Leonard MOCANU ■
Între două capitale.
Ziua a treia a început, evident, cu micul dejun, apoi, cu arme și bagaje, ne-am prezentat la autocar, pentru prima parte a programului, turul ghidat al orașului Edinburgh. Laurențiu ne-a dus până în Piața Charlotte, unde era fixat punctul de întâlnire cu ghidul local. De data aceasta, am fost noi cei care am dat lecții de punctualitate britanicilor, dar, parcați pe latura de vest a pieței, am fost hușuiți de un echipaj de poliție, pentru că ne aflam într-o stație de autobuz. Ne-am deplasat pe latura de nord, în așteptarea doamnei ghid, care și-a făcut apariția aproximativ concomitent cu același echipaj de poliție, pentru că acum oprisem chiar în fața reședinței oficiale, Bute House, a prim-ministrului Scoției.
Din păcate, Piața Charlotte fiind într-o zonă greu de accesat pietonal din autocare, pentru că acestea nu pot staționa, am putut vedea doar de la distanță monumentul dedicat lui Albert, prințul consort al reginei Victoria. Decesul acestuia la numai 42 de ani a provocat o turnură radicală în viața reginei, care, de atunci până la sfârșitul vieții s-a îmbrăcat numai în negru, a trecut la un program al ei și al apropiaților extrem de riguros (de exemplu, la masă, nimeni nu mânca până nu începea ea, apoi mânca foarte repede și se ridica, ceea ce însemna sfârșitul mesei), încăperile palatului au fost ”împodobite” cu draperii groase și întunecate, relația cu fiul și viitorul rege Albert a devenit extrem de rece (învinuindu-l de moartea soțului), iar atenția față de propriul corp a dispărut, ea căpătând proporții considerabile, așa cum este, dealtfel, reprezentată în cele mai multe statui și grupuri statuare.
Doamna ghid ne-a făcut o prezentare a celor două stiluri arhitecturale care domină peisajul orașului, stilul georgian, simplu, cu formă geometrică regulată și fațadă simetrică, realizat în principal din cărămidă roșie și stilul victorian, orientat către decorațiuni și ornamente eleborate, cu turnulețe și fațade colorate și cu binecunoscutele ferestre tip bay, ieșite în exterior, permițând o iluminare superioară a încăperilor și o vizibilitate sporită către exterior.
Pentru că vorbim de arhitectură, să amintim că multe dintre clădirile zonei vechi a orașului păstrează încă hornurile epocii când erau încălzite cu lemne sau cărbuni, doar pentru consecvență, pentru că în prezent acestea dispun de centrale termice individuale pe gaze. De asemenea, pe fațadele exterioare se pot remarca instalațiile sanitare de scurgere de la băi și bucătării, dovadă că acestea au fost adăugate ulterior construcției.
Și un alt aspect interesant, pe unele fațade ale clădirilor în stil georgian, la etajele superioare, pot fi văzute ferestre false, pictate, ca și cum ar fi reale. Explicația istorică este că, începând cu anii 1700, în Scoția a fost extinsă ”taxa pe bogăție”, introdusă în Anglia în 1696, prin care cetățenii erau taxați la numărul de ferestre (mai mult de șapte). Din 1784, aceasta a fost crescută în mai multe rânduri. Pentru a păstra simetria specifică stilului georgian și, totodată pentru a evita plata acestor taxe, mulți posesori de case au pictat astfel de ferestre. Acum, gestul pare ușor amuzant, dar aceste ferestre încă mai pot fi văzute în zonele vechi ale orașelor scoțiene.
De la arhitectura caselor, să trecem la arhitectura numelor, unde prefixele Mac și Mc sunt foarte întâlnite în Scoția și în Irlanda. Ele își au rădăcinile în limba gaelică, au semnificația de ”fiul lui” și nu există nicio diferență funcțională între ele. Prefixul Mc este varianta prescurtată a celuilalt, iar pronunția lor diferă în funcție de regiune și țară. Cele două prefixe sunt echivalentul sufixului ”son” foarte folosit în engleză. Pentru femei, din gaelică provine prefixul ”Nic”, care înseamnă ”fiica lui”, fără echivalent în engleză dar ecu echivalent în română (cunoscutul ”A” atât de frecvent la nume, în special în zona Moldovei).
