Leonard MOCANU ■
Din cuptor, la ”dușuri” scoțiene
Cu ochii pe harta imaginară a periplurilor noastre și pe ”lista lui Bucket” a ”petelor albe” de pe această hartă, am profitat de ofertele lansate la târgurile naționale de turism, pentru a ”stoarce” cele mai bune prețuri, la cele mai avantajoase condiții.
Trebuie să recunosc, jurnalele mele de călătorie publicate în paginile gazetei online ”Sentinela” mi-au atras o oarecare simpatie din partea unor agenții de turism, în principal ”naționala” Hello Holidays și ”locala” Ihtis Eco Travel, care și-au arătat aprecierea prin ”atenții” precum locuri preferențiale, reduceri suplimentare ale costurilor sau transfer către aeroportul Otopeni. Mai mult, am aflat că sunt citat la cursurile de pregătire a ghizilor unor agenții de turism. Ce nu am reușit încă să conving, este de a-i determina pe diriguitorii Asociației Jurnaliștilor din Turism să mă înscrie în rândurile lor, aceștia fiind prea ocupați să răspundă pozitiv la aplicațiile mele.
Una dintre oferte ne trimitea într-un spațiu pe care îl cunoșteam doar din filmele de epocă, din cărțile de istorie și geografie, precum și de la lecturile cursurilor de limba engleză, astfel că, deși vizitasem capitala Regatului Unit de două ori, nu luasem pulsul locurilor ”de la firul ierbii”, deci se încadra perfect dezideratelor noastre. Scoția și Irlanda – Castele și Whisky, definiția ideală a unor locuri încărcate de legendă, de mituri, de istorie și de tradiții care au răzbătut peste timp și spațiu. N-aș spune că o escapadă în răcorosul și ploiosul spațiu britanic nu era o tentație în sine, la finalul unui iulie de foc pe plaiuri mediteraneene și la gurile Dunării.
Una peste alta, costurile călătoriei s-au apropiat de 2.000 de Euro de persoană, dar, în fața conștiinței, a fotografiilor și a amintirilor, pot spune că a meritat fiecare cent. Spațiul politic al vizitei ne trimitea atât în Regatul Unit, țară ex-membru al Uniunii Europene, care impune reguli aparte celor ce-i trec granițele, cât și în Republica Irlanda, membru al UE, oferind o serie de avantaje de manevră, de acces la rețelele de comunicații, dar și dezavantaje financiare în magazinele duty-free, de exemplu.
Pentru accesul pe teritoriul Marii Britanii, cetățeanul român are nevoie de pașaport valabil, la care se adaugă viză, în cazul în care șederea este pentru muncă, rezidență sau pentru studii. Pentru toți ceilalți, Guvernul Majestății Sale emite o Autorizație Electronică de Călătorie (Electronic Travel Authorization – ETA). Nu vreau acum să fac analiză semantică, dar, având în vedere că este obligatorie și că, pentru emiterea ei se percepe o taxă de 20 de Lire Sterline, oricum ar chema-o, tot viză este. Această autorizație, pentru pașapoartele electronice, se poate obține on-line, accesând pagina uketaonline.net, iar aplicantul trebuie să aibă la îndemână pașaportul, cardul și telefonul inteligent.
Procesul durează până la zece minute și depinde în mare măsură de acuratețea cu care este realizată cu telefonul fotografia electronică solicitată (trebuie făcută pe un fond de culoare deschisă, fără umbre, cu privirea înainte și ochii larg deschiși). În cazul în care fotografia ”nu se califică”, procesul trebuie repetat, chiar și de mai multe ori. Emiterea autorizației poate dura până la câteva zile, dar am primit-o în maxim un sfert de oră de la momentul confirmării aplicării. Având în vedere că autorizația este valabilă pentru doi ani din momentul emiterii, indiferent de numărul de călătorii în UK, cu condiția păstrării aceluiași pașaport, recomand aplicanților să încerce obținerea vizei cât mai aproape de data primei plecări. Pentru călătorie, nu e necesar niciun alt document tipărit, semnat sau ștampilat, pașaportul fiind suficient. Pentru cei care nu au dorit să se implice într-o astfel de aventură, agenția și-a oferit serviciile ”de mediere”, dar costul operației a fost de 40 de Euro, ”pentru efortul dumneavoastră”. Colegii aflați în această situație au primit un document, care, însă, nu și-a demonstrat valoarea în niciun fel.
