Leonard MOCANU ■
Între Glasgow și Belfast ●
Am început dimineața cu o plimbare prin gara Glasgow, apoi am urcat la ultimul etaj al hotelului, în salon, pentru micul dejun, devenit deja tradițional între produsele locale și cele clasice. Am remarcat și fotografiat ”panoul fruntașilor” – celebritățile care de-a lungul timpului au fost cazate în hotel –, plasat pe casa scărilor care urcă spre sufragerie. Dintre nume, J.F. Kennedy, Winston Churchill, Mick Jagger, Frank Sinatra, Vivien Leigh, John Lennon, Charlie Chaplin, Fred Astaire și alții cu nume sonore în politică, viață socială (inclusiv gangsteri) și mai ales showbiz. Apoi, cu arme și bagaje, la autocar, pentru un nou drum lung.
De data aceasta, ghidul local, un bărbat pe care nu putea să-l cheme decât Scott, a venit direct la hotel, a fost punctual și plin de amabilitate. Turul ghidat al orașului a cuprins, evident, o parte auto și o alta pe jos. În drum către primul obiectiv al turului ghidat, am putut admira clădirile vechi, recunoscând de acum diferențele dintre stilul georgian și cel victorian, dar și pe cele noi, blocuri înalte ce adăpostesc sedii de firme cunoscute peste tot în lume și de instituții financiare.
Glasgow este cel mai populat (peste 650.000 locuitori, aproape 1,8 milioane cu suburbiile extinse) oraș al Scoției, al treilea oraș ca mărime al Marii Britanii, considerat capitala financiară a țării. Aș adăuga și capitala fotbalistică, dacă avem în vedere că aici inimile locuitorilor se împart între alb-verdele lui Celtic și albastrul regal cu adausuri de alb și roșu al celor de la Rangers. Orașul se mândrește cu calitatea de prim organizator al unui meci internațional de fotbal (1872), iar în anii 2014 și 2026 a găzduit Jocurile Commonwealth-ului. Are rol dominant în învățământul universitar, al cercetării, tehnologiei, industriei și comerțului.
Glasgow este situat pe malurile râului Clyde, în partea central-vestică a țării. Orașul este împărțit în 22 de ward-uri (districte electorale), crescând de la o mică așezare în jurul Catedralei, la cea mai mare așezare port maritim al Scoției și al zecelea, ca tonaj, al Marii Britanii. Are o densitate a populaței de peste 5.000 locuitori pe kilometrul pătrat, enorm față de 60, care este media Scoției. Drept recunoaștere a arhitecturii, culturii, artei, sportului, Glasgow a fost desemnat capitală culturală europeană în anul 1990. Glasgow este al cincilea cel mai vizitat oraș al Marii Britanii, deci iată un argument în plus să fim mândri că am ajuns acolo și că putem împărtăși impresiile cu cititorii noștri.
Numele orașului provine din britonică și s-ar putea traduce drept ”Groapa Verde” sau ”Valea Verde”, localnicii alintându-l ”dear green place” (dragul loc verde, într-o traducere mot-a-mot). Patronul spiritual al orașului este Sfântul Mungo (Sfântul Kentigern), un misionar, devenit ulterior arhiepiscop, care s-a stabilit aici în anul 540 și, în următorii 13 ani a avut o activitate febrilă de creștinizare a localnicilor și de ridicare a unei biserici pe locul pe care se află astăzi Catedrala Glasgow. Pe timpul acestuia, așezarea a căpătat numele de Glasgu.
Sfântului Mungo i se atribuie patru minuni (pasărea care nu a cântat niciodată, copacul care nu a crescut niciodată, clopotul care nu a sunat niciodată și peștele care nu a înotat niciodată, așa cum spune o poezioară locală). În cinstea lui și a minunilor sale, odată cu atribuirea titlului de burg regal, orașul Glasgow a primit și blazonul, pe care se regăsesc, alături de imaginea Sfântului, cele patru elemente de mai sus. Tot lui Mungo i se atribuie și cuvintele înscrise pe blazon (Let Glasgow Flourish), rostite într-o rugăciune mai amplă către Creator. Înființarea Universității Glasgow (1451) și a Arhidiocezei (1492) au reprezentat cei doi piloni (cultura și religia) care au stat la baza dezvoltării orașului.
