Sebastian CĂTĂNOIU ■
Un titlu care ne duce cu gândul, aproape inevitabil, la vremuri de demult, când zimbrii încă hălăduiau liberi prin codrii Bucovinei. Pentru cei familiarizați cu istoria provinciei, zimbrul înseamnă însă mai mult decât un animal dispărut din fauna sălbatică a locului.
Capul de zimbru a fost emblema Bucovinei și a figurat în stema Ducatului Bucovinei în perioada administrației austriece, devenind, în timp, unul dintre cele mai recognoscibile simboluri ale acestei provincii. Poate că zimbrul de pe stema Bucovinei era, înainte de toate, o amintire a Moldovei din care provincia făcuse parte. Sau poate că, într-o epocă în care imperiile gândeau cu bătaie lungă în timp, simbolurile puteau fi nu doar o formă de memorie, dar și de proiecție politică. Nu e greu de crezut că, la Viena, cineva își imagina că, într-o bună zi, toată Moldova ar putea ajunge sub stăpânire austriacă. Cert este că zimbrul, animalul emblematic al Moldovei, a rămas pe stema Bucovinei după desprinderea acesteia din trupul Moldovei și intrarea sub administrație habsburgică.
Dovezile istorice ne arătă că între Bârgău, Călimani, valea Mureșului superior și hotarul Bucovinei zimbrii și-au găsit un ultim adăpost înainte de a dispărea din libertate. Iar mărturii, tradiții și observații împing prezența zimbrului mult mai aproape de începutul secolului al XIX-lea, decât am fi tentați să credem. Una dintre cele mai cunoscute mărturii îi aparține lui Újfalvi Sándor, memorialist și pasionat vânător transilvănean. Într-o lucrare din 1854, el era convins că ultimul zimbru din Transilvania fusese împușcat la 8 octombrie 1762, pe înălțimea Pláj din Munții Bârgăului. Nu era o informație preluată dintr-un tratat zoologic, Újfalvi pretindea că socrul său fusese prezent la acea vânătoare organizată de bunicul soției sale, pe atunci vicecomite al comitatului Doboka, iar el însuși discutase despre zimbri cu bătrâni din Bârgău.
În jurul lui 1776, mineralogul Fichtel a primit un craniu proaspăt de zimbru găsit în pădurile aflate pe partea Borsecului. Fichtel spune că, cu 30 sau mai mulți ani înainte, acești „boi sălbatici” nu erau deloc neobișnuiți în zonă, dispăruseră pentru câțiva ani, iar apoi existau informații că fuseseră văzuți din nou. Mai mult, în jurul anului 1790, tradițiile din zona Gălăoaia–Deda, la poalele vestice ale Călimanilor, încă vorbeau despre zimbri. Bătrânii locului spuneau că părinții și bunicii lor îi văzuseră, amintindu-și de vânătorile ce vizau zimbrul, la care luaseră parte ca gonași.
Pe la finele secolului al XIX-lea, un alt autor, Hankó Vilmos consemnează o tradiție potrivit căreia, în 1817, la poalele Călimanilor, grănicerii din Morăreni, astăzi în comuna Rușii-Munți, județul Mureș ar fi ucis ultimul zimbru din țară. Mai mult, se spunea că craniul animalului fusese păstrat în localitate. La începutul secolului al XX-lea, biologul Szalay consemnează o tradiție deosebit de importantă pentru zona de la granița cu Bucovina și anume că în satul Les, din fostul comitat Bistrița-Năsăud, aproape de granița cu Bucovina, localnicii păstrau tradiția că strămoșii lor văzuseră zimbrul încă la începutul secolului al XIX-lea.
Existenţa acestor relatări, doar în partea de nord-est a Transilvaniei, poate fi explicată prin apartenenţa acestei regiuni la Imperiul Austriac şi prin existenţa, în acea perioadă, a unui sistem administrativ, mult mai bine pus la punct decât în Moldova vecină. Conform unor mărturii orale este posibil ca zimbrul să fi supravieţuit pe catena estică a Munţilor Carpaţi, în judeţele corespondente din Moldova (Suceava şi Neamţ), până spre finele secolului al XIX-lea.
S-ar părea că prezența zimbrului în zona Bucovinei a rămas printre filele îngălbenite de vreme și că discuțiile se mai rezumă doar la anul sau la perioada în care acesta a dispărut din libertate. Numai că istoria, uneori, are obiceiul de a-și lăsa personajele să reapară. În ultima perioadă, apariția unui mascul impunător de zimbru în zona Bucovinei a scos povestea din arhive și a readus-o în prezent. Iar odată cu zimbrul au apărut și explicațiile: că ar fi scăpat dintr-o grădină zoologică, că ar fi venit din Ucraina sau că ar avea o altă origine
Cu toate acestea explicația e una mai simplă. Istoria modernă a zimbrului în România a început la 12 noiembrie 1958, când o pereche de zimbri a fost adusă din Polonia, în pădurea Slivuţ-Haţeg, judeţul Hunedoara. În 1969 trei exemplare poloneze de zimbru, provenind de la Hațeg au poposit la Vânători Neamț, unde a luat ființă o nouă rezervație de zimbri. Până la căderea comunismului lucrurile nu s-au schimbat prea mult, zimbrii regăsindu-se doar în câteva grădini zoologice și în cele trei rezervații ce erau administrate de silvicultorii de la actuala Romsilva: Haţeg-Slivuţ, Neagra-Bucșani în jud. Dâmbovița și Vânători Neamț.
Căderea comunismului a permis ca visul silvicultorilor români din secolul al XX-lea, privind reapariția zimbrului în fauna sălbatică, să fie dus la îndeplinire. Astfel în data de 22 martie 2012 în Parcul Natural Vânători Neamț s-a pus în libertate primul grup de zimbri, o premieră la nivel național pentru acea perioadă! Ca dovadă a succesului pe termen mediu, în perioada 2012-2026 s-au inregistrat aproape 60 de fătări în liber, astfel ca la data actuală efectivul în libertate din Parcul Natural Vânători Neamț depășește 80 exemplare.
Dacă femelele sunt mai discrete și trăiesc în turme, alături de puii lor, masculii, mai ales cei mari, sunt solitari căutând compania zimbroaicelor doar în perioada de împerchere, atunci când sunt dispuși să facă parcurgă distanțe mari pentru a-și găsi ”alesele inimii”. Din 2012, efectivul de zimbri în libertate de la Vânători Neamț și-a extins gradual arealul, trecând în zona Râșca din județul Suceava, ajungând pe la coada Lacului Bicaz la poalele Ceahlăului sau pe Valea Bistriței sau în pădurile de la Gârcina, nu departe de Piatra Neamț. Era așadar o chestiune de timp ca un mascul dornic de noi aventuri să ajungă și mai departe! foto 5)
De ceva vreme un zimbru mascul a parcurs o bună parte din județul Suceava, îndreptându-se …spre Călimani! Pornind de la Borca, în intervalul 18-15.08.2026 a fost semnalat în raza Ocolului Silvic Stulpicani, mai apoi la Chiril, comuna Crucea sau la Dorna Arini ! Distanțele, în linie dreaptă, pentru că doar Cel de Sus știe ce cărări o fi apucat, sunt și ele impresionante, în jur de 30 km între Borca și Stulpicani, alți 15 km până la Chiril și încă 15 km până la Dorna Arini! Dacă am lămurit-o de ce și cum a ajuns zimbrul aici, poate că întrebarea cu adevărat interesantă este alta: de ce ni se pare atât de greu de acceptat că zimbrul ar putea fi din nou acasă, în Bucovina?