După cum ne-a obișnuit, agenția a trimis un mesaj electronic cu instrucțiuni de călătorie, prin e-mail, cu două zile înainte de plecare. Este o procedură standard, care ce mai contează dacă e greșită, dacă e îndeplinită automat. Procedura cuprinde un mesaj, standard și el, cu un link (măcar acesta diferă), către un document în care sunt adunate informații despre data, numărul și orarul zborurilor, despre persoanele de contact și însoțitori, eventual despre condițiile de transfer către aeroport. Mai este un link spre pagina MAE Român, care precizează condițiile de călătorie în spațiul ce urmează a fi vizitat. Nu mai detaliez că persoana de contact din aeroport poate fi contactată doar în orele dinaintea plecării, iar însoțitorul din țara de destinație, doar după ce s-a aterizat. Nu contează dacă plecarea este luni sau marți, iar ”cele două zile înainte” înseamnă zile de weekend, când turiștii nu prea mai pot face multe în încercarea de a relaționa cu diverse instituții ale statului, cineva din agenție și-a făcut treaba, a bifat aceasta pe răboj și își poate încasa leafa liniștit. Din acest punct de vedere, trag concluzia că articolele mele anterioare nu au stârnit prea mare ecou, din moment ce am mai semnalat și nimic nu s-a schimbat. Și când te gândești că unele agenții chiar își doresc să progreseze… Întrebarea e cu cine? Cu angajați pentru care nu contează decât ”greutatea soldului de pe card”?
Luni, cu câteva ore înaintea plecării, toți turiștii am fost incluși într-un grup pe WhatsApp și am primit lista completă, inclusiv cu numărul locului din autocar pe care urma să-l ocupăm la destinație. Și aici se vedea de la o poștă (cine vrea să pună mintea la contribuție) că repartizarea pe locuri a fost făcută ”din vârful pixului”, între două postări pe Tik-Tok, pentru că membrii aceluiași cuplu/perechi/familii (cam 60% din cazuri) urmau să ocupe locuri pe banchete diferite. Într-o discuție cu însoțitoarea grupului, am fost liniștit că totul se va rezolva la fața locului.
Microbuzul pentru transfer, cam îmbătrânit ”fizic și moral”, dar încă apt pentru România, aparține unei firme de transport cu anvergură redusă, ceea ce a implicat devierea de la traseul autostrăzii A2, pentru a lua pasageri din Valea Dacilor, Medgidia (unul chiar în stare de ebrietate, ce părea în proastă dispoziție să se despartă de bidonul de bere de doi litri) și Cernavodă. Cum-necum am ajuns la Otopeni, unde a trebuit să încălecăm bordurile, chiar și acolo unde sunt prevăzute treceri de pietoni. În holul arogării (aeroport e o noțiune mult prea pretențioasă), ne-am retras într-un colț, încercând să ne ghicim viitorii parteneri de călătorie. Odată ora întâlnirii cu reprezentanta agenției venind, ne-am grupat la panoul principal de informații. Doamna, o femeie evident deranjată de corvoada la care era supusă la ora 4.30, imposibilă pentru ea, nu a făcut decât să ne identifice și să înmâneze ”vizele” tipărite celor ce au apelat la serviciile agenției. Apoi, ne-a îndrumat către ghișeele companiei KLM, cu care urma să călătorim. Misiune încheiată, hai fuguța acasă să mai prindem vreo două ore de somn.
