Ioana-Raluca TOTU ■
România are o problemă despre care vorbim prea puțin. Nu doar că România iese în evidență printr-un procentaj foarte mic de persoane cu studii universitare din Europa, dar nici nu reușește să valorifice eficient formarea profesională a absolvenților. Datele prezentate de Visual Capitalist în octombrie 2026 arată că doar 19% dintre românii cu vârste între 25 și 64 de ani au studii superioare. Media OECD este de 43%. În Irlanda, procentajul ajunge la 59%, iar în Olanda la 46%.
La prima vedere, concluzia pare simplă: România are nevoie de mai mulți absolvenți de studii universitare. În realitate, problema este mult mai complicată, pentru că nu este suficient să avem mai mulți oameni cu diplomă universitară dacă, după absolvire, aceștia descoperă că piața muncii nu știe ce să facă cu ei.
Și de ce ar investi statul ani întregi în educația unui tânăr dacă, în momentul în care acesta încearcă să se angajeze, primul lucru care i se spune este că nu are experiență. De aici începe, de fapt, contradicția.
Pregătim tineri pentru examene, apoi ne mirăm că nu sunt pregătiți pentru piața muncii
Cifrele șomajului sunt relevante. În august 2026, rata șomajului în România era de aproximativ 6,4%, față de 4% în Germania și Olanda. În rândul tinerilor cu vârste între 15 și 24 de ani, procentajul ajungea la aproximativ 30,8%.
Desigur, rata șomajului în rândul tinerilor se calculează raportat la cei activi pe piața muncii, nu la întreaga populație din această categorie de vârstă. Dar asta nu face problema mai puțin importantă, pentru că aproape o treime dintre tinerii care participă la piața muncii și își caută un loc de muncă nu reușesc să găsească unul.
Și atunci apare întrebarea: cine este responsabil?
Tinerii, pentru că nu au experiență? Universitățile, pentru că nu îi pregătesc în privința provocărilor inserției pe piața muncii? Sau angajatorii, pentru că își doresc candidați deja formați, dar nu sunt întotdeauna dispuși să investească în formarea lor?
Probabil că responsabilitatea este împărțită. Dar cred că problema cea mai mare este că fiecare dintre aceste părți așteaptă ca altcineva să o rezolve.
Universitățile consideră că rolul lor este să ofere educație. Companiile consideră că rolul lor este să angajeze oameni pregătiți, iar statul încearcă să corecteze dezechilibrul prin programe și subvenții care nu adresează întotdeauna cauza.
La mijloc rămâne tânărul absolvent, cu o diplomă, cu așteptări și, de multe ori, fără o idee foarte clară despre cum funcționează piața muncii.
Nu înseamnă că nu ar fi capabil, dar înseamnă că nimeni nu și-a asumat cu adevărat responsabilitatea de a-l pregăti pentru această tranziție.
Cerem experiență, dar cine ar trebui să o ofere?
Am mai scris despre faptul că România are un procentaj extrem de redus de studenți care lucrează în timpul facultății, în comparație cu alte state europene.
În Olanda, de exemplu, munca „part-time” este o componentă obișnuită a vieții studențești. În Germania, formarea profesională și colaborarea dintre instituțiile de învățământ și companii sunt mult mai bine integrate.
Nu cred că diferența este dată de faptul că studenții olandezi sau germani sunt mai ambițioși decât cei români. Cred însă că diferența este dată de oportunitățile pe care diferitele sisteme le oferă.
În România, continuăm să tratăm experiența profesională ca pe ceva ce trebuie dobândit după terminarea studiilor, numai că, odată ajuns în fața angajatorului, absolventul descoperă că experiența este deja o condiție pentru angajare. Este un cerc vicios.
Universitatea nu îi oferă suficientă experiență practică, angajatorul nu îl angajează pentru că nu are experiență, iar tânărul nu are cum să dobândească experiență pentru că nimeni nu îi oferă prima oportunitate.
Și apoi ne întrebăm de ce șomajul în rândul tinerilor este atât de ridicat.
Cred că primul lucru pe care ar trebui să îl schimbăm este tocmai această separare artificială dintre educație și muncă.