Turul nostru ghidat a avut două părți distincte: una cu autocarul și cealalată, mult mai scurtă, pe jos. Încă de la început am remarcat că o parte din Piața Charlotte este o grădină privată, închisă publicului, aceasta aparținând unor personalități cheie și proprietarilor de imobile din acest spațiu. Grădina privată se deschide doar cu anumite prilejuri, cum ar fi Ziua Porților Deschise. Marele dezavantaj al tururilor cu autocarul este că vezi multe lucruri în unitatea de timp, faci multe fotografii, dar nu ai timp să procesezi toate informațiile. ”Priviți în stânga, priviți în dreapta, priviți înainte…” se succed cu mare repeziciune, iar turistul nu are timp să înregistreze tot ce i se spune. În plus, ca pasager al autocarului, ai vedere doar către o parte a acestuia și puțin în față, deci niciodată nu ai timp să spui că ai văzut totul. Și cum, de regulă, informația vine avalanșă peste tine într-o altă limbă, nimic nu e simplu, deci ajung la opinia mea că astfel de tururi sunt doar ”promo-uri” pentru excursii mai ”aplicate”.
Chiar și în aceste condiții, camerele au reușit să imortalizeze destule imagini care să ne facă să dăm căutări pe computer, pentru a ne îmbogăți bagajul de cunoștințe despre locurile prin care am trecut cu viteza autocarului. Unul dintre punctele de atracție, care ar fi meritat o oprire, este St. Andrews Square (Piața Sf. Andrei), care, din păcate, este în proces de restaurare de o perioadă bună, fiind înconjurat de garduri din plasă profilată. În locul câtorva pași pe aleile parcului, realizat în anii 1760, proiectat de John Craig ca parte a planului Orașului Nou, ne-am mulțumit cu câteva poze la ralanti-ul autocarului.
Inițial, parcul a fost unul privat, dar a devenit atracție publică, incluzând spații verzi, alei, o mică fântână arteziană și o cafenea. Mai multe statui străjuiesc aleile parcului, dar am aflat de la ghidul local că exceptând una, toate au fost scoase și introduse într-un proces de restaurare. Singura rămasă în picioare este statuia lui Henry Dundas (1742-1811), primul Viconte de Melville, om politic scoțian (ministru de interne și prim Lord al Amiralității în Regatul Unit), plasată în centrul parcului, pe o coloană dorică înaltă de aproape 50 de metri.
De pe Princess Street, printre clădiri, am văzut de la distanță Scott Monument, un monument din piatră, în stil victorian-gotic, înalt de peste 61 de metri, dedicat lui Walter Scott, al doilea monument din lume ca înălțime, dedicat unui scriitor.
De pe Queen’s Drive, am ajuns în zona Dynamic Earth, un parc în care se află muzeul cu același nume, punct de atracție, ce poartă vizitatorii prin istorie, de la Big Bang, până în zilele noastre. În imediata lui vecinătate, am putut vedea o colină cu vegetația arsă în urma unui incendiu petrecut nu cu mult timp în urmă, apoi am pătruns către Royal Mile, printre noua clădire a Parlamentului Scoțian și complexul Hollyrood, care cuprinde Palatul Regal Hollyroodhouse (reședința oficială regală din Edinburgh), muzeul și abația cu același nume.
Royal Mile este artera care leagă Castelul Edinburgh de Hollyroodhouse, formată din mai multe străzi, cu acces rutier în partea sa inferioară și exclusiv pietonal de la George IV Bridge, până la Castel. Partea rutieră a fost și traseul nostru, apoi am intrat pe George IV Bridge și am debarcat pe latura vestică a Muzeului Național Scoțian, sub balconul în formă de sertar.
