era deputat, umbla rătăcind după drapelul ţării. În primăvara anului 1918, sub guvernul Marghiloman, după pacea de la Buftea, distinsul dobrogean a făcut un memoriu către primul ministru, prezentându-se în fruntea unei delegaţii de constănţeni. El solicita o intervenţie în favoarea locuitorilor Dobrogei, cari cereau să li se vină în ajutor şi să li se clarifice situaţia juridică faţă de prevederile tratatului de pace separată. În esenţă, Marghiloman a răspuns că nu poate face nimic, deoarece Dobrogea era pierdută pentru totdeauna.
Ioan N. Roman, în fruntea unei delegaţii mai numeroase, s’a dus atunci la Ion I.C. Brătianu, în faţa căruia a expus situaţia de plâns a dobrogenilor. O relaţie quasi-oficială arată că „la mijlocul cuvântării, lacrimile au început să curgă din ochii d-lui Roman, care, totuşi, stăpânindu-şi emoţiunea, a continuat cetirea cu glasul înecat în plâns”.
„Când d. Brătianu s’a ridicat ca să răspundă, era covârşit de emoţie şi n’a putut rosti un singur cuvânt timp de mai multe minute. În ochii tuturor erau lacrimi” („Analele Dobrogei”, III, No. 1, 1922: Amintiri şi documente privitoare la Dobrogea).
Memoriul lui Roman a fost reţinut de Brătianu și comunicat, în traducere franceză, miniştrilor puterilor aliate. Durerea ce simţia, la gândul pierderei Dobrogei, lua pentru el proporţii catastrofale. De aceea acţiunea lui a mers înainte.
S’a alcătuit îndată un memoriu către regele Ferdinand şi o delegaţiune compusă din Ioan N. Roman, dr. Sadoveanu şi C. Alimăneşteanu s’a prezentat defunctului suveran la Iaşi, în palatul Cuza. Regele ascultând memoriul a răspuns:
„E adevărat că neamul românesc a suferit multe dureri şi nedreptăţi în tot cursul istoriei sale, dar a găsit în el destulă putere de voinţă ca să reziste şi să se refacă, ici acum speranţa nu trebuie pierdută”.
Regele Ferdinand a avut dreptate. Cuvintele, regale au îmbărbătat pe bieţii dobrogeni. Iar către toamna anului 1918, când victoria aliaţilor era deplină, Ioan Roman a fost însărcinat de Ion I.C. Brătianu să alcătuiască un memoriu asupra drepturilor noastre la stăpânirea Dobrogei. Era un răspuns strălucit, în faţa Europei, la opera de propagandă bulgărească. Acest memoriu constituie azi un important document istoric. Are proporţiile unui volum şi a fost tipărit la Iaşi, în grabă, în câteva exemplare, în tipografia institutului geografic al armatei, fiind distribuit prin primul ministru de atunci, d. general Coandă, bărbaţilor politici cari ne-au reprezentat la congresul păcii de la Paris. Memoriul e publicat în întregime în revista „Analele Dobrogei”, 1922, anul III, No. 4.
După războiu, Roman a continuat la Constanţa, activitatea sa politică şi culturală, împreună cu d. profesor C. Brătescu, azi decan al facultăţii de ştiinţe din Cernăuţi, a înfiinţat revista „Analele Dobrogei”, organ al „Societăţii culturale dobrogene”. În coloanele acestei interesante reviste, care apare şi astăzi, a scris el o serie de studii importante asupra originei istorice şi a culturei româneşti în Dobrogea. Pe lângă studii aprofundate, nu uita să publice şi poezii, printre care unele pline de inspiraţie şi avânt.
Am schiţat liniile esenţiale ale activităţii lui Ioan N. Roman în Dobrogea. Personalitatea lui însă, atât de complexă a dominat viaţa politică şi culturală a acestei provincii vreme de peste trei decenii, zi cu zi, ceas cu ceas. S’a făcut în acest răstimp multă politică de oportunism şi de căpătuială în metropola Dobrogei: unii s’au adăpostit sub scutul, de multe ori ocrotitor pe nedrept, al patronajului politic omnipotent; alţii, svârcolindu-se sub apăsarea neputinţei morale, îl sfidau, îl bârfeau şi-l nesocoteau; dar el rămâne totuşi singurul om luminat, plin de patriotism cald şi de talent strălucitor, pe care l-au avut dobrogenii.