La salonul business, am remarcat prezența a două doamne, persoane cunoscute, care promovează pe paginile proprii călătoriile cu agenția Hello Holidays și am pariat că vom fi ”colegi”, fapt ce s-a adeverit. Îmbarcarea s-a făcut conform rigorilor KLM, în baza zonelor înscrise pe bilet și a protocolului specific. Sincer, am fost dezamăgiți să constatăm că o persoană, ce s-a dovedit membru al grupului nostru, după ce a încercat fără rezultat, prin semne, să determine o însoțitoare de bord să-i schimbe locul cu altulc decât cel de pe bilet, i-a arătat acesteia obrazul, cu un gest dezaprobator. Nu știu exact ce se ascundea în spatele zâmbetului cu care însoțitoarea a primit ”felicitările”, dar poate că expresia ”ești la Roma, fă ca romanii” nu ar trebui aplicată mereu în litera ei.
Escala din Amsterdam, îndestulătoare ca timp, ne-a făcut să trecem elegant, grație infrastructurii aeroportuare, prin procesul de control al pașapoartelor, după ce am ”încercat” o coadă de peste o sută de persoane, distribuite la mai bine de zece ”grăniceri” electronici. Evident, traseul era conceput pentru direcțiile non-Schenghen cu statut special (SUA, UK, Australia, Elveția, Noua Zeelandă, Canada), dar poate fi un ”remember” pentru cei care au uitat foarte repede cozile umilitoare ale românilor la intrarea în țările UE și flutură acum drapelul și lozincile suveranismului.
Formalitățile aeroportuare la Edinburgh au fost rapide, ne-am recuperat bagajele și ne-am întâlnit cu însoțitoarea noastră, doamna Cătălina Chiriac, reprezentant al agenției în Marea Britanie. Autocarul cu care ne-am deplasat pe timpul călătoriei este una dintre ultimele achiziții ale Hello Holidays, echipat la nivel înalt, înmatriculat în România, detașat în Marea Britanie. Șoferul de serviciu se numește Laurențiu și, deși nu excesiv de comunicativ, a arătat siguranță și profesionalism pe toată perioada sejurului, deși traficul și mai ales traseul l-au solicitat din plin. Dacă adăugăm regulile specifice de circulație pe partea stângă și postul de conducere ne-britanic, dimensiunile vehiculului în raport cu anumite artere de circulație, aglomerația specifică zonelor turistice, putem aprecia că domnul Laurențiu a făcut o treabă remarcabilă, ”outstanding” pe limba gazdelor noastre vremelnice.
Deja cu multe ore de nesomn la activ, după îmbarcarea în autocar și rezolvarea amiabilă a nepotrivirilor legate de planul de așezare, am pornit spre hotel, bombardați de avalanșa de informații transmise de doamna Cătălina. Mai întâi, am fost avizați că, peste nivelul excepțional al monedei britanice, expresii de genul ”Thank you!”, ”Please!”, ”Sorry!”, ”You’re welcome!” au un efect de balsam pentru urechile localnicilor și ale turiștilor, mai ales în zonele extrem de aglomerate pe care urma să le traversăm.
Am trecut peste lecția de geografie a locurilor, aflănd (sau reamintindu-ne) că Scoția și Irlanda de Nord sunt părți ale Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, alături de Anglia și Țara Galilor, în timp ce Republica Irlanda este stat independent, membru al Uniunii Europene. Ni s-a făcut o prezentare a drapelelor țărilor respective: Crucea Sfântului Gheorghe, roșie pe fond alb, pentru Anglia, Crucea Sfântului Andrei, albă pe fond bleumarin pentru Scoția, un drapel similar Angliei cu o stea ”încoronată” în mijloc, în care este desenată o palmă de culoare roșie, pentru Irlanda de Nord, un dragon roșu pe un fond format din două câmpuri orizontale, alb și verde, pentru Țara Galilor și verde-alb-portocaliu, pentru Republica Irlanda. Simbolurile grafice ale acestor țări sunt trandafirul pentru Anglia, ciulinul pentru Scoția, narcisa sau prazul pentru Țara Galilor și trifoiul cu trei frunze pentru cele două Irlande.