Muzeul Național Scoțian este un obiectiv obligatoriu pe lista cuiva care alege să petreacă mai mult timp în Edinburgh. Este rezultatul unificării a două muzee, Muzeul Scoției (1998), la vest și Royal Museum (1861) la est. Cele două au fost reunite identitar în 2006, apoi au urmat o serie de transformări prin care au fost reunite și arhitectural și funcțional. Muzeul Regal a fost restaurat, au fost realizate spații de conexiune între cele două părți, s-a realizat o intrare multifuncțională, s-au adăugat 16 noi spații de expoziție. În prezent, este foarte apreciat, iar peste 80% din exponate s-au aflat în trecut în depozite. Muzeul are exponate diverse, grupate în secțiuni, de la astronomie și istorie, la biologie (inclusiv Oaia Dolly). Din păcate, timpul nu ne era prieten, așa că am folosit facilitățile holului de intrare doar pentru probleme fiziologice. În astfel de spații accesul la toalete este gratuit, cu toată zgârcenia proverbială a scoțienilor.
Am pornit apoi în turul pietonal ghidat, ieșind de pe George IV Bridge către Royal Mile. Cum multe străzi, în general perpendiculare pe Royal Mile poartă numele de Bridge, ghidul s-a văzut obligat să ne dezvăluie misterul: Practic, ne aflam într-un spațiu de străzi etajate, cele de sus numindu-se ”poduri”, pentru că așa și arătau. Din loc în loc, peste balustrade, am putut vedea și străzile de jos, la aproximativ 20 de metri sub nivelul nostru.
Turul pietonal ghidat a durat până în curtea Castelului, unde se făceau pregătiri intense pentru debutul festivalului Tatoo, apoi am primit ”liber”, urmând a ne reîntâlni în piațeta din fața Parlamentului, la ora stabilită. Cum locurile nu ne erau necunoscute, am pornit a le explora mai în amănunt, orientându-ne către magazinele de suveniruri și către clădirile și ”personajele” stradale mai atractive.
Am identificat într-una dintre clădirile ”nesemnificative”, așa cum a caracterizat-o însoțitoarea noastră, Banca Scoției, apoi, am întâlnit cunoștințe vechi (cimpoierii, William Wallace), dar și noi, printre care doi adolescenți ce cântau în piața Catedralei St. Giles, lângă statuia Mercat Cross. Frapant nu era cântatul pe stradă, nici cutiuța cu bacșiș, ci faptul că aveau pe un stativ o inscripție cu semnul ”contactless”, prin care eram informați că puteam face donații de două lire direct cu cardul. N-aș zice ”aviz amatorilor!”, dar sigur e boală care se ia. Singura problemă e că o astfel de ”donație” este fiscalizabilă.
Tot în această piață am văzut și doi miri, o ”ea” în rochie albă, fără voal, și un ”el” în costum tradițional scoțian.
Am pătruns mânați de curiozitate într-o curte înțesată de lume, despre care am aflat că se numește Makars’ Court, unde pavajul este plin de plăci care cuprind citate ale principalilor scriitori, poeți și ”makari” scoțieni, începând cu secolul al XIV-lea. Acest edificiu a fost creat în 1997, pentru a cinsti cultura scoțiană. Makarii sunt definiți ca poeți și cântăreți, am putea spune trubaduri, sau ca poeți ”de curte regală”, termenul fiind unul eminamente scoțian, dar putând avea și alte semnificații. Tot din această curte se poate intra la Muzeul Scriitorilor.
Următoarea clădire importantă pe care am identificat-o a fost clădirea Consiliului Local, unde, în curtea din spate tronează un grup statuar cu Alexandru cel Mare-Macedon, îmblânzindu-și calul, pe Ducipal. M-am fotografiat, evident, într-o cabină telefonică roșie, atât de cunoscută iubitorilor de filme britanice, cu un telefon public evident funcțional, apoi ne-am continuat drumul pe Royal Mile, linia de finiș părându-ne aproape. Aveam să constatăm că ne cam înșelasem, micile ondulații ale străzii jucându-ne feste de fata morgana.