La înmormântarea lui, toate gurile clevetitoare au amuţit definitiv şi lacrimile au curs cu îmbelşugare, căci şi despre el se poate spune faimosul cuvânt: „Il est plus grand mort que vivant!” – Nicolae Țimaraş („Adevěrul”, 23 iulie 1931).
* * *
O faptă rea
Acum 25 de ani, duceam, prin ziarul „Farul”, cu sacrificii şi riscuri, o luptă aprigă contra regimului de excepţie, aplicat locuitorilor dobrogeni fără nici o trebuinţă.
Adusesem, în această campanie, numeroase argumente, pe care mai târziu, la 1905, le-am adunat într-o broşură de peste 150 de pagine, intitulată Dobrogea şi drepturile politice ale locuitorilor ei, broşură despre care Delavrancea şi Vlahuţă, desigur exagerând, îmi scriau împreună – fiindcă împreună o cetiseră, la Palaz, pe malul lacului Siut-Ghiol, unde erau oaspeţii regretatului inginer D. Zossima – că n-au cunoscut „o pledoarie mai caldă pentru o cauză mai dreaptă”.
Credeam că, în acei trei ani de campanie dusă pentru extinderea regimului constituţonal asupra celor două judeţe ale Dobrogei-Vechi, spusesem tot e se putea spune pentru a demonstra nedreptatea ce se făcea dobrogenilor prin menţinerea regimului excepţional.
Mă înşelasem. Mai erau lucruri de spus. Mai erau argumente de invocat.
Într-adevăr, pentru a scoate pe fruntaşii politici de pe atunci – fără deosebire de partid – din mutismul în care se ţineau faţă de această problemă, le-am adresat tuturor, în scris, întrebarea: „dacă socot că e bine şi în interesul ţării, după 25 de ani de dominaţie românească, să se menţină regimul excepţional în provincia Regatului din dreapta Dunării?”
Şi iată că Titu Maiorescu – mintea aceea cumpănită şi ordonată pe care cu toţii o ştim – s-a crezut dator să răspundă întrebării mele printr-un articol publicat în „Epoca” şi să aducă un argument nou pentru abolirea regimului excepţional.
„Situaţia politică a României de astăzi – zicea el – reclamă deplină unificare a regatului cu judeţele sale din dreapta Dunării”.
Şi adaugă:
„Faţă de situaţia ameninţătoare în Balcani, statul român e dator să manifeste, cu toată tăria, hotărârea sa de a menţine în ceea ce-i priveşte, tratatul de la Berlin şi de a nu tolera ca vre-unul dintre statele balcanice să încerce unilateral o modificare teritorială în folosul său; şi în împrejurările de astăzi, trebuie să înceteze şi provizoratul care a caracterizat administraţia Dobrogei până acum… La neliniştea Serbiei, la agitarea Bulgariei, la tulburarea Macedoniei, România se cuvine să răspundă mai întâi de toate prin pacinica şi constituţionala încorporare definitivă «a judeţelor din dreapta Dunării» cu întregul «Stat indivizibil»… Această situaţie impune Regatului român datoria de a se înfăţişa perfect unificat, din Carpaţi până spre Balcani; şi dacă podul peste Dunăre a întărit FIZICEŞTE legătura noastră cu Dobrogea şi cu Marea Neagră, supunerea tuturor sub aceleaşi legi o va întări SUFLETEŞTE şi va consacra astfel unul din rezultatele războiului independenţei”.
* * *
A trecut un sfert de veac de atunci şi multe s’au schimbat între timp.