Despre geografia, istoria și tradițiile acestor locuri, vom povesti pe măsură ce le vom vizita. Acum, câteva cuvinte despre gazda noastră, orașul Edinburgh. Edinburgh este localizat pe coasta de sud-est a Scoției și este capitala acestei țări cel puțin din secolul al XV-lea. Rădăcina numelui orașului derivă din Eidyn, numele provinciei în limba celtică-britanică, vorbită în vechime pe acele locuri. Se pare că districtul Eidyn era localizat în fortificațiile de la Din Eidyn, aflate pe înălțimile (Castle Rock) pe care se află în prezent Castelul Edinburgh. Cele trei secole de dominație germanică de la finele primului mileniu au condus la transformarea numelui orașului, care în locul particulei Din, a primit sufixul ”burgh”, transformându-se în Edinburgh. Orașul este poreclit în scoțiană Auld Reekie (în traducere, Bătrânul Afumat), cu trimitere la norul de fum care învăluia orașul vechi, așa cum era văzut din zonele de șes, înconjurătoare.
Cu o populație de peste 500.000 locuitori (2020), Edinburgh este al doilea oraș ca mărime al Scoției. Calitatea de capitală îl fac gazdă a Parlamentului și Guvernului Scoției, a Înaltei Curți și Băncii Scoției, precum și a Palatului Hollyroodhouse, reședința oficială a monarhului britanic. Orașul, în special prin Universitatea Edinburgh (fondată în 1582), a reprezentat un centru important al educației în domenii precum medicina, dreptul, literatura, filozofia, știința și ingineria. În prezent, în oraș funcționează patru universități.
În Edinburgh funcționează mai multe instituții culturale: Muzeul Național al Scoției, Biblioteca Națională, Galeriile Naționale, care fac din oraș un centru cultural puternic. Administrativ, orașul este împărțit în două zone distincte: Orașul Vechi și Orașul Nou, construit în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea în principal în stil georgian. Atât Orașul Vechi, cât și Orașul Nou sunt pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
În drum către hotel, am trecut pe lângă Stadionul Murrayfield, foarte cunoscut iubitorilor de sport, pentru că aici își dispută, de regulă, meciurile de acasă echipa națională de rugby a Scoției. Este înălțător să asculți Imnul Național al Scoției, ”O flower of Scotland!” izvorând din piepturile a peste 65.000 de spectatori, care aclamă cu mândrie victoria înaintașilor împotriva trufașilor cotropitori englezi. Cum spectacolul ”live” este doar pentru ”premianți”, să ne mulțumim cu o înregistrare din surse deschise, să-i ascultăm muzica și să-i înțelegem versurile.
De fapt, am aflat mai târziu, stadionul este doar o parte a cartierului cu același nume, situat în partea de vest a orașului, legat de Archibald Murray, care și-a construit o casă (Murrayfield House) în 1735, pe terenurile Parcului Nisbet. Inițial o zonă rurală, cartierul a devenit parte a orașului Edinburgh la începutul secolului al XIX-lea.