De ce un student nu ar putea avea un program universitar suficient de flexibil încât să lucreze câteva ore pe săptămână?
De ce un stagiu de practică trebuie să însemne, în multe situații, doar o adeverință depusă la secretariat?
De ce universitățile nu ar putea dezvolta parteneriate permanente cu angajatorii, în care studenții să lucreze pe proiecte reale, să primească feedback și să înțeleagă ce presupune un mediu profesional?
Și, mai ales, de ce experiența dobândită în timpul studiilor nu este tratată ca o componentă firească a educației?
Nu cred că soluția este să transformăm fiecare student într-un angajat cu normă întreagă, dar cred că ar trebui să încetăm să considerăm educația și munca două etape complet separate ale vieții.
Universitățile nu trebuie să rămână în afara economiei
Există însă o altă problemă, la fel de importantă, aceea că de prea multe ori, programele universitare sunt construite fără o legătură suficient de clară cu evoluția profesiilor și a competențelor cerute pe piața muncii.
Nu spun că universitățile ar trebui să predea exclusiv ceea ce solicită companiile astăzi. Ar fi o greșeală.
O facultate nu trebuie să formeze doar angajați pentru posturile disponibile în momentul respectiv, ci să formeze oameni capabili să gândească, să analizeze, să învețe și să se adapteze.
Dar între această misiune și ignorarea realităților economice există o diferență uriașă.
Nu putem continua să actualizăm programele de studiu într-un ritm mult mai lent decât se schimbă profesiile.
Inteligența artificială, automatizarea și digitalizarea transformă deja activități din domenii foarte diferite. Nu mai vorbim doar despre IT, ci și despre finanțe, marketing, resurse umane, industrie sau servicii.
În acest context, cât de relevantă mai este o educație care pune accent aproape exclusiv pe memorarea informațiilor?
De ce nu dezvoltăm mai mult capacitatea de analiză, rezolvarea problemelor, lucrul în echipă și utilizarea responsabilă a noilor tehnologii?
Competențele acestea nu înlocuiesc cunoștințele teoretice, dar le dau valoare.
Iar universitățile ar trebui să fie primele interesate ca absolvenții lor să poată folosi ceea ce au învățat.
Nu toată lumea trebuie să absolve o facultate
Cred că aici avem și o problemă de mentalitate. Ani la rând, am transmis tinerilor ideea că succesul profesional începe obligatoriu cu o diplomă universitară, și că orice alt traseu educațional reprezintă, într-un fel, o alegere inferioară, un eșec.Nu este adevărat!
Germania este un exemplu relevant pentru importanța acordată formării profesionale în sistemul dual, în care pregătirea teoretică este combinată cu experiența practică în companii.
România are nevoie de ingineri, medici, profesori și cercetători. Dar are nevoie și de tehnicieni, electricieni, specialiști în automatizări și de oameni foarte bine pregătiți în meserii care nu presupun neapărat studii universitare.
Problema nu este că prea puțini tineri aleg facultatea. Problema este și că nu le oferim suficiente alternative educaționale credibile, conectate la economie și capabile să le asigure o carieră.
Învățământul dual ar trebui extins, iar școlile profesionale ar trebui să beneficieze de investiții reale și de colaborări durabile cu angajatorii, nu pentru a descuraja studiile superioare, ci pentru că există mai multe drumuri către competență și succes profesional.
Angajatorii pot contribui la formarea profesională a angajaților
Din punctul meu de vedere, nici companiile nu pot rămâne în afara acestei discuții.
Este firesc ca un angajator să își dorească oameni competenți, productivi și capabili să se integreze rapid.
La fel de firesc este să încerce să controleze costurile de recrutare și formare profesională a angajaților.
Dar există o contradicție atunci când cerem experiență pentru aproape orice poziție, inclusiv pentru cele destinate începătorilor, fără să oferim suficiente oportunități de a o dobândi.
Și aici vreau să dau două exemple concrete, din propria familie, care m-au făcut să privesc această problemă și dintr-o altă perspectivă.
Este vorba despre doi tineri. Unul este în primul an de facultate, iar celălalt a absolvit o universitate din Olanda și s-a întors în România.