D-l Ion I.C. Brătianu – în divergenţa de păreri cu defunctul Dimitrie Sturdza, şeful guvernului şi partidului naţional liberal – a impus, la 1910, abolirea, regimului excepţional şi acordarea drepturilor politice locuitorilor dobrogeni.
În 1913, la teritoriul Dobrogei-Vechi s-au adăogat cele două judeţe ale Cadrilaterului.
Apoi după marele războiu din urmă, tratatul de la Berlin, izbit de caducitate, a făcut loc altor tratate, care modifică graniţele vechilor State şi crează State noui, iar noi avem tot interesul de a menţine şi a face să se respecte aceste tratate.
Şi, în sfârşit, graniţele în care Statul Român „are datoria de a se înfăţişa perfect unificat”au trecut departe peste Carpaţi şi s’au apropiat mult de Balcani.
Cu toată vremea care s’a scurs şi cu toate schimbările survenite însă – ba poate tocmai din cauza lor –, cuvintele înţeleptului om de stat care a fost Titu Maiorescu îmi revin în minte, cu un vădit interes de actualitate.
Sunt, într-adevăr, izbitoare asemănări între situaţiunea de acum 25 de ani şi cea de astăzi, asemănări care se cuvine să ne dea de gândit.
În Balcani nu se poate spune că situaţia e normală. Serbia e tot neliniştită, Bulgaria tot agitată, Macedonia tot tulburată.
Atentatul încercat la Salonic şi asasinarea generalului Kovacevici la Stip, sunt fapte recente şi grave, care au produs nu numai indignare în Grecia şi Serbia, ci şi emoţiune în opinia lumei civilizate; iar în ce ne priveşte pe noi, desigur că incursiunile bandelor de comitagii în judeţele Dobrogei-Noi, jafurile şi omorurile săvârşite de ele şi, acum de curând, congresul iredentiştilor bulgari de la Sofia, ţinut sub ochii şi cu îngăduinţa autorităţilor, în scopul de a justifica mişcarea pentru „liberarea” Dobrogei, denotă la vecinii de peste Dunăre o stare de spirit ce nu ne poate lăsa indiferenţi, mai ales când se ştie că ei au ridicat întotdeauna pretenţii asupra acestei provincii pe baza a tot felul de argumente istorice, etnografice, georgrafice, economice etc., şi când sunt avertizaţi prin chiar rezoluţiile Congresului că intenţionează să aducă problema înaintea Ligei Naţiunilor.
În asemenea împrejurări, decretarea oficială a judeţului şi municipiului Constanţa ca regiuni minoritare, contra realităţii evidente, pentru calcule meschine, ale unul politicianism sordid, este nu numai – cum spuneam într-un articol precedent – o ofensă gratuită adusă sentimentelor unor cetăţeni credincioşi şi o greşeală politică. Este ceva mai mult: o faptă rea.
Ioan N. Roman („Dobrogea jună”, 14 octombrie 1927)
Alegeri libere?
Legile noastre, în general sunt bune, pentru că sunt traduceri; aplicarea lor însă, pur naţională, e detestabilă. În teorie ne dăm toată osteneala să fixăm principii minunate şi sancţiuni eficace.În practică nu ne-ntrece nimeni, când este vorba să le călcăm şi să ne batem joc de ele.
Despre actuala lege electorală cu toate acestea nu se poate spune nici măcar că e bună, iar aplicată româneşte, ea duce de-a dreptul la o caricatură a parlamentarismului.
Am văzut cu ochii, în alegerile trecute, comune ’ntregi de, bănuite, alungate de jandarmi cu teascul şi cu patul puştii de la vot; am văzut comune-ntregi, cu popa în frunte, duse dindărăt, ca oile şi excortate la depărtări de 15-20 de klm, sub cuvânt că s-ar fi decis, în ultimul moment, să voteze la altă secţie – ceea ce era neadevărat. Am văzut, cu alte cuvinte, comune-ntregi împiedicate de oamenii autorităţii însărcinaţi cu paza legilor, să-şi exercite dreptul la vot, şi apoi amendate de magistratul care prezida alegerile pentru că au lipsit de la o datorie cetăţenească obligatorie.