Am fost cazați la Hotelul Moxy, pe Strada Fountainbridge, nu departe de Castelul Edinburgh și de Orașul Vechi. Hotelul este în stilul modular, consacrat în țările scandinave, cu camere mici și băi și mai mici, genul de hotel de o noapte. Ca mai peste tot în sejurul nostru, camerera nu a avut minibar (evident nici frigider), însă avea, pe lângă priza clasică, britanică, o priză Shuko, europeană, și mai multe prize USB, pentru încărcarea telefoanelor. Aerul condiționat vântura atmosfera cu destul sârg și zgomot, astfel că am preferat să-l oprim de tot. O mare aventură în mai toate hotelurile prin care am trecut a fost să ne lămurim cum funcționează întrerupătoarele pentru instalația de iluminat. De regulă, acestea erau astfel legate între ele încât să permită stingerea luminilor din cameră de la pat, dar, în unele cazuri, nu puteai aprinde becul la baie, fără să faci lumină a la giorno în toată camera. Un alt aspect neplăcut a fost că ferestrele aveau vedere către curtea interioară, din păcate plină de schele, așa că nu am scăpat de imaginea de șantier nici în Edinburgh.
După ce am trecut prin cartiere rezidențiale, cu case frumoase, aparținând epocilor victoriană și georgiană și ne-am apropiat de zona Orașului Vechi, cu Castelul Edinburgh la vedere, parcă oboseala celor aproape 40 de ore dormite doar pe apucate, a celor câtorva mii de kilometri zburați și a celor două ore diferență de fus orar a dispărut ca prin minune, așa că, după două sandvișuri încropite la repezeală, refăcuți aproape complet, am pornit a colinda străzile, pentru a lua pulsul locurilor.
Trebuie să amintesc că, încă din țară, una dintre preocupările zilnice ale ultimei săptămâni premergătoare călătoriei a fost verificarea buletinelor meteo pentru Insulele Britanice, în primul rând pentru a stabili garderoba ce urma să ne umple valizele. Cum pentru cele nouă zile de sejur soarele părea a fi marfă de contrabandă, temperaturile nu treceau decât episodic de 20 de grade Celsius, iar ploaia părea a fi singurul ”ingredient” sigur în program, evident că bagajele noastre conțineau materiale de protecție, precum jachete și pantaloni de ploaie, sau poncho-uri ușor de cărat și de îmbrăcat peste ținuta de stradă, la orice rafală neașteptată. Așa că le-am introdus pe acestea în sacul de spate, împreună cu o sticlă de apă plată și cu ustensilele de înregistrat amintiri (cameră foto, selfie stick, telefoane), pornind hai-hui pe străzi.
Cum castelul era la vedere, ca un reper greu de omis, am pornit pe strada Fountainbridge (continuată cu East Fountainbridge), trecând pe lângă blocuri de locuințe, restaurante și magazine de toate felurile. Ici-colo, în clădiri istorice, puteam vedea sediul câte unei firme sau bănci, al căror nume suna destul de familiar în urechi. Am trecut pe West Port Street și am ajuns în Piața de Iarbă (Grassmarket). Nu cred că este cazul ca instituțiile statului să se impacienteze, nu este vorba de nimic cu conotații de divertisment contemporan, ci de unul dintre cele mai cunoscute și apreciate spații (semi)pietonale cu restaurante și terase, la intrarea cărora vei găsi mereu un afiș care te invită să aștepți până ce vei fi condus la masă.
Am urcat pe West Bow Street, o stradă în pantă cu clădiri din secolul al XIX-lea, apoi pe Upper Bow Steps, pentru a ajunge pe Terasa Johnston, loc istoric, plasat la est de Biserica Tolbooth, punct turistic de interes, nu neapărat prin importanța lăcașului de cult, ci, mai ales, pentru priveliștea pe care o oferă de jur împrejur.
Am pornit pe Castlehill, arteră pietonală, plină și ea de magazine de suveniruri și pub-uri, unde numeroși artiști ambulanți strâng în jurul lor mulțime de curioși și de amatori de suveniruri digitale, căci cui nu i-ar surâde o fotografie cu un scoțian îmbrăcat în kilt cântând la cimpoi, cu o sosie a celebrului erou William Wallace, întruchipat de Mel Gibson în filmul Braveheart, cu fachiri culcați pe pat de cuie sau cu actori stradali jucând scenarii sui-generis.