Contribuția orașului la primul război mondial a fost de 28 de batalioane, iar peste 18.000 de militari și-au pierdut viața în acest conflict. Cum bărbații și-au părăsit meseriile pentru a se înrola, femeile le-au luat locul, inclusiv în șantierele navale, în fabricile de muniții sau în alte domenii economice, contribuind la efortul de război. În cel de-al doilea război mondial, Glasgow a fost bombardat intens de Luftwaffe, dar a renăscut în anii ce i-au urmat. În anii 60 ai secolului trecut, unele ramuri industriale tradiționale au avut de suferit, ca urmare a dezvoltării economice a unor state precum Japonia sau RFG, orașul intrând într-o perioadă de declin din toate punctee de vedere. Revigorarea economică s-a produs în anii 80, ca urmare a unor programe de dezvoltare foarte bine concepute și aplicate.
În plimbarea cu autocarul, Scott ne-a arătat, printre altele, două dintre cele mai celebre clădiri din Glasgow, cafeneaua Black Sheep și pub-ul Tennents, cel mai vechi astfel de stabiliment de acest fel din oraș, înființat în 1884. Chiar lângă hotel am admirat un magazin de suveniruri, Wee Scottish Corner, apoi, de o parte și de alta a traseului, numeroase clădiri, mozaic de istorie și contemporaneitate. Am trecut pe lângă Theatre Royal, sediul Operei Scoțiene, cel mai vechi teatru din Glasgow.
Am făcut cunoștință și cu ”reprezentanții” campaniei ”Scotties in the City”, destinată strângerii de fonduri pentru organizația Maggie’s care luptă împotriva cancerului. Este vorba de o sută de statui de mari dimensiuni reprezentând câini din rasa Terrier Scoțian (Scotties), amplasate în locuri publice. Statuile au fost decorate de artiști locali și de școli, iar la sfârșitul campaniei au fost vândute la licitație, strângându-se aproape jumătate de milion de lire sterline pentru institutele oncologice din Scoția.
Am ajuns apoi la intrarea principală în Universitatea Glasgow, înființată în 1451, prin bulă papală, care tocmai a sărbătorit a 475-a aniversare. Este a patra cea mai veche universitate din țările vorbitoare de limbă engleză, prezentă în topul 100 al celor mai valoroase universități din lume. Conform datelor oficiale, universitatea are o paletă foarte largă de specializări. Comunitatea academică numără peste 28.000 de studenți din 140 de țări. Tot conform datelor oficiale, în primele șase luni după absolvire, peste 95% din absolvenții universității sunt angajați în UK și întreaga lume, sau continuă studiile, prin forme superioare de pregătire.
Lista absolvenților acestei universități îi include pe James Wilson, jurist de marcă în SUA, semnatar al Declarației de Independență, trei prim-miniștri ai Regatului Unit, trei prim-miniștri ai Scoției, economistul Adam Smith, inginerul James Watt, fizicianul Lord Kelvin, mai mulți laureați ai Premiului Nobel, și numeroși medaliați cu aur la Jocurile Olimpice.
Clădirea universității este în stil neogotic, finalizată în 1891 de John Oldrid Scott, pe planurile tatălui său, cel care a și început construcția. Sunt foarte renumite cloisterele (claustrele) acoperite cu arcade în stil gotic, cele două curți interioare, Capela, Turnul Iconic și The Hunterian (cel mai vechi muzeu public din Scoția). Pe latura de nord, pe o peluză, este plasată o cruce din flori galbene, în memoria celor ce s-au jertfit în Marele Război (Primul Război Mondial).
Deși, teoretic, universitarii erau în vacanță, cele două curți interioare erau pline de studenți, în principal chinezi. Scott ne-a spus că în universitate studiază foarte mulți studenți chinezi (peste 6.000 conform surselor deschise), ale căror studii sunt suportate de guvernul marelui stat asiatic. Mulți dintre aceștia rămân în Marea Britanie pe perioada vacanțelor, din motive economice. Tot de la Scott am aflat că în universitate este un flux ridicat de studenți americani, care se pregătesc mai ales în domeniul medicinei veterinare, costurile școlarizării find mult mai scăzute decât în țara lor.
Peste University Avenue, în spatele Galeriei de Artă Hunterian, se ridică impresionanta clădire a bibliotecii universitare. Deși titulatura de ”una dintre cele mai mari și mai vechi biblioteci universitare din Europa” ar putea induce în eroare, noua clădire, intrată în funcțiune în 1968, dar extinsă către sfârșitul secolului trecut, este unul dintre simbolurile universității și orașului.
La intrarea în al treilea mileniu, bibilioteca avea 1.437.000 de volume tipărite catalogate și 53.300 jurnale. În prezent, în total, biblioteca deține (împreună cu bibliotecile specializate) peste 2,5 milioane de volume și jurnale, la care se adaugă accesul la 1.835.000 de cărți electronice și peste 50.000 de jurnale electronice. Biblioteca mai oferă acces, într-o clădire separată, la material arhivistic, dintre care numai Scottish Business Archive cuprinde peste 6,2 kilometri de manuscrise.