Şi câte altele!…
Un elector se lăuda că la cutare secţie a reuşit să introducă în urnă atâtea voturi „bune” înlocuind pe cele „rele”, ale alegătorilor; un altul că a arestat pe candidaţii adversari, ori pe asistenţii sau delegaţii lor; un al treile că a capacitat pe preşedintele cutărei secţii să citească fals buletinele de vot la despuierea scrutinului; şi toţi, cerând recompense şi avansări pentru cei cari s-au expus pretându-se într-un chip sau altul la această măsluire a alegerilor.
De furtul chiar al urnelor şi de înlocuirea lor peste noapte nu vorbesc, pentru că despre acest nou sistem de aplicare naţională a legii nu ştiu decât din auzite.
Ş-o recunoaştem într-o asemenea situaţie de fapt şi cu o asemenea educaţie cetăţenească intervenţia unui om, unui partid, care să se îndărătnicească a cere şi a face alegeri libere, era nu numai binevenită ci şi absolut necesară. Omul acesta a fost d. Iulia Maniu şi partidul – cel de sub conducerea d-sale.
E chestiunea numai dacă a reuşit.
Imparţialitatea şi omenia ne impun să recunoaştem că, în parte a reuşit. Alegerile au fost libere, cel puţin atâta întru cât n’au fost „făcute” de jandarmi; şi chiar amestecul administraţiei s’a simţit de astădată cu mult mai puţin decât la alegerile trecute.
De aci se poate deduce că alegerile de acum constituesc o consultaţie serioasă a ţării şi că aleşii sunt adevărata expresiune a voinţei sale.
Cauza primordială că un asemenea rezultat nu s’a putut obţine este – cum a demonstrat distinsul meu amic şi coleg d. Gr.T. Petrescu în coloanele acestui ziar – însăşi legea electorală în vigoare, care, cât de superficial analizată, e o vădită nesocotire şi călcare a principiului constituţional în această materie.
Regretatul I.I. Brătianu a crezut că e bine să întărească partidele, ca instrumente de conducere, şi a adoptat sistemul mussolinian al votului pe circumscripţii şi centralizării pe ţară. Sunt sigur că marele defunct a regretat, după primele experienţe sub noua Constituţie, inserarea dispoziţiunei alegerilor pe circumscripţii; fără acest obstacol, el ar fi imaginat, poate, un alt sistem, în care alegerile să se facă pe ţară, considerată ca o vastă circumscropţie, şi pe partide, considerate ca entităţi politice – fără consideraţie la persoane –, rămânând în sarcina fiecărui partid să designeze reprezentanţii la care ar fi avut dreptul în parlament. (Ceeace drept vorbind – ar fi fost mai simplu şi mai clar!)
A doua meteahnă şi a acestor alegeri e racila vechilor năravuri, de care încă suferim.
Alegerile s’au făcut, într’adevăr şi de această dată, în aceiaşi atmosferă îmbâcsită şi înăbuşitoare cu care agentlâcurile electorale ne-au obicinuit.
Bandele de cetăţeni indignaţi, gălăgioşi şi provocatori, cu fel de fel de semne în piept şi la mânecile hainei, poreclite „garde de onoare”, n’au lipsit nici de la aceste alegeri. Ba se pare chiar că au fost mai numeroase ca altădată, pentru că suprimându-se amestecul jandarmeriei de care partidul dela putere urma să beneficieze, golul lăsat trebuie umplut, iar opoziţia a prins şi ea curaj ştiind că nu mai are a face cu forţa înarmată a „paznicilor ordinei”, şi şi-a dublat şi dânsa cadrele de agenţi.
Aşa fiind, de alegeri absolut libere nu se poate vorbi
Alegerile cu adevărat libere nu pot fi decât acele care ar permite cetăţeanului să-şi designeze alesul, nu prin calcule savante de centralizare, ci după indicaţia lui directă, pe baza cunoaşterii nevoilor şi încrederii personale în calităţile celui ales.
