Sebastian CĂTĂNOIU ■
Din punct de vedere sistematic genul Eucalyptus, care cuprinde sute de specii, este originar în principal din Australia și Tasmania. Eucaliptul s-a remarcat prin creșterea sa viguroasă, unele exemplare pot depăși 60–70 de metri înălțime, iar exemplarele excepționale ajung la dimensiuni cu adevărat spectaculoase.
În prezent, speciei Eucalyptus regnans îi aparține unul dintre cei mai înalți arbori de pe Pământ, un exemplar botezat Centurion a cărui înălțime este de 100 de metri, ceea ce face ca eucaliptul să urce pe podiumul celor mai înalți arbori actuali după sequoia (Sequoia sempervirens) și chiparosul himalaian (Cupressus torulosa).
În condiții favorabile, anumite specii de eucalipt pot avea creșteri anuale de ordinul câtorva metri în primii ani, iar plantațiile comerciale pot atinge productivități care ar părea incredibile în comparație cu multe păduri naturale europene. Bineînțeles, nu există o singură viteză de creștere a eucaliptului pentru că specia, clima, solul, precipitațiile, fertilitatea, densitatea și managementul schimbă radical rezultatul. Dar tocmai această capacitate de a transforma rapid resursele în biomasă a făcut din eucalipt unul dintre cei mai importanți arbori ai silviculturii industriale din regiunile unde poate fi cultivat. Este, într-un fel, un accelerator biologic al producției de lemn, un arbore care nu așteaptă un secol pentru a deveni valoros, așa cum se întâmplă în general în cazul speciilor forestiere europene.
Privit de la distanță, un eucalipt matur are ceva monumental. Trunchiul urcă aproape vertical, asemenea unei coloane care susține o coroană suspendată, foarte sus, pentru a câștiga cât mai multă lumină. La unele specii, coaja este netedă și se desprinde în panglici lungi, lăsând pe trunchi suprafețe noi, uneori argintii, cenușii, verzui sau aproape albe. La altele, scoarța rămâne groasă și fibroasă, crăpată și întunecată astfel că într-o pădure de eucalipt, trunchiurile nu sunt întotdeauna maronii, așa cum ne-am aștepta de la o pădure europeană. Pot avea nuanțe de alb, cenușiu, crem, argintiu, brun sau chiar albastru-verzui, în funcție de specie și de vârsta scoarței.
Pentru a susține un astfel de trunchi, eucaliptul a dezvoltat sisteme radicelare extinse, cu rădăcini laterale care explorează suprafețe mari de sol și, în funcție de specie și condițiile locale, rădăcini care pot ajunge la adâncimi considerabile. Creșterea rapidă a arborelui se datorează acestui sistem care permite circulația apei și a mineralelor din sol. (foto 1)
Accesul la necesara energie solară se face prin intermediul aparatului foliar. Coroana eucaliptului poate avea forme diferite, în condițiile specifice Australiei, coroana poate fi largă, aerisită și neregulată, dar în cultură, în plantațiile dense, arborii tind să-și arunce coroanele cât mai sus, concurând pentru lumină. Dacă există un element care face eucaliptul de neconfundat, acesta este frunza. La maturitate devin adesea lungi, înguste, lanceolate, atârnând pe verticală, asemănătoare ca formă celor de salcie. Suprafața expusă direct soarelui este redusă, iar poziția frunzei poate diminua încălzirea excesivă. Când o frunză este zdrobită apare adevărata semnătură a eucaliptului: mirosul puternic, aromat, răcoros, pătrunzător al uleiurilor volatile. Frunzele de eucalipt sunt relativ bogate în compuși secundari, iar caracteristicile lor fizice și chimice pot face ca descompunerea să fie mai lentă decât în cazul unor alte specii forestiere. În Australia, litiera de eucalipt se descompune pentru că există fungi și bacterii specializate în degradarea ei, iar insectele și alte organisme din sol participă la proces. E adevărat că în perioadele secetoase din ecosistemele australiene, activitatea microbiană poate deveni foarte redusă. (foto 2)
Bine adaptate condițiilor din Australia, cu temperaturi înalte și secete prelungite, speciile de eucalipt pot supraviețui incendiilor. Unele dispun de lignotuberi, structuri subterane care protejează mugurii și permit refacerea arborelui după ce partea aeriană este distrusă, altele au capacitatea de a produce lăstari porniți de la mugurii de pe trunchi și ramuri. Focul poate fi devastator pentru multe dintre plantele din preajma eucaliptului, relația dintre acesta și incendii trebuie privită în cadrul unui ciclu ecologic amplu. În pădurile australiene, focul nu este doar un accident, el reprezintă unul dintre factorii ecologici care modelează aceste ecosisteme. După marile incendii, pădurea australiană nu dispare pur și simplu, doar începe o altă etapă a ciclului ei biologic. În plantațiile din alte continente, aceeași capacitate de regenerare poate deveni însă o problemă atunci când incendiile repetate favorizează eucaliptul