Printre clădiri care de care mai aspectuoase, am făcut un ultim popas la Canongate Kirk, pe strada cu același nume, biserică presbiteriană, loc favorit de reculegere și rugăciune al reginei Elisabeta a II-a, care uimește vizitatorul prin simplitate și modestie, cu pereții văruiți în alb, cu mochetă roșie și cu mobilier din lemn, vopsit în albastru.
Odată ajunși în Piața Parlamentului, am așteptat ora de randez-vous cu doamna Cătălina și, mai ales cu autocarul, a cărui absență a stârnit unele proteste, fiecare considerându-le, după caz, justificate sau nu. Cert este că, în aglomerația traficului corespunzător orei de prânz, staționarea unui autocar într-o astfel de zonă nu era de bun augur, putând atrage ușor cel puțin avertismente, dar și că marșul pedestru al ultimelor două ore, prin căldură și soare, epuizase resursele unora dintre noi. Pentru că eram în locurile în care se poate spune că Shakespeare este la el acasă, să conchidem și noi că ”totul e bine când se termină cu bine”. Odată ajunși la autocar, asperitățile verbale s-au mai potolit, iar gândul la următorul obiectiv ne-a îndemnat să ne punem bateriile la încărcat.
Nu pentru mult timp, pentru că următorul obiectiv este situat în Port of Leith, lângă Edinburgh, la numai un sfert de oră de mers. Aici își primește vizitatorii HMY (Yahtul Maiestății Sale) Britannia, navă care a servit drept yaht regal între 1954 și 1997, a 83-a navă regală din 1660, de când regele Charles II a urcat pe tron și a doua care poartă acest nume, după cuterul de concurs construit de Prințul de Wales în 1893. Britannia a navigat aproape 1,1 milioane mile marine (peste două milioane de kilometri) în cei 43 de ani de serviciu, a acostat în peste 600 de porturi din 135 de țări și a fost gazda unor evenimente politice și mondene de mare răsunet.
În prezent, nava este acostată în portul Leith, unde, pe lângă rolul de muzeu (cu aproximativ 250.000 vizitatori anual), îndeplinește și sarcini de gazdă de lux pentru gale și evenimente speciale. Accesul la bord se face printr-un mall, iar la recepție se ajunge pe scări până într-un punct și/sau cu liftul. La intrare, vizitatorul primește un ghid audio care poate fi setat în multe limbi, inclusiv limba română, iar recepționerul, în cazul nostru un est-asiatic, ne-a mulțumit pe românește (el nouă!!!) pentru că am primit respectivele aparate.
Între chei și fiecare punte vizitată există pasarele, care corespund unei construcții metalice, amenajată cu scări și ascensoare. Pe fiecare punte obiectivele de vizitat sunt numerotate, iar turistul trebuie doar să tasteze numărul dorit, pentru a asculta explicațiile. Cu destulă ”scoică pe burtă”, cum se spune în jargonul marinăresc, chiar dacă nu sunt marinar sadea, am sesizat mici imperfecțiuni în traducere, dar respectul față de conaționalii noștri merită aplaudat și evidențiat, chiar dacă, din câte am aflat, Britannia nu a intrat niciodată în vreun port românesc.
Vizita începe cu puntea de comandă, unde dincolo de interesul pentru aparatura de navigație și echipamentele aferente, turiștii se înghesuie să se fotografieze pe scaunul comandantului, cu o șapcă de ofițer de marină englez pe cap. Din comanda de marș se poate vedea către prova instalația de ancorare, iar în interior, către pupa, camera hărților, cu mesele de lucru ale navigatorilor.
Imediat sub comanda de marș se află apartamentul comandantului navei, amiral britanic, spațiu în care acesta locuia, lua masa și își petrecea timpul liber. Evident, acesta nu era de cart în permanență, dar purta întreaga responsabilitate asupra navei, echipajului (19 ofițeri și circa 220 de marinari) și, bineînțeles sau mai ales, asupra pasagerilor. De-a lungul serviciului său, HMY Britannia a avut 11 comandanți, un comandor (primul comandant) și zece amirali cu una, două sau trei stele. Exceptând primul și ultimul, toți ceilalți au deținut titlul nobiliar de ”Sir”.