Conform surselor deschise, biblioteca are 334 de angajați, care lucrează pe cele 12 etaje ale clădirii, într-un program zilnic de la 7.30 la 2.00. Programul sălii de lectură este 8.00-20.00 în zilele lucrătoare, iar accesul la fișierul central și la facilitățile IT este zilnic de la 8.00 la 20.00. În aceste condiții, cei peste 2,3 milioane vizitatori în anul universitar 2023-2024 nu mai pare atât de mic. De adăugat că, la un număr de 28.000 studenți, biblioteca are peste 106.000 membri.
Cu aceste date, imagini și cifre în minte, am pornit către Catedrala Glasgow, celălalt obiectiv major al vizitei noastre. Am parcurs iarăși străzi și bulevarde, mărginite de clădiri de toate vârstele, îmbinând, așa cum am mai spus, vechiul cu noul. Am debarcat lângă clădirea Barony Hall, a Universității Strathclyde și am pornit pe jos către pictura murală care îl reprezintă pe St. Mungo, situată pe High Street. Această pictură este una dintre cele mai celebre opere de artă stradală din Glasgow, reunite în Glasgow City Centre Mural Trail. A fost creată de artistul stradal australian SMUG (Sam Bates) și îl înfățișează pe St. Mungo, patronul orașului, într-o viziune modernă (un bărbat cu barbă și căciulă tip beanie), ținând pe degetul mâinii drepte un măcăleandru, cu trimitere la una dintre cele patru minuni ale sale.
Compoziția a fost realizată în februarie 2016, iar în prima săptămână a fost distribuită de 1,5 milioane de ori pe rețelele sociale. Aceasta surprinde prin calitatea redării detaliilor, dând impresia mai degrabă a unei fotografii artistice, decât a unei lucrări plastice.
Am pornit apoi pedestru către Catedrala Glasgow, situată la doar două sute de metri. Simbol al orașului, Catedrala Glasgow este dedicată sfântului patron al orașului, St. Mungo, cel care a zidit pe acest loc o primă chilie, în jurul mormântului unui om sfânt, Fergus, al cărui trup se spune că l-a adus cu el în secolul al VI-lea. La rândul său, Mungo a fost înmormântat în acest loc în anul 614, spațiul devenind un important loc de pelerinaj. Se știe puțin despre primele lăcașuri de cult de aici, dar se presupune că au fost făcute din scânduri și nuiele împletite.
Prima catedrală din piatră a fost construită în secolul al XII-lea și a fost târnosită în 1136, în prezența regelui David I. Construită pe locul celei vechi, catedrala a crescut încet pe parcursul a 150 de ani, iar excavațiile de la finele secolului trecut au evidențiat existența acesteia chiar sub pardoseala actualei construcții. Distrusă de incendii și intemperii, catedrala a fost reconstruită și renovată de mai multe ori, din 1451 legându-și numele și de Universitatea din Glasgow, aceasta ținându-și primele cursuri în sala de conferințe a lăcașului. Evident, importanța ei a crescut și prin faptul că era sediul Arhidiocezei și al arhiepiscopului locului.
Reforma religioasă din Scoția a fost nefastă pentru catedrală, au fost eliminate elementele catolice, precum altarele și sculpturile, acoperișul a fost dezvelit de stratul de plumb, iar clădirea a fost păstrată ca lăcaș de cult protestant. Construcția a fost vandalizată, ferestrele au fost zidite, iar pe la finele secolului al XVI-lea a ajuns într-o astfel de proastă condiție, încât a atras atenția Consiliului Local al orașului, care a decis lucrări de reparații. Acestea au fost făcute cu sprijinul Asociației Breslelor, iar catedrala a ajuns să găzduiască trei congregații. Începând cu secolul al XIX-lea, arhitectura catedralei a atras tot mai mult atenția, astfel că au fost declanșate mai multe inițiative de restaurare, două dintre congregații s-au retras și și-au găsit alte lăcașuri de cult, iar clădirea a fost adusă cât mai aproape de forma sa glorioasă din trecut. Proprietate a Coroanei Britanice din 1587, catedrala a intrat în proprietatea Statului în 1857. În ultimii ani a găzduit mai multe servicii religioase deosebite, cum ar fi cel al tragediei de pe stadionul Ibrox Park, în care și-au pierdut viața 66 de suporteri (1971), funeraliile prim ministrului scoțian Donald Dewar (2000) și slujbele de mulțumire la jubileele de argint și de diamant ale reginei Elisabeta a II-a (1977 și 2012).