Un arbore extraordinar în patria lui, o specie economică performantă în plantații, dar capabilă să schimbe radical ecosistemele atunci când este scoasă din peisajul în care a evoluat. Dacă exemplarele de eucalipt au putut fi mutate, pădurea australiană, în ansambul ei nu a putut fi transplantată odată cu ele. În continentul de origine eucaliptul nu este doar un arbore, ci o componentă fundamentală a ecosistemului. Pădurile și pajiștile cu eucalipți găzduiesc o faună specializată, iar focul face parte, de mii și poate de milioane de ani, din ecologia acestor peisaje. Un exemplu emblematic este koala (Phascolarctos cinereus), specie specializată în consumul frunzelor de eucalipt. În Australia, mai multe mamifere folivore utilizează eucaliptul, iar păsările și liliecii folosesc florile, nectarul, fructele, scorburile sau insectele asociate acestor arbori. Cu alte cuvinte, eucaliptul australian are în jurul lui o adevărată infrastructură biologică alcătuită din insecte care îl consumă, fungi care îi descompun frunzele, păsări care exploatează nectarul și insecte, păsări sau mamifere care consumă frunzișul sau utilizează scorburile și crengile arborilor.(foto 3)
La speciile de eucalipt cultivate pentru producția de lemn, creșterea rapidă este o calitate economică majoră. Arborii sunt selecționați pentru formarea unui trunchi comercial valoros, unele specii suportă soluri sărace, perioade de secetă și pot fi regenerate prin lăstărire, după exploatare. Lemnul este valoros pentru celuloză și hârtie, dar și pentru alte utilizări industriale, iar trunchiurile relativ drepte și productivitatea ridicată fac posibilă mecanizarea exploatării și industrializarea proceselor. Dacă am privi eucaliptul numai prin ochii industriei forestiere, aproape că am putea spune că este arborele ideal.
Începând cu secolul al XIX-lea eucaliptul, datorită calităților sale, a fost promovat în cultură și pe celelalte continente, în special în Africa și America. În Europa, au fost introduse mai multe specii de eucalipt, dar cea mai răspândită este Eucalyptus globulus sau eucaliptul albastru. .
În Peninsula Iberică, eucaliptul a devenit o specie forestieră de importanță economică majoră. Specia a ajuns în Mediterana la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, dar plantațiile forestiere comerciale au început în principal la mijlocul secolului al XIX-lea. Expansiunea pe scară foarte mare este însă un fenomen al secolului XX, în special după 1960, odată cu dezvoltarea industriei celulozei și hârtiei. În prezent, Peninsula Iberică găzduiește aproximativ 1,4 milioane de hectare cultivate cu eucalipt, circa 800.000 ha în Portugalia și 600.000 ha în Spania. În restul Europei mediteraneene, suprafețele sunt mult mai mici, estimările disponibile indică aproximativ 19.000 ha în Itali și circa 44.000 ha în Peloponez, în Grecia. Instalarea eucaliptului s-a făcut prin renunțarea la pădurile naturale specifice zonei, care trebuie să o recunoaștem, deși perfect adaptate, nu performează din punct de vedere al cantității și calității lemnului produs. (foto 4)
În zona mediteraneeană, incendiile de vegetație sunt rezultatul unei combinații de factori precum secetă, temperaturi ridicate, vânt, acumularea de combustibil, abandonul terenurilor agricole, densitatea plantațiilor, infrastructura și modul de gestionare a peisajului. Eucaliptul poate contribui la această ecuație prin caracteristicile sale inflamabile, asociate în special frunzelor și scoarței, și prin cantitatea de biomasă produsă.. În Australia, litiera face parte dintr-un sistem care a evoluat împreună cu eucaliptul. În plantațiile europene, în special în monoculturile extinse, comunitatea de organisme care exploatează această resursă este diferită, iar ciclurile de descompunere și de reciclare a nutrienților sunt mult reduse.