Au parcurs trasee educaționale diferite, dar s-au lovit de aceeași situație atunci când au încercat să se angajeze. Mai mulți antreprenori le-au propus să muncească gratuit în prima lună sau chiar în primele două luni, pentru a demonstra ce știu să facă.
La prima vedere, explicația poate părea rezonabilă. Angajatorul vrea să vadă dacă tânărul se descurcă, dacă are competențele necesare și dacă se poate integra.
Numai că, după una sau două luni de muncă, atunci când venea momentul discuției despre angajare și salariu, răspunsul era aproape același. Mai ai de învățat. Nu ai suficientă experiență. Nu ești încă pregătit. Și colaborarea se încheia.
Ce mi s-a părut și mai grav este că, din ceea ce au observat cei doi, activitatea continua cu alți tineri, cărora li se propunea același lucru: să lucreze gratuit pentru a demonstra că merită să fie angajați. Practic, o succesiune de perioade de probă neplătite, fără ca acestea să se transforme în locuri de muncă.
Nu știu cât de răspândită este această practică, dar faptul că doi tineri din aceeași familie, cu parcursuri educaționale diferite, au întâlnit-o în relația cu mai mulți antreprenori din România, mi se pare suficient de îngrijorător încât să merite discutată.
Pentru că aici nu mai vorbim doar despre lipsa de experiență, vorbim despre situații în care tocmai dorința tinerilor de a învăța și de a demonstra că pot munci riscă să fie folosită pentru obținerea unor servicii gratuite, ceea ce este chiar un derapaj de la normele legale.
Și atunci, mă întreb: cum poate un tânăr să acumuleze experiență dacă fiecare angajator îi cere să muncească gratuit pentru a demonstra că merită să fie angajat?
Mai ales că perioada de probă, în cadrul unui contract individual de muncă, nu înseamnă muncă fără salariu. Este o perioadă în care angajatorul poate verifica aptitudinile salariatului, dar acesta beneficiază de drepturile prevăzute de legislația muncii.
Una este să oferi unui tânăr un program real de formare, cu obiective clare, mentorat și condiții transparente, și cu totul altceva este să îi ceri să presteze activități productive fără plată, sub promisiunea unei posibile angajări.
Nu cred că putem vorbi despre responsabilitatea tinerilor de a munci și de a învăța fără să discutăm și despre responsabilitatea angajatorilor de a le respecta munca.
Experiența se dobândește muncind, dar asta nu înseamnă că munca unui începător nu are valoare.
Formarea unui angajat costă, da, necesită timp, resurse și implicare. Dar lipsa investițiilor în oameni are, la rândul ei, un cost… cam mare.
Dacă fiecare companie așteaptă ca altcineva să formeze viitorii angajați, cine îi mai formează?
Cred că internship-urile plătite, programele de mentorat, ucenicia și parteneriatele cu universitățile ar trebui să devină mult mai răspândite.
Statul poate sprijini aceste inițiative prin stimulente bine gândite, dar responsabilitatea nu poate fi transferată integral către instituțiile publice.
Companiile care își doresc oameni bine pregătiți trebuie să se implice în pregătirea lor.
Putem măsura altfel succesul educației?
Un alt lucru care mi se pare important este modul în care evaluăm performanța sistemului educațional.
Vorbim despre promovabilitate, medii, diplome, număr de studenți și locuri finanțate.
Toate sunt informații utile, dar lipsește monitorizarea post-absolvire.
Câți dintre noi știm ce se întâmplă cu absolvenții la un an după terminarea facultății?
Câți lucrează în domeniul pentru care s-au pregătit? Câți au nevoie de recalificare? Câți descoperă că studiile lor au prea puțină legătură cu activitatea profesională? Câți aleg să plece din România pentru că nu găsesc aici oportunitățile pe care le caută?
Nu cred că valoarea unei facultăți poate fi redusă la salariul obținut de absolvenți imediat după terminarea studiilor.
Ar fi nedrept față de domenii precum educația, cercetarea sau cultura, unde contribuția socială nu poate fi măsurată exclusiv financiar.
Oare inserția profesională nu ar trebui să conteze mult mai mult în evaluarea rezultatelor educației? Eu cred că da! La fel cum ar trebui să conteze și capacitatea instituțiilor de învățământ de a colabora cu angajatorii, de a oferi experiență practică și de a-și adapta programele la schimbările economice.