În drum către intrare, am trecut pe lângă Piața Catedralei, unde tronează statuia ecvestră a regelui William al III-lea, rege al Angliei, Irlandei și Scoției, apoi am putut vedea în partea estică părți din Glasgow Necropolis, cimitir al elitei victoriene, precum și turnul Monumentului Sfântului Rollox.
Din posterele de prezentare a catedralei, plasate la interior, am putut afla foarte lapidar trecerea acesteia de la cultul catolic la cel reformat al Bisericii Scoțiene și, totodată, că este singura catedrală medievală de pe teritoriul principal al Scoției care a rezistat Reformei aproape intactă.
Interiorul este impresionant în principal prin dimensiuni, prin frumusețea arcelor gotice care unesc coloanele, ornamentează tavanul sau încadrează ferestrele împodobite cu vitralii. Desigur, un important punct de atracție este reprezentat de criptă, unde vizitatorul poate vedea și se poate reculege la altarul Sfântului Mungo, care adăpostește în prezent mormântul acestuia, dar și fântâna Glasgow’s Wellspring, o fântână din care sfântul folosea apa râului Molendinar pentru botezuri. Cu ocazia cele de-a 850-a aniversări a orașului (2025), un grup de arheologi și artiști au redescoperit fântâna, pe care au restaurat-o, folosind peste 1000 de plăci din sticlă de Veneția, în culorile albastru și verde, care reflectă lumina, suflate manual și încrustate cu aur de 24 de karate.
În zona pietonală din vestul catedralei am putut admira clădirea impresionantă a Muzeului Prietenilor Infirmeriei Regale din Glasgow, străjuită de statuia reginei Victoria și statuia preotului-medic David Livingstone, primul explorator britanic ajuns în ”inima” Africii. Tot aici se află și clădirea Muzeului Vieții Religioase a Sfântului Mungo.
Ne-am luat ”rămas bun” de la Scott, un ghid elegant, discret și plin de solicitudine, ne-am îmbarcat în autocar, punând cap compas sud, către Stranraer, (de fapt către portul Cairnryan), de unde urma să ne îmbarcăm pe ferry-ul ce trebuia să ne ducă în Irlanda de Nord, la Belfast. Cei aproximativ 150 de kilometri trebuiau parcurși în timp util, astfel încât să putem ajunge pe dană înainte de ora la care, conform regulilor, operatorul ne putea refuza îmbarcarea (cu cel puțin 45 de minute înainte). Totuși, iscusința lui Laurențiu ne-a permis și o escală pe malul Mării Irlandei.
Cerința fiind îndeplinită, Laurențiu ne-a dus pe puntea pentru autocare a navei aparținând companiei Stena Line, nu înainte de a fi martori la debarcarea celor ce soseau de pe celălalt mal, inclusiv a remorcilor de autotrenuri, ce au făcut traversada fără cap-tractor. Acestea sunt îmbarcate și debarcate de vehicule speciale, care robotesc ca furnicile, sunt preluate de autovehicule cap-tractor și cele mai multe pleacă din port înainte ca vaporul care le-a adus să plece înapoi.
Călătoria cu ferry-ul a durat aproximativ două ore, pe care le-am petrecut pe punțile rezervate pasagerilor. Personal, am căutat un loc la un salon spre prova, la o masă, de unde aveam vizibilitate
perfectă înspre direcția de mers. Inițial cu câte o băutură (bere Guiness respectiv un cocktail fără alcool, la prețuri corespunzătoare locului), după un timp am pornit în a explora spațiile interioare, dar și punțile exterioare, de unde vântul puternic, combinat cu viteza navei, ne-a trimis repede înapoi.
La debarcare, a trebuit să fim în autocar înainte ca toate manevrele de amarare să fie terminate, astfel încât, la primul semnal al operatorilor de la bord (fiind și primul autocar din șir), roata ”să se învârtă”.
Am parcurs cei aproximativ 15 kilometri în jumătate de oră, până la hotelul Crowne Plaza, situat pe Milltown Road, unde ne-am cazat în condiții de patru stele. Am identificat chiar și un magazin alimentar în apropiere, de unde, evident, am achiziționat câteva eșantioane de produse locale, pentru atențiile necesare la înapoiere. În așteptarea întâlnirii cu mult frământatul Belfast și cu prima zi a lunii august, am trecut la binemeritata odihnă.
[/responsivevoice]