Portugalia, în care aproape un sfert din suprafața forestieră este acoperită cu plantații de eucalipt, oferă cel mai dramatic exemplu european privind pericolul reprezentat de monoculturile de eucalipt. În iunie 2017, incendiul de la Pedrógão Grande a devenit unul dintre cele mai tragice incendii forestiere din istoria Europei recente. Zeci de oameni au murit, mulți dintre ei prinși în automobile, iar focul a traversat rapid peisajul împădurit. În câteva ore au ars 9.000 ha de tufărișuri, pin și eucalipt, pentru ca, în final să se înregistreze 28.900 ha distruse doar în perimetrul propriu-zis al incendiului Pedrógão Grande și aproximativ 45.300 ha pentru complexul de incendii Pedrógão Grande–Góis, care a inclus mai multe incendii asociate. Presa internațională a relatat despre viteza cu care focul a traversat plantațiile de eucalipt și despre temperaturile extreme atinse în unele zone La ani distanță, peisajul era în continuare post-apocaliptic, cu drumul șerpuind printre dealuri și văi în care se puteau vedea, pe kilometri, doar trunchiuri de copac calcinate sau rămășițe ale clădirilor arse… În 2024, Portugalia avea să retrăiască, în doar câteva zile de septembrie, coșmarul focului. Peste 105.000 de hectare au fost înghițite de flăcări doar în luna septembrie, iar la sfârșitul anului bilanțul suprafețelor afectate ajunsese la aproape 138.000 de hectare. (foto 5)
Statistica portugheză arată că, între 2001 și 2024, aproape jumătate din suprafața arsă a fost reprezentată de tufărișuri, urmate de arboretele de pin și apoi de cele de eucalipt. Chiar dacă eucaliptul nu poate ”explica” singur regimul incendiilor din Portugalia, mai ales că reprezintă ”doar” un sfert din suprafața forestieră, cu toate acestea intensitatea cea mai mare a incendiilor de vegetație, datorită biomasei acumulate și a inflamabilității, s-a datorat plantațiilor de eucalipt. Pădurea a ars pe verticală, de la sol până la mugurele terminal, într-un spectacol incandescent în care flăcările s-au îngemănat cu cerul. Focul a fost întreținut de litiera uscată și groasă, nedescompusă, a urcat pe trunchiuri și a ”înflorit” în coronament, hrănit de frunzele și uleiurile volatile ale arborilor de eucalipt, transformându-se într-un zid de flăcări,de cîteva zeci de metri înălțime, care s-a propagat cu rapiditate în jur.
Lăstărirea, regenerarea din structurile subterane și apariția rapidă a plantulelor au făcut ca eucaliptul să-și revină rapid după incendii. Eucaliptul nu figurează pe lista europeană a speciilor alogene invazive de interes pentru Uniunea Europeană. Totuși, în anumite regiuni însă, eucaliptul a dobândit un comportament invaziv, regenerându-se abundent după incendii și ocupând terenurile eliberate de vegetația native. În Spania, societatea civilă a conștientizat acest pericol, din 2018, inițiativa ” Brigadas Deseucaliptizadoras” a organizat peste 100 de acțiuni, în care s-au implicat mai mult de 1.000 de voluntari, pentru eradicarea lăstarilor de eucalipt și favorizarea regenerării speciilor native. Ceea ce a început ca o specie plantată din considerente economice a ajuns, în anumite peisaje, să fie perceput ca o problemă ecologică ce trebuie corectată.(foto 6)
În Portugalia, Spania și în alte regiuni europene, eucaliptul este, înainte de toate, o specie forestieră cultivată, adesea în plantații uniforme, întinse și gestionate pentru producția de lemn și celuloză. În Australia, eucaliptul nu este doar un arbore, ci este parte a unei rețele ecologice complexe, țesută de-a lungul milioanelor de ani și modelată de foc, ca factor ecologic. Am putea spune că, în Australia, focul face parte din povestea eucaliptului, iar în Peninsula Iberică, eucaliptul a ajuns să facă parte din povestea focului. În condițiile în care plantațiile de eucalipt oferă producții de lemn pe care pădurile naturale mediteraneene, în condițiile actuale de climă și sol, rareori le pot egala într-un ciclu economic comparabil, cultura acestei specii va continua, aproape inevitabil, să existe. Problema nu este simpla prezență a eucaliptului, ci scara, continuitatea și locul în care este cultivat.
Cea mai mare vulnerabilitate apare atunci când monocultura de eucalipt ocupă suprafețe prea mari, compacte și aproape continue, substituind sau fragmentând pădurile naturale. O abordare mai rațională ar fi una mozaicată, în care plantațiile de eucalipt, pe suprafețe mici, să alterneze cu păduri naturale, pâlcuri de vegetație autohtonă, zone umede, culoare ecologice și suprafețe agricole. Amplasarea plantațiilor pe terenuri degradate sau pe terenuri care nu se află în contact direct cu ecosistemele forestiere naturale ar putea, de asemenea, să reducă riscul ca acestea să devină suprafețe continue de combustibil și puncte de propagare a incendiilor.
Dar poate cea mai importantă întrebare este una pe care economia lemnului o evită adesea: cât costă, în realitate, lemnul de eucalipt? Dacă în calculul rentabilității am introduce și pierderea biodiversității, simplificarea ecosistemelor, riscul unor incendii de mare intensitate, costurile de refacere după incendii, presiunea asupra resurselor de apă și efectele asupra peisajului, bilanțul economic s-ar putea schimba semnificativ. Nu înseamnă că plantația de eucalipt devine prin aceasta nerentabilă, ci că rentabilitatea privată și costul ecologic nu sunt același lucru. Cu gândul la profit sau la confort, ne-am obișnuit ca natura să plătească în locul nostru. Numai că acest „furat al căciulii” la scară globală, nu anulează nota de plată, doar o amână și, de cele mai multe ori, când vine decontul, plata se face cu dobândă. Iar Portugalia ne-a oferit, revenind la incendiile din 2024, o demonstrație greu de ignorat, pentru că în acel an s-a înregistrat cel mai mic număr de incendii din seria statistică anuală, dar suprafața arsă a fost de peste două ori mai mare decât media anuală a perioadei 2018–2024.…
[/responsivevoice]