Pe puntea imediat inferioară, la pupa se află apartamentele de stat, spații destinate familiei regale și invitaților. Dintre acestea se pot vizita: veranda, unde familia regală se putea relaxa practicând diverse jocuri, sau înotând în piscina demontabilă, conform dorinței; sala de desen, unde înalții pasageri se puteau, de asemenea, relaxa ori puteau avea loc întâlniri formale sau informale; sufrageria – cea mai mare încăpere de la bord, unde puteau fi invitate până la 250 de persoane la recepțiile sau mesele oficiale. Evident, pe aceeași punte se află apartamentul reginei, al prințului consort, al Ducelui de Wales și soției acestuia, sau ale înalților invitați ce au fost găzduiți la bord. La pupa, în exterior, pe aceeași punte se puteau practica diverse sporturi, jocuri sau chiar bătăi cu apă.
Nu se poate spune că toate aceste spații emană sărăcie, dar dacă ținem seamă de anul în care a fost construită nava și de mărimea și forța Imperiului Britanic la acel moment, e greu de spus că suntem în fața luxului de pe lume, cum există în alte reședințe regale sau prezidențiale, de-a lungul și de-a latul pământului. Ceea ce vede ochiul vizitatorului este o formă de austeritate (aristocratică, evident), modestie (în raport cu ce ar fi putut să fie) și funcționalitate.
Am vizitat apoi spațiile destinate echipajului, pe categorii de personal. Despre echipaj trebuie spus că procesul de selecție a fiecărui membru era responsabilitatea comandantului navei, din personalul Marinei Militare, urmărindu-se trei aspecte: standarde profesionale excepționale, deprinderi și discreție. În plus față de membrii echipajului, care aveau responsabilități de operare a navei, mentenanță, serviciu la bord și protocol, în marșurile oficiale ale navei, la bord mai era îmbarcat un detașament de pușcași marini, cu sarcini de protecție apropiată, plus o fanfară de 26 de persoane a Royal Marines.
Spațiile destinate echipajului nu erau mai generoase sau mai modeste decât la alte nave militare, dar cuvântul de ordine era rigurozitatea fiecărei acțiuni. Evident, am vizitat cazărmile marinarilor, cabinele ofițerilor, bucătăriile, careurile, pe categorii de personal. Un element singular, prezent doar la Britannia, este spălătoria de la bord, aspect ce dădea o autonomie sporită navei. Evident am ajuns și la compartimentul mașini, responsabil cu propulsia (cu două turbine cu abur, marca Pametrada cu putere totală de 12.000 cp) și cu producția energiei electrice necesară la bord.
Ar mai fi de menționat șalupa regală, folosită la deplasările familiei regale de la bord la mal sau către alte nave, precum și cele două automobile, un Land Rover la bord și un Rolls Royce Phantom V, ambele cu alură de mașini de epocă, expuse prima pe punte, a doua pe mal.
Una peste alta, vizita la bordul yahtului regal Britannia a fost un prilej de a reface legătura cu marina britanică și de a vedea cu ochii noștri ce înseamnă respectul pentru o autoritate a statului și grija de a exploata la maximum potențialul unui astfel de aset, chiar și după ce a fost scos din serviciu. De menționat că prețul unui bilet pentru un adult, achiziționat on-line, este de 22 de lire sterline, iar al unuia achiziționat pe loc, 25. Asta, pentru o vizită normală, pentru că există și variante în care vizitatorii pot opta să bea un ceai sau o cafea la bordul navei, sau să beneficieze de tururi ghidate, de grup sau individuale, când prețurile sunt, evident, mai mari. Pentru grupuri organizate, se fac reduceri de preț.