Alegeri cu adevărat libere nu pot fi decât acele care ar permite cetăţeanului să-şi exprime votul în chip cinstit, neinfluenţat, după propria convingere, fie şi numai instinctivă, fără intervenţia liotelor de agenţi solicitatori, corupţi şi corupători, cari îi obliterează dreapta judecată şi-l aduc în rătăcire ori în ispită.
Cu alte cuvinte, alegeri cu adevărat libere nu pot fi decât acelea care să dea ţării o reprezentaţiune sinceră şi reală în parlament, nu se pot obţine atâta timp cât legea electorală în vigoare se va menţine şi până ce nu se vor stârpi prin sancţiuni draconice detestabilele procedeuri sălbatice ce se practică încă, încetăţenindu-se în moravurile noastre procedeuri ce constituiesc o adevărată ruşine pentru vremurile ce le trăim.
Să sperăm că legea se va schimba. Când însă se vor schimba şi moravurile?
Ioan N. Roman („Dobrogea jună”, XXIV, 22 decembrie 1928).
Oameni de valoare excluși din partid fără vină și fără judecată
Scrisoarea fostului senator Ioan N. Roman
Sub acest titlu, ziarul „Omul liber”, organul d-lui Ion Th. Florescu, fost ministru şi fruntaş al partidului naţional-liberal, publică următoarea scrisoare, ale cărei comentarii ni le rezervăm
Scumpe d-le Florescu,
Urmăresc şi eu cu simpatie şi curiozitate, silinţele d-tale de a întrona la „conducerea” partidului naţional-liberal altă mentalitate şi alte procedeuri; îmi pare însă rău că nu pot urma îndemnul d-tale de a mă asocia la lupta ce ai întreprins. Motive de ordin sufletesc şi de bun simţ mă împiedică.
Să mă explic, pe scurt.
În 1885 (sunt, cum vezi, cam mulţi ani de atunci!), din convingere şi cu inimă curată, m-am înscris în organizaţia partidului naţional-liberal de la Iaşi. Mă simţeam îndemnat să susţin şi eu, după micile mele puteri, lupta ce se ducea în contra vechilor conservatori de către acest partid, sub conducerea unui şef care se impusese admiraţiunei tuturor, nu numai prin trecutul său sbuciumat – aproape legendar –, ci şi prin înţelepciunea şi omenitatea sa. Şi, fără a fi prezumţios, pot afirma că la vârsta mea de atunci şi cu temperamentul meu, am fost un element combatant, care a adus partidului servicii reale. O scrisoare dela bătrânul Ion C. Brătianu, pe care am păstrat-o cu scumpătate până la ultimul război, când mi s’a devalizat casa şi s’a furat tot ce am avut, ar fi acum cel mai bun testimoniu în această privinţă.
După aceea, în cei treizeci de ani, de când m’am stabilit în Dobrogea, de asemenea n’am stat cu mâinile încrucişate. Am înfiinţat ca şi la Iaşi, cu mari sacrificii, ziare, susţinând acţiunea partidului, şi, împreună cu câţiva prieteni, astăzi dispăruţi sau retraşi, decepţionaţi, din luptă, am întemeiat şi condus organizaţia naţional-liberală din judeţul Constanţa, înainte chiar de a ni se fi acordat şi nouă, dobrogenilor, exerciţiul drepturilor politice. Şi iarăşi, fără a fi prezumţios, pot spune că atât ca membru devotat al partidului, cât şi ca parlamentar m’am bucurat de simpatia şi stima neuitatului şef Ionel I.C. Brătianu şi că m’am achitat conştiincios de unele însărcinări cu care mă onorase.
Iar răsplata mea pentru toată munca şi sacrificiile prestate timp de peste 40 de ani în slujba partidului n’a fost alta – nici n’am dorit să fie alta – decât mulţumirea ce ne-o dă conştiinţa împăcată cu împlinirea unei datorii liber asumate.
Dela o vreme încoace, însă, lucrurile s’au schimbat fundamental.