Pentru că o diplomă nu ar trebui să reprezinte doar confirmarea unor examene promovate.
Ar trebui să fie începutul unui parcurs profesional pentru care absolventul a fost pregătit.
România nu are aceeași piață a muncii peste tot
Mai există un aspect pe care îl ignorăm adesea. Vorbim despre piața muncii din România ca și cum ar fi una singură.
În realitate, oportunitățile din București, Cluj sau Timișoara sunt foarte diferite de cele din multe orașe mici sau zone rurale.
Un tânăr poate avea o pregătire bună și, totuși, să nu găsească un loc de muncă relevant în regiunea în care locuiește.
Avem nevoie de parteneriate regionale între universități, licee tehnologice, companii și autorități locale. Ar fi binevenite centrele regionale de formare care să răspundă nevoilor economice ale zonei respective și de programe de recalificare/reconversie pentru cei care vor să își schimbe profesia.
Și, avem nevoie, mai ales, de informații mai bune despre competențele de care economia are nevoie.
Nu putem anticipa perfect profesiile viitorului. Dar putem înceta să luăm decizii educaționale fără să analizăm suficient realitatea economică.
Problema nu se termină la absolvire
Poate că una dintre cele mai mari schimbări de mentalitate de care avem nevoie este să renunțăm la ideea că educația se încheie odată cu facultatea.
În urmă cu câteva decenii, era mai ușor să îți imaginezi că vei practica aceeași profesie întreaga viață.
Astăzi, tehnologia schimbă rapid activități, competențe și modele de afaceri.
Un angajat poate ajunge să aibă nevoie de competențe complet diferite la zece ani după absolvire. De aceea, reconversia profesională și învățarea continuă nu ar trebui să mai fie soluții de ultimă instanță, folosite doar atunci când cineva își pierde locul de muncă.
Ar trebui să devină o componentă firească a vieții profesionale, iar aici responsabilitatea revine din nou tuturor: instituțiilor de învățământ, angajatorilor, statului și fiecăruia dintre noi.
Nu avem doar o problemă de educație. Avem o problemă de responsabilitate.
Cred că aceasta este adevărata concluzie pe care ar trebui să o desprindem din cifrele privind studiile superioare și șomajul tinerilor.
Problema nu este doar că prea puțini români au o diplomă universitară, sau că prea mulți tineri întâmpină dificultăți atunci când încearcă să se angajeze.
Problema este că România a construit un sistem în care educația și piața muncii funcționează total separat, iar responsabilitatea pentru rezultatul final nu pare să aparțină nimănui.
Universitățile pregătesc absolvenți, companiile caută experiență, autoritățile raportează programe și măsuri, iar tinerii încearcă să găsească singuri legătura dintre toate acestea.
Nu cred că soluția este să cerem pur și simplu mai multe diplome, cred că trebuie să schimbăm modul în care înțelegem educația și responsabilitatea pentru integrarea profesională.
Universitățile trebuie să accepte că pregătirea pentru viața profesională face parte din misiunea lor.
Angajatorii trebuie să înțeleagă că nu pot avea permanent candidați cu experiență dacă nu contribuie la formarea lor.
Statul trebuie să creeze condițiile în care aceste două lumi pot colabora, nu doar să intervină atunci când cifrele șomajului devin îngrijorătoare, iar tinerii trebuie să aibă acces la informații, orientare profesională și oportunități reale încă din timpul studiilor.
Pentru că, în final, nu este suficient să investim în educație dacă nu știm să valorificăm rezultatele acestei investiții.
Nu este suficient să ne plângem că tinerii pleacă din România dacă nu ne întrebăm ce le oferim pentru a rămâne.
Poate că întrebarea corectă nu este câți tineri termină o facultate, ci câți dintre ei reușesc să transforme anii de studiu într-o carieră, într-un venit decent și într-un viitor pe care merită să îl construiască aici, ca și contribuitor la bugetul de stat.
Pare că adevărata problemă a României nu este doar că educă prea puțini oameni, ci că, de prea multe ori, nu știe ce să facă cu oamenii în educația cărora a investit.
[/responsivevoice]