Toate acestea păreau a fi părți ale avanpremierei la Edinburg Fringe Festival 2026, cel mai mare festival de teatru din lume, care are loc între 7-31 august, pe 258 de scene din oraș, însumând peste 3.600 de spectacole, cu participanți din 68 de țări. Anul trecut s-au vândut peste 2,4 milioane de bilete, iar diversitatea stilurilor și formelor de exprimare este foarte mare, dincolo de ce foarte mulți și-ar putea imagina. Ca parte a acestui festival, pe esplanada Castelului are loc Festivalul Tatoo, al muzicilor militare. La acest festival participă 11 fanfare din Germania, SUA, Noua Zeelandă, Qatar, Nepal, Canada și, evident din Regatul Unit. Pentru acest festival în festival, a fost amenajată o tribună de peste 10.000 locuri, iar organizarea în zilele de spectacol este extrem de riguroasă, mergând de la accesul și controlul spectatorilor, asigurarea securității manifestării, sonorizare, lumini, până la gestionarea acestui eveniment în zilele de weekend, când sunt planificate două reprezentații, care înseamnă un efort cel puțin dublu, pentru asigurarea unor circuite diferite de defluire și afluire. Nu pot decât să recomand doritorilor de excursii cu înaltă încărcătură emoțională să aibă în vedere în anii următori Festivalul Fringe, pentru a fi parte la un eveniment memorabil, de cinci stele. Pentru ilustrare, vă recomand un clip realizat în ziua deschiderii festivalului Tatoo:
Evident, nu am pierdut prilejul de a intra în magazinele de suveniruri, unde la mare căutare se află kilturile și orice alt obiect de vestimentație realizat din stofă ecosez, în carouri de diverse culori, cunoscută în lumea anglo-saxonă cu numele de ”tartan”. În Scoția, culorile tartanului sunt specifice fiecărui clan iar vestimentația se poartă cu mândrie, eleganță și condescendență față de istoria zbuciumată a acestei țări.
Am aruncat o privire sumară și în magazinele care comercializează diverse sortimente de whisky (evident scoțian), dar parcă ținuta noastră de turiști nu se potrivea deloc cu ”ștaiful” din interior. În rest, din magazinele de suveniruri pot fi achiziționate și alte produse cu parfum local, precum biscuiți cu unt, foarte apreciați, păpuși-taur, care amintesc de celebra rasă de vite Aberdeen Angus și multe altele, care depășesc uneori imaginația oamenilor de rând.
Pornind în josul străzii pietonale, pe celebra Royal Mile, artera care unește Castelul Edinburgh cu Palatul Hollyroodhouse, ne-am oprit să admirăm clădirile impunătoare ale Băncii Scoției, Catedralei Sfântul Giles (Sfântul patron și ocrotitor al orașului), Edinburgh City Chambers (clădirea unde se reunește Consiliul Local), sau Tron Kirk Market, fostă biserică, în prezent magazin de articole de artă plastică.
Am remarcat, de asemenea, că toate statuile reprezentând personalități aveau în brațe sau pe cap conuri colorate din plastic, din cele care se folosesc de regulă pentru dirijarea sau restricționarea traficului. Am înțeles că ”moda” ar fi rodul imaginației studenților din oraș, care, într-un acces de orgoliu, ar fi împodobit toate statuile în acest mod și ar fi stăruit în acțiune, ori de câte ori autoritățile îndepărtau ineditele podoabe, până ce acestea au devenit o emblemă a orașului.
Prima repriză de ploaie ne-a prins pe drumul de întoarcere, în zona Grass Market, așa că am probat utilitatea poncho-urilor și am întins pasul către hotel. Chiar dacă ora locală nu îndemna la somn, pretențiile firești ale organismului au avut câștig de cauză, cele peste zece ore de odihnă fiind o meritată răsplată pentru tenacitatea noastră.