Partidul pare a nu mai fi un organism de luptă şi progres, al ţării, ci proprietatea particulară a şefului, care se poate dobândi şi prin moştenire, ca o moşie părintească.
Şeful pare a nu mai voi să fie expresiunea cea mai înaltă a partidului, ci preferă a se ţine în atitudinea stăpânului despotic, care dă porunci cu gârbaciul în mână.
Membrii partidului chiar – cel puţin foarte mulţi dintre ei –, par a nu mai pune nici un preţ pe mândria de a se şti „colaboratorii” şefului la înfăptuirea unui program deliberat şi admis, mulţumindu-se a apărea ca o turmă de slugi plecate, gata să execute „poruncile” stăpânului, ca să nu fie şterşi din catastifuri şi înlăturaţi de la simbria bugetară ce-i aşteaptă după isbândă.
Ei bine, cu această concepţie scumpe domnule Florescu, eu nu mă puteam şi nu mă pot împăca.
Şi aşa s’a întâmplat că într’o împrejurare (cu povestirea căreia nu voi lungi vorba), am avut îndrăzneala să reacţionez contra unei incalificabile „ puneri la cale” în scopul de a mă umili; iar rezultatul a fost că m-am văzut pur şi simplu exclus din partid, ca o slugă necredincioasă şi răsvrătită!
Acum, aceasta e situaţia mea faţă de partidul naţional-liberal. O situaţie vrednică de compătimire – o recunosc – şi în care, oricât aş căuta, n’aş putea găsi altă consolare, decât doar aceea că ce-am păţit eu „au mai păţit-o şi alte cucoane” mult mai simandicoase decât mine – cum se zice –, dacă totuşi acesta poate fi o consolare!…
În această situaţie în care mă găsesc, spune şi d-ta: Ce rost poate să aibă amestecul meu într’o luptă ce se dă pentru schimbarea mentalităţii şi procedeurilor la „conducerea” unui partid din care nu mai fac parte, pentru că am fost dat afară?
Cu d-ta altfel stau lucrurile.
D-ta ai fost şi eşti un frunţaş al partidului, un fost consilier al Tronului; şi eu dau cu socoteala că tocmai această situaţiune excepţională a d-tale a determinat „conducerea” să nu te svârle şi pe d-ta peste bord, pentru nu ştiu ce acte de indisciplină de care te-ai făcut vinovat.
D-ta cu alte cuvinte, nu eşti un „exclus” din partid, ci numai un „nedreptăţit” ori un „nesocotit” în partid; şi în această calitate ai tot dreptul – aş putea zice chiar datoria – de a încerca să îndrepţi ceeace socoteşti că este de îndreptat în organizaţia din care faci parte.
Eu îţi doresc, scumpe domnule Florescu, tot succesul. Şi – cine ştie! – poate chiar să-l ai, dacă curajul tineresc şi optimismul robust cu care ai intrat în luptă, nu vor ceda până în cele din urmă în faţa obstinaţiei îndărătnice a „conducerei” şi inerţiei pasive a conduşilor.
Cu veche şi bună prietenie,
Ioan N. Roman – („Dobrogea jună”, 4 iunie 1930).
* * *
Biblioteca Municipală
Una din sălile cazinoului a început a fi aranjată spre a adăposti biblioteca municipală. Biblioteca va fi pusă la îndemâna amatorilor. Tot aci se va orândui şi o bună parte a pinacotecii, compusă din tablouri de mare valoare.
Iniţiativa se datoreşte d-lui dr. St. Ieremia, directorul cultural al primăriei, iar aranjamentul şi întreţinerea bibliotecii au fost date în grija d-rei Stela Ionescu – „Universul”, 31 mai 1942.
Biblioteca Municipală
Iniţiativa d-lui col. N. Oprescu primarul municipiului şi a d-lui dr. St. Ieremia, director cultural municipal, de a deschide biblioteca municipală în sala cazinoului, s’a dovedit de mare folos constănţenilor şi vizitatorilor străini.