Următoarea oprire și ultima în zona Edinburgh a fost pe plaja Portobello, situată la circa cinci kilometri de portul Leith și la aproximativ aceeași distanță de centrul orașului, zonă turistică atestată încă din 1850. Accesibilă cu transportul în comun din Edinburgh, plaja, lungă de trei kilometri, acoperită cu nisip fin, cu o promenadă plină de cafenele, terase și restaurante, la care se adaugă blocuri și case pentru cei cu stare, plaja Portobello era, la acea dată, într-o zi de joi, destul de pustie, fiind ”populată” mai mult cu copii și cu seniori. În trecut, Portobello a fost un mic orășel de sine stătător, dar a fost ”înghițit” de Edinburgh, devenind în prezent o suburbie rezidențială și de relaxare, cam cum este Mamaia față de Constanța, mai puțin aglomerația de imobile, care de care mai înalte, trântite care încotro.
Am beneficiat de o oră și jumătate, timp suficient pentru cei care au dorit să ia masa de prânz la terasele de pe promenadă, sau să se plimbe în voie de-a lungul plajei. Dintre puținii doritori de băi de soare, foarte puțini se încumetaseră să încerce calitatea apei, care ne-a confirmat pe propria încercare că era destul de rece, nimic surprinzător pentru Marea Nordului. Dintre curajoși, am remarcat mai mulți copii și, la extrema cealaltă, spre cinstea lor și surpinderea noastră, câteva femei care băteau la ușa vârstei a treia.
Ne-au atras atenția plăcuțele care avertizau bicicliștii că pe promenadă prioritari erau pietonii, care, însă, trebuiau să ia act de faptul că zona era frecventată și de călători pe două roți și să fie atenți să-și controleze câinii. De asemenea, am observat un șir de cinci case gemene, fiecare vopsită în altă culoare, un spațiu gazonat, destinat exclusiv pentru picnic și unde campatul era interzis, dar și un plan înclinat pentru accesul în mare al persoanelor cu handicap locomotor.
La unul dintre blocurile cu acces direct către promenadă, ne-am amuzat, ”ghicind” că unul dintre locatari era român, fiind singurul care în balcon avea un grătar metalic. Ne-am plimbat, ne-am relaxat pe bănci, am frământat nisipul de o culoare bej închis cu urme de negru, ne-am băgat ”coada” în mare, apoi ne-am îndreptat către autocar, pentru că aveam în cale cam 80 de kilometri, o oră și jumătate de drum, până la următoarea ”escală”, capitala financiară a Scoției, Glasgow.
În jurul orei 18.00, am ”garat” la peronul din fața hotelului Voco Grand Central Glasgow, exprimarea nefiind nici pe departe întâmplătoare, deoarece stabilimentul face corp comun cu Gara Centrală a orașului, având acces înspre și dinspre peroanele acesteia. În noaptea de escală, am împărțit hotelul cu numeroși sportivi din multe colțuri ale lumii, participanți la Jocurile Commonwealth.
După cazare și un moment de relaxare, din păcate într-o cameră cu vedere către acoperișul gării, am ieșit în Central Station, o Gară de Nord mult mai curată, ancorată în realitățile timpului pe care îl trăim, când transportul în comun, cel feroviar suburban sau cel feroviar de lungă distanță sunt nu numai mai ieftine, dar și confortabile, rapide și accesibile. Am ieșit din gară pe una din numeroasele porți, pentru a fi efectiv izbiți de un soi de agitație tinerească, de muzică dată la maximum, ce izvora din numeroasele pub-uri de pe Hope Street, la ușile cărora tronau indivizi solizi, care pluteau în fum de ”iarbă”, de până și statuile de pe stradă purtau mască de gaze. Am realizat contrastul dintre liniștea și decența din Edinburgh și agitația din Glasgow și, mergând pe străzi, am văzut că fundalul castelelor, catedralelor și magazinelor de suveniruri fusese luat de blocuri înalte, multe sedii de firme și bănci cunoscute, pe străzi ce se întretaie la 90 de grade.
Ne-am întors la hotel, sperând să trecem cât mai ușor peste noapte, puntea către noi întâmplări interesante, în călătoria noastră cu Hello Holidays.