Biblioteca este vizitată de un mare număr de cetitori, cari găsesc literatură variată, afară de cărţie de curând apărute, asupra cărora nu s’a putut încă hotărî, dacă pot fi sau nu folosite în bibliotecă.
În timpul iernii însă biblioteca nu va mai putea rămâne în sala cazinoului, deoarece clădirea nu are nici un mijloc de încălzire.
De aceia primăria s’a gândit ca trebue neapărat mutată în oraş. În acest scop s’a adresat Centrului de românizare, solicitându-i unul din imobilele rămase dela evrei.
În faţa acestei situaţii, municipiul este nevoit să închirieze un imobil particular, unde va instala biblioteca Ionescu – „Universul”, 8 august 1942.
Deschiderea bibliotecii și pinacotecii municipiului Constanța
Constanţa, 7 noembrie
Azi dim. s’a redeschis biblioteca şi pinacoteca municipală în prezenţa d-lor: col. N. Oprescu, primarul municipiului; comandor Horia Macelariu, procuror general Gh. Agraru; E. Bujoreanu, primul preşedinte al tribunalului; C. Ionescu, subprefectul judeţului; av. Dumitru Voicu, ajutor de primar; Sică Dălgeanu, secretar general al municipiului; prof. Bandini; C.N. Sarry; dr. D’Argenta, medicul primar al judeţului; C. Stoenescu, directorul B.N.R.; ing. Mangoianu şi N Nedelcu, şeful şi subşeful serv. tehnic; ing. N. Chiriac, directorul portului; comandori Borcea şi Pagoni; cpt. Petru; prof. Ion Micu şi Citulea; G. Filip, şeful serv. contabilităţii; av. Gică Popa şi A. Agrop, din partea baroului; El. Rusalii; pictorul Lucian Grigorescu; dr. Dimitriu, medic veterinar primar; Ghiță Ionescu; Gh. Comăneanu; Nic. Munteanu; d-nele Gabriela col. N. Oprescu; prof. E. Balaban, directoarea liceului comercial de fete; Viorica Petru; Virginia Macșa; d-ra Cavachi; d-na Ana Falli-Chirilă, dela institutul de cultură italiană etc.
Serviciul religios a fost oficiat de pr. referent eparhial Sorescu, în sala de festivităţi a primăriei.
D. primar col. N. Oprescu, a făcut o dare de seamă asupra activităţii bibliotecii, de la înfiinţarea ei din anul 1935 şi până azi, arătând cum a evoluat zestrea în cărţi a bibliotecii.
Dela cele 500 volume din anul 1935, azi biblioteca posedă 20.000 volume. D-sa a amintit că printre primii donatori se numără d-na Eufrosina col. Ionescu-Dobrogeanu, d-ra Ponici, prof. Ion Rizescu etc.
A mulţumit d-lui Petre Strihan subsecretar de stat, care a donat 200.000 lei şi celor cari s’au ostenit pentru aranjarea bibliotecii şi pinacotecii, mai cu seamă d-nei Viorica Petru, bibliotecara municipiului, care a lucrat cu pasiune pentru redeschiderea acestui aşezământ de cultură.
D.col. Oprescu şi-a manifestat apoi dorinţa ca viitorii edili ai oraşului să mărească biblioteca şi sa ridice un palat cultural, în care să se grupeze biblioteca, pinacoteca, muzeul regional, căminul cultural, săli de conferinţe şi teatru etc.
S’a vizitat apoi biblioteca, înzestrată cu mobilier nou şi pinacoteca şi expoziţia de lucruri în piele şi bronz a d-nei Victoria Macşa ale cărei lucrări cu motive naţionale şi ortodoxe au făcut impresie.
Printre donatorii din ultimul timp se numără Institutul de cultură italiană din România, care a dăruit multe cărţi de mare valoare literară şi ştiinţifică şi d. G. Comăneanu, care chiar în ziua deschiderii a dăruit mai multe volume vechi, printre cari şi unul tipărit în slavoneşte, exemplar care se găseşte rar – „Universul”, 13 noiembrie 1943.
[/responsivevoice]
